Peisaje ireale, lumină perfectă, câteva case răzleţe, încă vreo 2 în construcţie. De altfel doar zgomotul făcut de muncitori te mai ţinea cu picioarele pe pământ. Altfel ai fi simţit foarte bine că poţi şi să zbori acolo. Pentru că acolo totul pare posibil.

Venisem cu un gând. Să-l caut pe dom’ profesor. Nu ştiam despre el decât că e omul locului. Atât şi nimic mai mult. La căsuţa lui, desprinsă parcă din poveştile acelea frumoase, bune de citit la gura sobei, într-o iarnă geroasă, nu era nimeni. Mă gândeam că îl găsesc pe malul lacului, la bărci. Nu era nici acolo. M-am aşezat în iarbă, printre flori şi gângănii care nicăieri nu par mai prietenoase ca acolo, zicându-mi în gând că stau câteva minute, cât să îmi umplu inima şi plec mai departe.

N-am idee cât a trecut până când am văzut 2 bărci în zare şi apoi am început să aud chiotele care veneau dinspre ele. Au coborat câţiva adulţi şi nişte copii, nici unul mai mare de 5 ani. Ciripeau veseli, de parcă toată lumea a lor era. De fapt, aşa şi era. Pe dom’ profesor l-am recunoscut dintr-o privire, fără să-l fi văzut vreodată până atunci. Înalt, atletic, cu o voce baritonală dar extrem de blândă.

Din momentul în care el a deschis gura noi toţi am cam amuţit. Avea o mie de poveşti pe minut, nu răspundea niciodată cu adevărat la o întrebare pentru că îţi dădea ţie ocazia să extragi răspunsul. Ştia de toate: poezie, proză, fizică, matematică, geografie. El a fost însă o viaţă profesor de educaţie fizică. Şi educaţie a făcut toată viaţa. Apoi a adus copii în tabere la Alunu. Îi învăţa să vâslească, să cucerească muntele dar să îl respecte, să trăiască. Acum nu mai face asta. Nu că nu i-ar placea, dar n-are cum să îndeplinească normele cerute de Minister. La Alunu n-ai semnal la telefon sau internet. Oricum nu ţi-ar folosi, căci nici curent nu e acolo. Apa e trasă din munte, de la vreun kilometru şi ceva depărtare. Practic, nu e nici urmă de civilizaţie. În realitate, acela este unul dintre cele mai civilizate locuri ce poate exista pe pământ.

Am stat câteva ore acolo şi am plecat ca un bebeluş. Curată în creier şi suflet, cu o stare de linişte ce nu mi-a fost dat vreodată să simt. O singură urma de regret mi-a rămas. Că nu am reuşit să văd muzeul lui dom’ profesor, pe care tocmai îl renova. Dar îl voi vedea. Pentru că mă voi întoarce.

P.S.: Un om tare drag mie, despre care am mai scris aici, mi-a arătat câteva din comorile lui dom’ profesor, costume populare adunate de-a lungul anilor chiar de dumnealui.

The post Muntele vrăjit. Realitatea, nu cartea appeared first on Bianca Moruș.

Dar ştiţi vorba aceea cu omul sfinţeşte locul. Ei, da. Aici am găsit un loc şi nişte oameni. Mădălina, proprietara, este de pus la rană. Soţul ei, la fel. Ne-au oferit totul: casă, masă, suflet. Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa sunt ei, aşa simt.

E prea puţin spus că m-am simţit la ei ca acasă. M-am simţit mai bine ca acasă. Acasă nu vei sta niciodată să te uiţi cu orele în zare. De obicei nici nu prea ai la ce. Aici e cât se poate de firesc să faci asta. Te cureţi sufleteşte de toate câte ţi s-au întâmplat. Îţi cureţi creierul de toate relele. Îţi dai seama cât de mic eşti şi cât de neînsemnate sunt lucrurile care te macină în viaţa de zi cu zi.

The post Un loc de rămas. Sau măcar de întors appeared first on Bianca Moruș.

Încă o treabă foarte tare care vine odată cu trecerea anilor(am stabilit deja că bătrâneţea nu există în această ecuaţie) este că arăţi mult, dar mult mai bine decât în urmă cu 15 ani. Nu e obligatoriu să fii mai slabă sau mai tonifiată, deşi în unele cazuri se poate. Dar acum ştii mult mai bine ce haine te pun în valoare, ştii să te machezi astfel încât să îţi fie observate punctele forte, nu cearcănele. Şi chiar şi când nu ai chef să te machezi/aranjezi într-o zi, nu-ţi mai vine să intri în pământ de ruşine. Odată pentru că, am stabilit deja, nu-ţi mai pasă de ce spun alţii şi doi, pentru că eşti mult mai împăcată cu tine şi cu felul în care arăţi.

