Nu am nimic cu intervenţiile estetice. Nu mă deranjează, dar nici nu mă pasionează. E treaba fiecăruia ce face cu propriul corp atâta vreme cât nu afectează pe altcineva.

Mă deranjează în schimb dubla măsură. Ne batem cu pumnii în piept pe diverse subiecte şi pe cât de corecţi suntem în abordarea lor, dar n-avem nicio problemă în a emite opinii nedelicate la adresa fizicului diverselor persoane. Şi aici este valabil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Niciunul dintre sexe nu este iertat de replicile usturătoare ale celor care au impresia că sunt păstrătorii tinereţii fără bătrâneţe şi al trupului fără de defecte.

Am mai spus şi o repet. Pe vremuri mi se părea că vârsta de 30 de ani prevesteşte sfârşitul vieţii. Cumva cred că adolescenţa are această putere, de a te face să vezi anii mai lungi decât sunt şi îţi dă şi sentimentul ăla al nemuririi. Ai crede însă că anii neiertători ar trebui să ne facă un pic mai deştepţi şi mai înţelegători, mai ales că cei mai mulţi dintre noi nu rămânem dive sau divi pentru totdeauna. Mă rog, unii nu-s deloc şi sunt bine aşa, fără să se încadreze în tiparele perfecţiunii ţipate de prin toate televizoarele.

Bine, cei mai mulţi nu sunt bine în tinereţe când se lasă influenţaţi de toate porcăriile pe care le văd în aşa-zise reviste de modă, pe la televizor sau pe internet. Evident că nici eu n-am făcut excepţie. Se întâmpla când eram foarte tânără, schiloadă, aveam un păr superb şi puţine griji. Şi ochii erau frumoşi, dar nu-i foloseam ca să văd asta. Vedeam în schimb o tonă de defecte, existente şi inexistente şi eram într-o continuă cură de slăbire. Aveam multe de plăcut la mine, dar eram mult mai preocupată de motivele pentru care ar fi trebuit să nu mă plac. La nivel fizic, desigur, că asta mi se părea atunci relevant.

Nu vă imaginaţi că m-am deşteptat aşa, peste noapte. Au venit picături, pe rând. Eu, care îmi schimbam culoarea cel târziu o dată pe lună, am decis la un moment dat că nu mai vreau să mă vopsesc. Iniţial am zis că mai las părul să respire. Apoi m-am gândit să ajung să nasc pentru că nu voiam eu să mă vopsesc în sarcină. Nu intru în polemici şi nici nu ştiu dacă afectează cu ceva sau nu. Pur şi simplu am încercat eu să fiu cât mai ferită de chimicale în perioada aceea. Apoi, după ce am născut, numai de vopsit nu îmi mai ardea mie. Când dormi 2-3 ore pe noapte în primul an şi alea fragmentate, iar în următorii 2 dacă prinzi 6 ore de somn ţi se pare că l-ai prins şi pe Dumnezeu de picior nu-ţi mai stă ţie capul la cum îţi arată părul. Curat să fie, când e să fie, că restul nu mai contează. Şi la un moment dat, când am început să observ firele albe, mi-am dat seama că aş prefera să albesc natural decât să stau să mă vopsesc la 2-3 săptămâni. E adevărat, sunt norocoasă. N-am prea multe, dar nici nu simt că numărul lor în creştere m-ar afecta cu ceva. M-a întrebat cineva la un moment dat:

• Auzi, dar tu nu ai de gând să te mai vopseşti? Nu vezi că ai început să albeşti?

Am ignorat întrebarea.

Apoi m-a întrebat fiică-mea de ce nu mă vopsesc şi abia atunci am căutat cu adevărat răspunsul. I-am explicat că nu mă deranjează firele albe, că nu schimbă cu nimic ce şi cine sunt, că nu îmi este confortabilă ideea de a sta mereu să îmi vopsesc părul şi că în acest punct al vieţii mele prefer naturaleţea.

• Dar nu ţi-e frică să nu arăţi bătrână?

Nu mi-e frică pentru că nu mai caut aprobările altora legate de aspectul meu fizic.

A, mi-aş dori să mai slăbesc? Sigur, dar doar ca să intru în câteva haine care mi-au plăcut tare şi pe care nu le mai pot purta. M-aş mobiliza însă mai degrabă să transform sportul într-o constantă în viaţa mea decât să mă frustrez în încercarea de a scăpa de câteva kilograme.

