Nu pleci uşor, te macină o mie de gânduri, te temi şi pentru un strănut darămite pentru atâta amar de vreme departe de cel mic. Dar ştii că trebuie să se întâmple. Laşi instrucţiuni clare pentru mâncare, somn(dacă e cazul), eventuale tratamente sau pur şi simplu, pentru comportament. Dacă nu ştiaţi cum arată un control freak, uitaţi-vă la orice mamă în primii ei ani alături de copil şi veţi avea imaginea exactă.

Şi pleci. Şi te gândeşti de 75.437 de ori că poate era bine să mai amâni, poate era mai bine să îl iei cu tine, poate cade, poate plânge în continuu, poate nu mănâncă, poate se sufocă. E o listă infinită de temeri. Din când în când reuşeşti să te gândeşti şi la altceva. Şi realizezi că totuşi nu e chiar atât de rău să mergi singură pe stradă. Sau să bei o cafea liniştită. Şi sună telefonul. Şi tu înţepeneşti de spaimă când vezi că e tatăl copilului. În secunda aceea, până apuci să răspunzi, te trec toate gândurile negre. Dar el vrea doar să ştie  cât de caldă trebuie să fie mâncarea. Şi unde sunt scutecele. Şi unde ai pus body-urile de casă, că nu înţelege de ce trebuie să existe haine de casă şi haine de stradă şi de ce trebuie ele puse separat. Apoi mai sună de vreo 2-3 ori, pentru că nu găseşte jucăria preferată a copilului, nu ştie cu care dintre cele 5 creme trebuie să îl dea sau ca să te asigure că este totul în regulă.

Şi te întorci acasă şi te simţi ca şi cum ai fi lipsit un an. Abia aştepţi să îţi ţii din nou copilul în braţe, să ştii că e totul bine. Doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în casă nu este piticul, ci dezastrul. Zici că prin casa ta au trecut, pe rând sau în acelaşi timp, un taifun, un tren, două camioane şi un avion care a ratat aterizarea. Calci cu grijă, pentru că nu ştii ce te pândeşte de sub mormanul de jucării, haine, oale şi cărţi. Îţi iei copilul în braţe, îl pipăi, pare întreg. Ba e chiar vesel. Şi nu doar că se bucură pentru că e din nou alături de tine, dar este evident că s-a distrat şi până atunci. Tatăl arată de parcă ar fi nimerit şi el sub un camion. Îţi explică cum lucrurile nu sunt aşezate acolo unde crede el că ar trebui să fie, că a căutat după orice obiect de a luat-o razna, dar că totul a fost ok. S-au jucat şi s-au amuzat copios.

Şi tu, în timp ce începi să aduni după taifun, te gândeşti ce-o fi atât de complicat să păstrezi o oarecare ordine în casă. Şi bombăni în bărbie. Şi te enervezi când îţi imaginezi cât o să îţi ia să pui totul la loc, cu copilul printre picioare, desigur, că acum nu se mai dezlipeşte de tine. Şi totuşi eşti mai multe fericită decât enervată, pentru că ştii că totuşi se poate. Se poate să pleci de acasă şi copilului tău să îi fie bine. Şi ţie, chiar dacă îţi ia o jumătate de zi să pui lucrurile din nou la locul lor.

sursa foto: http://www.danielleguentherphotography.com/

The post Când laşi copilul pe mâna tatălui appeared first on Bianca Moruș.