Apoi, vrei, nu vrei, înveţi să le zâmbeşti şi celor care îţi stau în gât. Nu mult, cât să îi convingi că nu i-ai expedia pe lună şi că sunteţi de aceeaşi parte a baricadei. Pentru că între timp ai învăţat că dacă te războieşti cu toată lumea nu ai mereu şanse de câştig, indiferent de câtă dreptate ai.

Pe de altă parte, nici nu mai laşi persoanele neplăcute ţie să îţi invedeze spaţiul personal. Pentru că acum nu mai ai nervi de omorât cu oameni cu care nu rezonezi. A, şi nici să refuzi pe cineva nu mai este o corvoadă, aşa cum era în tinereţe. Ba dimpotrivă, uneori poate fi chiar eliberator.

Nu mai ieşi în oraş noapte de noapte. Nici nu te mai ţin picioarele, nici nu-ţi mai doreşti. Dar şi când ieşi, ştii de ce. Trăieşti în 5 ore cât alţii într-o săptămână. Iar a doua zi, dimineaţa, te întrebi cum naiba, în urmă cu doar… 15 ani, puteai să ieşi în fiecare noapte, să înveţi şi să munceşti, toate la pachet. Îţi răspunzi singură în timpul punctelor de suspensie de până în „15 ani”.

Nu te mai vezi cu prietenii zi de zi. Nici n-ai cum şi când, nici n-aţi mai avea atâtea să vă spuneţi. Nu vă mai arde de filosofeală fără rezultat acum. Dar şi dacă nu vă vedeţi juma de an, discuţiile sunt la fel de nonşalante şi de plăcute ca în urmă cu obsedantul deja „15 ani”. Pentru că asta e prietenia, printre altele. Puterea de a nu te rupe oricât de rar te-ai vedea cu cineva.

Nu mai ai atâtea zile libere pe câte îţi doreşti, dar le foloseşti mai cu cap pe alea pe care le ai. Sau mai bine spus, le trăieşti la intensitate mai mare, fie că te duci să faci off-road sau să zaci pe o plajă. Pentru că totul se reduce la cât de bine îţi cureţi creierul, nu la cât de multe faci în cel mai scurt timp cu putinţă.

Cat atât despre 35. Aşa, pe lista scurtă. Mai mult ca sigur însă că atunci când o să mă mut în anii 40 o să mă cred şi mai deşteaptă, ceea ce nu e rău deloc.

The post When in 35 appeared first on Bianca Moruș.

Şi pe cele mai multe nici nu mi le-aş fi dorit. Prin urmare, după ce am rămas însărcinată, am golit librăriile de cărţi de parenting. Apoi am dat iama în cărţile cu poveşti. Aveam eu impresia că după ce nasc, mi-o pune medicul pe mândră în braţe şi mă apuc să-i citesc. După ce a început domnişoara să mişune prin toată casa, am adus printre noi alte cărţi, cu multe poze şi colorate frumos, din care să înveţe să recunoască obiecte, animale etc. Apoi cărţile de colorat au devenit cărţile de căpătâi. Până şi în baie găsesc câte una. Şi de curând am descoperit cele mai frumoase cărţi pentru pitici.

Şi nu doar că sunt frumoase. Sunt educative, calitative şi îi pregătesc pe cei mici pentru cea de-a doua limbă „maternă”, engleza. Noi, dar mai ales copiii noştri, sunt fascinaţi de ele.

Le găsiţi aici. Le puteţi testa şi pe 19-20 septembrie, la Alternative Market, târg organizat în strada Sf. Ştefan, nr. 21. Iar cel mai norocos dintre voi poate câştiga această carte.

Tot ce trebuie să faceţi este să ne trimiteţi pe adresa contact@biancamorus.ro o fotografie cu copilul/copiii voştri în timp ce se joacă sau citesc iar premiul va fi acordat prin tragere la sorţi. Vă puteţi înscrie până vineri, 11 septembrie 2015, ora 12.00. Câştigătorul va fi anunţat luni, 14 septembrie 2015.

Update: Castigatoarea concursului este Alina Somesan. Felicitari!

The post Ce ne place nouă, vă dăm şi vouă appeared first on Bianca Moruș.