Am riduri, mai multe decât alte femei de vârsta mea şi mai puţine decât unele din aceeaşi categorie. Cearcănele nu sunt chiar prietenele mele, dar mă însoţesc pretutindeni deci aş putea să le consider apropiate. Sunt o mulţime de semne care arată evidenţa, că nu mai sunt la prima tinereţe, dar ele nu mă deranjează. Mă deranjează mai mult poate că nu zâmbesc atât de mult pe cât ar trebui (deşi nu apreciez zâmbetele date pentru că trebuie), că nu râd pe cât mi-aş dori, că nu dansez şi nu călătoresc pe cât mi-ar plăcea. Mă deranjează că nu mă văd cu oamenii dragi suficient de des sau că nu citesc pe cât îmi doresc. Dar nu mă deranjează că îmbătrânesc.

Mi se pare mai deranjant să fiu deranjată de acest aspect sau să-i judec pe alţii pentru un fenomen pe care îl îmbrăţişează natural.

V-aţi gândit că poate acesta este motivul pentru care Celeste Barber a devenit un fenomen internaţional? Tocmai pentru că oamenii s-au săturat să fie judecaţi prin prisma aspectului fizic.

În ciuda a ceea ce ni se spune şi ne arată, oamenii nu sunt reprezentaţi de tinere cu picioare până-n gât, cu bot de raţă şi nici de băieţi cu muşchi şi freză a la Ricki Martin.

Nu mai puneţi presiune pe voi să arătaţi perfect şi, mai ales, nu mai puneţi presiune pe alţii să o facă. Nu trebuie să fim toţi ca scoşi din cutie. Nu văd sensul pentru care ar trebui să ne prefacem mai tineri decât suntem doar ca să le păstrăm altora impresia că timpul stă pe loc. Şi nu uitaţi: un cuvânt bun poate schimba mai mult decât o răutate gratuită.

The post Teama de a îmbătrâni. Sau când tinereţea e supraapreciată appeared first on Bianca Moruș.

Şi de parcă nu e suficient că nu ştii niciodată cu siguranţă dacă faci bine ceea ce faci, eşti expus şi judecăţii celor din jur. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost privită ca o mamă cumplit de rea pentru că le interziceam celor din jur să pună mâna pe fata mea atunci când cădea şi eu îi spuneam că poate să se ridice singură, încercând să evit să o fac o plângăcioasă care face o dramă din orice zgârietură. Sau când eu îi spuneam să încerce ceva(să urce, să coboare etc) şi o supravegheam din umbră şi se trezea un om de bine să îi dea o mână de ajutor sau să o ia în braţe. Sigur, cunosc şi reversul medaliei, când eu încercam să îi dau o lecţie(legat de faptul că nu poţi primi oricând, orice iar urletele cu siguranţă nu te vor ajuta) iar necunoscuţi veneau să îmi dea mie lecţii despre „sărăcuţa copilă”.

La fel de mult mă deranjează şi presiunea constantă pusă asupra copiilor. Trebuie să înveţe să citească pe la 4 ani, să meargă la cursuri de dans, de karate, de limbi străine, de pian şi de cine ştie ce alte minunăţii. Trebuie să fie cei mai buni, să aibă note maxime, să exceleze în absolut tot ceea ce fac. Eu nu îmi doresc ca fiică-mea să fie o incultă dar nici nu vreau să fie cea mai tare din parcare. Mă mândresc cu ea aşa cum e, n-am nevoie să primesc aplauze din partea celorlalţi pentru ce copil cuminte şi educat am. Încerc să îi descopăr calităţile şi înclinaţiile, ca să o pot îndruma să şi le dezvolte.

Dar mă panichează deja faptul că se apropie momentul în care va merge la şcoală iar la noi încă se pune accent pe competiţie dusă la extrem şi pe ideea că un copil trebuie să aibă note mari la toate materiile. Şi stau şi mă întreb cât, cum şi cam ce ar trebui eu să fac să fie bine. Pentru ea, nu pentru mine. Am o mulţime de întrebări şi sunt convinsă că la multe dintre ele voi afla răspunsul duminică, pe 11 iunie, în cadrul evenimentului „Liber la educaţie sau educaţie la liber?”. Oana Moraru, consultant educaţional, Gaspar Gyorgy, psihoterapeut relaţional, Carmen Lică, director executiv CEDP şi Larisa Petrini, Health Coach şi ambasador Jamie Oliver  sunt cei care vor încerca să ne îndrume.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Liber la educaţie sau educaţie la liber? appeared first on Bianca Moruș.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.