intelegere Archives - Bianca Moruș

Inteligenţa emoţională, de la moft la necesitate

Bianca Moruș — Wed, 06 Sep 2017 08:46:21 +0000

Să fii sănătos! Să fii norocos! Să fii inteligent! Să fii fericit! Sunt printre cele mai importante lucruri pe care le dorim celor dragi şi ni le dorim. De la o vreme încoace însă tot mai multă lume vorbeşte despre inteligenţa emoţională. Sigur că sunt destui care consideră că e un moft, o nouă modă sau un termen pompos. Şi mai sunt psihologii, care spun că aceasta este mai importantă chiar decât fratele ei mai mare şi mai celebru, IQ-ul.

Inteligenţa emoţională este capacitatea de a înţelege emoţii, ale tale dar şi pe ale celorlalţi. Un om care are nativ această abilitate este capabil să empatizeze cu cei din jur, îşi poate gestiona emoţiile mai uşor şi le poate canaliza în sens pozitiv. Astfel de persoane sunt sociabile, nu au prejudecăţi şi reuşesc des şi uşor să găsească soluţii creative pentru rezolvarea problemelor care apar de-a lungul vieţii. Specialiştii în domeniu spun chiar că inteligenţa emoţională este guvernatorul talentelor native şi al capacităţilor noastre intelectuale.

Sună bine, nu-i aşa? Şi sunt convinsă că mulţi visăm la astfel de caracteristici dar ne trezim luaţi de val şi de piedici. Ei bine, vestea bună este că spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională se poate dobândi. Valentina Secară, specialist în educaţie timpurie, ştie care sunt primii paşi prin care ne putem ajuta copiii să aibă această calitate: ”Pentru a ţine pasul cu nevoile actuale ale copiilor, părinții şi educatorii trebuie să acorde atenție mediului socio-emoțional în care aceștia învață și se dezvoltă. Reducerea stresului și stabilirea unui climat emoțional pozitiv la grădiniță și acasă este, fără îndoială, primul pas către inteligența emoțională”.

Practic, soluţia-minune pentru dezvoltarea sănătoasă a celor mici este una de bun-simţ, la care visăm cu toţii: să avem relaţii stabile, calde, caracterizate prin coerenţă. Şi tot Valentina Secară ne dă câteva sfaturi esenţiale pe care ar trebui să le aplicăm în relaţia cu copiii noştri:

• Trebuie să îi încurajăm să vorbească despre sentimentele lor, să-i întrebăm cum se simt dar şi să le împărtăşim trăirile noastre de peste zi.
• Să nu le transmitem copiilor că există sentimente ruşinoase sau inacceptabile. Cu cât reprimăm mai mult anumite sentimente cu atât provocăm conflicte interioare mai mari şi mai violente.
• Să fim alături de ei, să le arătăm că îi înţelegem ori de câte ori au o problemă. Empatia naşte empatie.
• Să îi învăţăm să nu acţioneze impulsiv, să analizeze problemele şi abia apoi să ia o decizie. Să le acordăm ajutorul nostru abia după ce observăm că nu pot fără el.

Ştim deja cu toţii că primii ani din viaţă sunt esenţiali pentru dezvoltare, pentru succesul sau insuccesul din anii de şcoală, profesional şi în viaţa de zi cu zi. Tocmai de aceea este important ca şi noi, părinţii dar şi educatorii să fim atenţi la educaţia şi încrederea pe care le-o dăm celor mici. Şi să coontinuăm să ascultăm şi să învăţăm.

O ocazie bună în acest sens este în această toamnă.

First7, divizia de training a Fundației Acorns, organizează în perioada 25-27 octombrie Conferința de educație timpurie cu tema ”Educație cu entuziasm pentru copii fericiți”. Evenimentul aduce în România 4 specialiști internaționali în educație timpurie şi este organizat cu scopul de a oferi acces la informație profesioniștilor care lucrează cu copii de 0-6 ani, de a promova și susține profesia de educator în România și de a contribui la îmbunătățirea sistemului de învățământ preșcolar.

Educatorii se pot înscrie la conferința printr-un e-mail la office@first7.ro.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Inteligenţa emoţională, de la moft la necesitate appeared first on Bianca Moruș.

Toţi fraierii scriu despre parenting

Bianca Moruș — Mon, 21 Aug 2017 05:00:13 +0000

De ceva vreme se tot precipită unii – alţii prin online şi nu numai că toată lumea, după ce devine părinte, îşi face blog şi debitează acolo tot ce-i trece prin cap. E supărare mare că s-a umplut internetul(asta e ca şi cum s-ar umple universul) de articole cu şi despre copii, cu şi despre mame sau taţi. Nu mai e loc pe tot netul de noi, ăştia care vorbim despre viaţa de după copil, una total necunoscută şi neaşteptată pentru cei mai mulţi.

E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.

Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.

Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.

Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Toţi fraierii scriu despre parenting appeared first on Bianca Moruș.

Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru?

Bianca Moruș — Thu, 02 Mar 2017 07:36:13 +0000

Copiii au talentul de a ne aduce în pragul nebuniei. Mofturi, urlete, nemulţumiri, ignoranţă. Le ştiţi pe toate şi mai mult decât atât. Ce tindem să uităm foarte uşor este că ei fac toate astea pentru că aşa experimentează şi pentru că, de multe ori, pentru ei chiar nu sunt importante toate lucrurile pe care le pretindem de la ei. Şi dacă am fi calmi şi sinceri până la capăt, am recunoaşte că şi nouă ne-ar plăcea să nu mai fim atenţi la toţi şi la toate. Aşa că azi vă propun un test. Întrebaţi-vă copiii cum arătaţi când sunteţi nervoşi şi vedeţi dacă vă place ce vedeţi.

Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru? appeared first on Bianca Moruș.