Prin urmare, singura soluţie să scapi cu minţile cât de cât întregi din nebunia asta minunată este să îţi iei informaţiile de la oamenii care le deţin pe cele corecte: de la medici specialişti. Şi puteţi face asta pe 5 mai, în cadrul evenimentului organizat de Chicco România, Părinţi de 10.

Veţi afla despre cum puteţi să vă păstraţi dantura sănătoasă în timpul sarcinii, despre diferenţele dintre naşterea naturală şi cea prin cezariană, când este recomandată cea din urmă, vom vorbi despre mituri legate de alăptare şi îngrijirea nou-născutului. Găsiţi întreg programul şi modalitatea de participare aici.

Vom vorbi şi eu şi Daniel Osmanovici, nu ca specialişti ci ca părinţi care am avut o mulţime de experienţe, multe – minunate, altele – mai puţin plăcute. Din toate însă am învăţat un lucru extrem de important: părinţii de 10 nu sunt cei care nu fac greşeli, sunt cei care învaţă şi nu mai repetă erorile.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Părinţii de 10 învaţă, pun întrebări şi aleg în cunoştinţă de cauză appeared first on Bianca Moruș.

Acum o să vă explic de ce unii oameni, când spun că nu îşi doresc mai mult de un copil, gândesc astfel. Şi excludem din start problemele financiare sau pe cele de sănătate, că astea sunt alte treburi. Eu am făcut copilul pentru că mi l-am dorit. L-am făcut când am crezut că am suficientă minte în cap şi când a vrut şi corpul, ajutat de medici. Nu am nimic cu mamele tinere, asta însemnând femeile de sub 30 de ani, dar eu nu eram pregătită pentru o asemenea responsabilitate la vremea respectivă. Am preferat să mă distrez cum şi când am vrut, să muncesc cât am simţit eu că trebuie, asta însemnând de multe ori că ajungeam acasă doar să fac un duş şi să mă schimb, totul fără să mă simt vinovată că cineva, undeva mă aşteaptă şi plânge de dorul meu.

Apoi a venit fiică-mea. Şi am lăsat totul în spate, inclusiv pe mine, ca să pot să îi ofer ei tot ce credeam eu că are nevoie: dragostea mea, energia mea, atenţia mea. Nu am considerat că fac vreun sacrificiu când pierdeam petrecere după petrecere, când nu mai aveam timp pentru mine sau prietenii mei, că nu am mai avut concediile cu care eram obişnuită şi multe altele. Eu am ales să îi dedic aproape în totalitate aceşti ani. A, nu vă gândiţi că e usor. Uneori îmi venea să mă duc pe un câmp şi să merg ca nebuna, urlând. Dar îmi reveneam repede când îi vedeam zâmbetul minunat iar mai târziu când îşi punea braţele după gâtul meu şi îmi spunea că sunt viaţa ei.

Cu toate greutăţile dar şi cu tonele de lucruri frumoase pe care ţi le aduce un copil, pentru mine a fost clar de la bun început: dacă nu ies gemeni, eu mai mult de unu nu fac. Numiţi-l egoism sau spirit de autoconservare, mie un copil mi-e de ajuns. Vreau să îi ofer doar lui toată dragostea părintească de care sunt capabilă. Vreau să mă dedic lui în totalitate când vine vorba de timp acordat copilului. Vreau să fiu atentă doar la el când e vorba de el. Iar de aici începe partea de egoism. Fiică-mea a crescut şi a început să înţeleagă tot mai multe lucruri. Nu le şi acceptă pe toate, e adevărat. Dar tot simt că îmi recapăt, cu anumite limite, viaţa de odinioară. E adevărat că ea merge cu mine cam peste tot, dar asta nu ma încurca mai deloc. Nu mai stau să schimb scutece, nu mai stau să mă uit la ea cum urlă şi să nu ştiu de ce şi ce să îi fac, nu mă mai tem că s-ar putea sufoca în somn. Mă rog, aţi prins ideea. Lucrurile sunt din ce în ce mai lejere la nivelul ăsta. Eu respir din ce în ce mai usor şi mai bine, îmi mai găsesc timp şi pentru mine şi pentru cei cu care îmi face plăcere să fiu.

Şi atunci de ce aş lua-o de la capăt? E doar o întrebare retorică, desigur. Noi, mamele cu un singur copil nu aşteptăm răspunsuri, precum cei care nu înţeleg de ce nu vrem mai mulţi.

The post Sindromul mamei cu un singur copil appeared first on Bianca Moruș.

–          Di, mâine plecăm la munte.

–          Ieeeeei! Să mergem!

–          Mâine.

–          Nuuuu. Acuuuuum.

–          Nu putem să plecăm acum. N-avem bagajele făcute, nu avem cazare. Plecăm mâine.

–          Nuuuuu, eu vreau acum la munte.

Şi seara a continuat cu variaţiuni pe aceeaşi temă. De dimineaţă, înainte de ora 7, aud:

–          Mami, haaaai, mergem la munte.