Până când a apărut el. Un puştan cu muşchi pe el, de zici că singurul lui scop în viaţă e să tragă de fiare şi să ia steroizi(aşa arată, nu îl bănuiesc de aşa ceva, ca să nu avem discuţii), şi cu limbaj de cartier. Nu tu burtă, nu tu chelie, nimic nu îl recomanda. Şi totuşi, se recomandă el: Marian Godină, poliţist. Apoi l-au recomandat postările lui pe facebook. Aşa l-am descoperit şi eu, cu ceva vreme înainte să se işte scandalul în urma căruia şi-a închis pagina de facebook(despre care dă acum detalii în cartea lui). Recunosc că au fost două lucruri care m-au făcut să îl citesc. Odată, scriitura lui. Doi, interesul personal. Puţini din sistem au îndrăznit să încalce sau să discute ordinele, şi mai puţini să vorbească despre mizeriile care se petrec acolo. Iar cei care au făcut-o, au făcut-o după demisie sau când au ieşit la pensie, nicidecum în timp ce încă erau angajaţi în minister.

Omul are condei. Da, ştiu, pudibonzii îi reproşează limbajul. Dar stau şi mă întreb câţi dintre cei deranjaţi de asta nu vorbesc la fel în viaţa de zi cu zi? Mă rog, cui nu-i place, nu citeşte. Sau aşa ar trebui. Mie îmi place. Ieri, când am citit că îşi dă demisia, mi-au dat lacrimile. Era o speranţă şi s-a dus şi aia pe apa Sâmbetei. A revenit asupra deciziei între timp şi sper ca aşa să rămână.

Vă spuneam mai devreme de interesul personal. Acum 17 ani, pe vremea asta, mă pregăteam pentru admiterea la Academia de Poliţie. Doar asta visam din copilărie. Părinţii mei, amândoi militari, au încercat ani de zile să îmi explice delicat(nu voiau să îşi încarce unicul copil cu probleme prea mari şi prea multe) că nu e o idee prea bună. Eu, încăpăţânată cum eram(fie, încă sunt), nici nu voiam să-i aud, nici să-i ascult. Până când, într-o zi, am avut o revelaţie. „Probele sportive sunt leşinătoare, dar nu imposibile. Examenul e greu, dar eu nu-s cea mai proastă din lume. Deci intru în Academie. Şi apoi ce fac? Că eu nu pot să spun: <<Da, să trăiţi!>> şi să trec mai departe, dacă ştiu că eu am dreptate şi celălalt e un dobitoc.” Aşa că eu am ales varianta ‘a mai simplă: am renunţat şi m-am reorientat. Pe scurt: am fost o laşă.

Marian Godină nu doar că nu a renunţat, dar luptă zi de zi ca să schimbe un sistem în care cine nu ia şpagă, e privit ca un paria şi se face orice pentru îndepărtarea lui. Vorbeşte deschis(dar nu uşor, sunt absolut convinsă) despre pile, telefoane, ordine fără acoperire şi altele din aceeaşi categorie. Nu că noi n-am şti de ele. Nu ne spune nimic nou. Dar le spune unul „de-ai lor”. A spart casta. Probabil că cei cinstiţi, ca el, din acelaşi minister, îl privesc ca pe un erou. Dar atâta vreme cât nu vor lua şi ei atitudine, minuni nu se vor întâmpla. Nu va rezista la nesfârşit mizeriilor, chemărilor la raport, miilor de explicaţii cerute. E, până la urmă, om. Iar oamenii, dacă sunt supuşi unei presiuni constante, până la urmă cedează. Dacă fac însă front comun, pot provoca o revoluţie. Iar Ministerul de Interne chiar are nevoie de o curăţenie generală. Una profundă, nu doar de ochii soacrei.

P.S. Îi puteti comanda cartea „Flash-uri din sens opus” aici. N-o să se îmbogaţească, dar măcar cu o ciungă putem să facem şi noi cinste pentru că ne descreţeşte frunţile şi deschide o uşă acoperită cu mii de lacăte.

susa foto: facebook

The post Nu e Godină erou, cât suntem noi laşi appeared first on Bianca Moruș.

Doar nu credeați în minuni? Eu tot mai încerc. Dar nu mă mai enervez că nu încearcă şi ceilalți.

The post Cum te tratezi de ordine appeared first on Bianca Moruș.