–          Da, da, mai stau puţin.

–          Mami, dă-te jos din pat. Trebuie să termini bagajele.

–          Imediat.

–          Nu, acum.

Mă târăsc uşor până în bucătărie, ca să îmi fac o cafea, timp în care mai aud de vreo 3 ori că trebuie să plecăm mai repede. Cât timp eu adun jumătate din casă(anul trecut plecam aproape cu toată, deci lucrurile s-au îmbunătăţit considerabil la acest capitol) ea sare prin jurul meu de parcă ar fi pe arcuri. După ce o reped puţin, că era să pic de câteva ori împiedicându-mă de ea, începe atacul direct. Mai precis, o zbugheşte pe uşa casei de vreo 3 ori, în timp ce eu încercam cu greu să îmi dau seama ce am uitat, căci întotdeauna trebuie să uit ceva. Nu se poate altfel. În pauze mai îndesa jucării pe unde mai găsea un loc liber, deşi avea deja 2 genţi pline. Într-un final aproape glorios plecăm.

–          Unde mergem?

–          Cum, măi, mamă? Unde mergem? Zi tu!

–          La munte!

–          Păi şi atunci de ce mă întrebi unde mergem?

Râsul ei în hohote a fost un răspuns suficient. Apoi începe tirada:

–          Unde e muntele?

–          Departe.

–          Când ajungem?

–          În vreo 3-4 ore. Asta dacă nu oprim pe undeva, să mâncăm ceva.

–          Mai e mult?

–          E mult, da.

–          Când ajungem?

Când s-a plictisit de acest subiect au urmat alte întrebări, legate de peisaj, de maşinile din jur, de oameni, practic despre orice. Nu, n-a adormit, aşa cum visam eu cu ochii deschişi.

La munte lucrurile s-au desfăşurat după un scenariu complet haotic, nicidecum liniştitor, aşa cum, din nou, visasem eu cu ochii deschişi. Ceea ce urmează nu este un dialog, aşa cum ar putea părea, ci doar un monolog. Unul luuuung şi mâncător de nervi.

–          Ce frumos e la munte! Când mergem acasă?

–          Vreau să urc pe munte. Vreau la zăpadă.

–          Nu îmi place la munte. Vreau acasă.

–          Zăpada e prea rece. Vreau la mare.

–          Vreau să mănânc.

–          De fapt nu mi-e foame.

–          Vreau să mă joc cu copiii.

–          Nu vreau cu copiii, vreau la plimbare.

–          Vreau la Dino.

–          Nu vreau la Dino.

–          Vreau în peşteră.

–          Nu-mi place în peşteră. Nu mai mergem niciodată în peşteră.

Şi aşa s-au scurs cele şase zile ale mele de „linişte”. Plimbarea cu telecabina a fost singurul lucru constant din tot sejurul. Acolo i-a plăcut la nebunie.

Drumul de întoarcere nu a făcut excepţie. Momentele în care vorbea singură sau cu prietenii imaginari îmi păreau vizite la spa. Ba voia acasă mai repede, ba voia înapoi la munte. Punctul culminant a fost când, pe autostradă, a început să urle la taică-su să oprească repede maşina. Noroc că suntem obişnuiţi cu scene de acest gen şi nu ne-am panicat. Afară ploua cu găleata şi ea voia neapărat să îşi steargă geamul. Nu s-a potolit decât după ce i-am promis că după ce ajungem o las să şteargă toată maşina.

Azi-dimineaţă s-a întors la grădiniţă, după ce a ţinut să îmi precizeze că trebuie neapărat să mai mergem la munte şi asta cât mai repede. Iar când a intrat pe uşă şi şi-a văzut educatoarea:

–          Carmen, am fost la munte. A fost foarte frumos. Să mergem şi noi la peşteră.

Dacă n-ar fi şi extrem de amuzant cred că aş plânge până mâine. Aşa, mai bine plănuiesc următoarea „vacanţă”.

The post În „concediu” cu copilul de 3 ani appeared first on Bianca Moruș.

• Bună, iubire. Sunt terminat de…
• Tata, hai să-ţi arăt ce am făcut la grădiniţă.
• Imediat. Mamă, am avut o zi de…
• Mama, unde ai pus pictura de la grădi?
• În bibliotecă. Zi acum!
• Numai belele au fost…
• Mama, vreau să mănânc.

…(pauză de hrănit plodul, care nici cu mâncare în gură nu poate să tacă)

• Da, iubire, şi a venit…
• Tata, taci! Am ceva să vă spun. Antonia mi-a rupt papucii.

…(urmează un şir lung de explicaţii despre papuci)

• Acum pot să vorbesc şi eu un pic cu mama?
• Nu, că mai am ceva de spus.
• Tu tot timpul ai ceva de spus.
• Da.

…(şi spectacolul continuă până noaptea, când adoarme practic vorbind)

Acum ştiţi şi de ce dorm părinţii atât de puţin chiar şi după ce copilul învaţă să doarmă o noapte întreagă. Pentru că viaţa lor, de la discuţii la intimitate, începe undeva după 11 pm.

The post Discuțiile în casă cu un toddler mereu prin preajmă appeared first on Bianca Moruș.

Oricum, pentru că la noi nu se face educație sexuală în școli și slabe speranțe să se facă în viitorul apropiat, singurele locuri de unde poți învăța sunt conferințele organizate pe tema asta. Nu sunt multe, pentru că nu multă lume are energia și entuziasmul să se ocupe de ele, dar cei de la PArentime o aduc în România pe Meg Hickling, găsiți detalii despre ea aici. Pe scurt, de 25 de ani, ea ţine lecţii de „ştiinţa corpului” şi sănătate sexuală pentru copii, adolescenţi şi părinţii lor. Viziunea şi influenţa „profei de sex”, cum o numesc copiii, au fost recompensate cu nu mai puţin de cinci distincţii, între care Ordinul Columbiei Britanice.

Conferințele vor avea loc pe 19 și 20 martie. Și iată de ce ar trebui să fiți acolo

1. Dacă profesorii le povestesc copiilor la şcoală despre sexualitate nu mai este nevoie să vorbim cu ei despre acest subiect şi acasă.

2. Dacă le vorbeşti copiilor despre sexualitate aceştia o să îşi înceapă mai devreme viaţa sexuală.

3. Copiii vor descoperi singuri ceea ce au nevoie să ştie referitor la educaţia sexuală.

4. Dacă vorbeşti cu copilul tău despre sexualitate, sunt şanse mari să încerce să experimenteze.

5. Dacă nu mă simt complet confortabil să vorbesc cu copilul meu despre sex, mai bine nu vorbesc deloc.
Chiar e important să vorbim cu copiii despre sexualitate sau nu?
Răspundeţi la întrebările de mai jos cu Adevărat (A) sau Fals (F)
Dacă ai raspuns cu Adevărat la oricare din întrebarile din chestionar, citeşte articolul de mai jos. De fapt, te ajută oricum să citeşti rândurile de mai jos.
Iată cum stau lucrurile în realitate:
1. Diferite studii au arătat că programele de educaţie sexuală din şcoli duc la creşterea comunicării părinte-copil despre diverse subiecte legate de sexualitate. Cele două sunt mai degrabă complementare, dar educaţia sexuală trebuie să înceapă acasă.
2. În urma studiilor efectuate, Organizaţia Mondială a Sănătăţii concluzionează că nu există “nicio dovadă că educaţia sexuală încurajează experimentarea sau activitatea sexuală crescută. Dacă este să se observe vreun efect, aproape fără excepţie, este în direcţia amânării începerii vieţii sexuale şi folosirea eficientă a contraceptivelor”.
3. În mod constant, copiii sunt expuşi mesajelor cu conotaţie sexuală, iar majoritatea dintre ele nu promovează sănătatea sexuală. Copiii vor auzi mesajele comerciale care sunt mai degrabă centrate pe exploatare şi vor înţelege informaţiile greşite. Iar dacă nu le vorbim chiar noi, părinţii despre educaţie sexuală, mesajul de care copiii se vor prinde este acela că despre sexualitate nu se poate vorbi într-o manieră sinceră, deschisă şi confortabilă.
4. Copiii care sunt bine informaţi vorbesc confortabil despre sexualitate cu părinţii lor şi sunt cei mai puţin predispuşi în a avea relaţii sexuale premature. Informaţiile corespunzătoare nu conduc la un comportament inadecvat, în timp ce lipsa acestora da.
Copiii noştri învaţă de la noi prin observare. Noi devenim modele care le arată cum să fie un adult sănătos, cum să aibă relaţii, cum să arate afecţiune şi cum să rezolve conflictele care apar în relaţii. Noi suntem primii şi principalii educatori sexuali ai copiilor noştri. Atunci când evităm să vorbim cu ei despre sexualitate le transmitem mesajul că acest subiect este unul greu de discutat, de învăţat sau că este dificil să pună întrebări despre asta. Tăcerea este la fel de elocventă ca şi cuvintele noastre.
5. Este des întâlnit în rândul părinţilor să se simtă inconfortabil atunci când le vorbesc copiilor despre sexualitate. Cu toate acestea, nu trebuie ca acest lucru să ne împiedice în a ne educa copiii. Educaţia sexuală trebuie să abordeze şi să recunoască diversele nevoi ale tuturor copiilor. Este important ca părinţii să furnizeze informaţii complete referitoare la educaţia şi sănătatea sexuală, corespunzătoare social şi cultural. Vorbitul despre fapte şi nu despre valori este un mod eficient de a combate teama sau reţinerea.

Intră pe www.parentime.ro/conferinta pentru a afla mai multe detalii. Şi dacă treci codul PRT10 la înscriere beneficiezi de un discount de 10%.

The post Profa de sex vine la București appeared first on Bianca Moruș.