specialisti Archives - Bianca Moruș

Toţi fraierii scriu despre parenting

Bianca Moruș — Mon, 21 Aug 2017 05:00:13 +0000

De ceva vreme se tot precipită unii – alţii prin online şi nu numai că toată lumea, după ce devine părinte, îşi face blog şi debitează acolo tot ce-i trece prin cap. E supărare mare că s-a umplut internetul(asta e ca şi cum s-ar umple universul) de articole cu şi despre copii, cu şi despre mame sau taţi. Nu mai e loc pe tot netul de noi, ăştia care vorbim despre viaţa de după copil, una total necunoscută şi neaşteptată pentru cei mai mulţi.

E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.

Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.

Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.

Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Toţi fraierii scriu despre parenting appeared first on Bianca Moruș.

Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor

Bianca Moruș — Mon, 14 Mar 2016 09:29:06 +0000

Pe vremea când eram însărcinată, fiică-mea era argint viu. Nu mi-am făcut niciodată griji că n-ar fi ea ok, pentru că erau atât de rare momentele în care nu mă lua la omor, dar atât de rare, încât nu aveam de ce să mă tem. Au fost nopţi la rând în care mă confunda cu sacul ei de box, cu mingea de fotbal sau mai ştiu eu ce suport de descărcat nervi şi energie. Mă prindea 5 dimineaţa cu căşti proptite pe burtă, din care răsuna Mozart, doar-doar o binevoi să mă lase şi pe mine să respir şi să pun geană pe geană. Nu vă imaginaţi că era ziua mai liniştită. Tot atomică era. Ai fi zis că nu dormea niciodată. Mă amăgeam singură că se va naşte gata obosită şi o să doarmă apoi de o să rupă patul. V-aţi prins deja că n-a fost pomeneală de aşa ceva.

Când toţi bebeluşii mâncau şi dormeau, dormeau şi mâncau, a mea voia mereu acţiune. Sau măcar dragoste să fie. Bine, şi mâncare, ca să poată să îşi păstreze forţele. Nu a dormit în cărucior. Nu a dormit în scaunul de maşină decât ocazional şi nu când era bebeluş. Nu dormea în pat. Abia dormea pe pieptul meu dar şi aia era de fapt o moţăială, nicidecum somn. Mă chinuiam câte o oră să o adorm şi în zece minute pornea alarma. Atâtea frustrări şi atâta disperare câte am adunat în perioada aia… Atâta oboseală simţeam cum n-a fost chip să simt vreodată. Eram un zombie, la propriu. Am încercat aproape orice, mai puţin legănatul pe picioare şi lăsatul să urle până la epuizare. Niciuna dintre aceste 2 variante nu rezona cu felul meu de a fi, aşa că nu le-am luat în calcul.

Pe la vreo şapte-opt luni de viaţă ale fiică-mii, ajunsă o epavă practic, am încercat să caut ajutor. Şi am aflat că există specialişti în somnul copilului. Sau aşa se recomandau ei. Desigur, aceşti specialişti cer bani pentru ajutorul pe care ţi-l oferă. Şi nu puţini. Dar la acel moment eram atât de disperată încât aş fi plătit oricât, numai să doarmă copilul şi eu pe lângă el. N-am să intru în detalii. Cert este că preţul depăşea o mie de lei, dacă voiai un program extins. Eram aproape convinsă că o să dau banii ăştia, numai să pot să am şi eu o viaţă seminormală. Dar ceva minţi îmi mai rămăseseră şi mie şi am cerut detalii despre program. Evident, explicaţiile au fost foarte vagi dar m-au dus cu gândul imediat la sfaturile găsite pe internet în acest domeniu. Şi am pus ACEA întrebare: „În cadrul programului dumneavoastră există şi opţiunea de a lăsa copilul să plângă?” Au urmat câteva bâlbâieli, finalizate cu: „Dacă nimic altceva nu dă rezultate, da, se ajunge şi acolo. Dar staţi liniştită, copilul nu păţeşte nimic.” Nu era nimic nou. Era, de fapt, celebrul „Cry it out”. Pe româneşte: „Lasă copilul să urle până la epuizare. Ori adoarme, ori se consolează.”

Acum, eu nu cred în dresarea copilului. Nu cred că dacă îl laşi să urle învaţă să se consoleze singur. Învaţă, mai mult ca sigur, că nu are pe cine să se bazeze. Că cei mai dragi oameni din viaţa lui nu îi sunt alături atunci când el are nevoie. Aşa că m-am consolat eu cu ideea că aia e, aşa e copilul, poate vreodată o să fie mai bine. Şi a început să fie mai bine. Undeva în jurul vârstei de doi ani a început să doarmă mai ok. Nu pică lată decât foarte rar, după nişte zile foarte grele. Nu doarme o noapte întreagă legată decât din an în Paşte. Dar doarme mai bine. Şi mai odihnitor. Şi acum mai apuc şi eu să dorm. Şi n-am murit între timp, dovadă că vă scriu astăzi. Nu deţin adevărul asupra somnului copilului. Şi nici vreo metodă minune. Dar am vrut să vă spun că la un moment dat lucrurile se vor regla şi veţi apuca ziua, adică noaptea, în care să dormiţi câteva ore bune legate, fără plânsete sfâşietoare în fundal.

The post Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor appeared first on Bianca Moruș.

Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi?

Bianca Moruș — Tue, 08 Sep 2015 06:00:28 +0000

Pe internet găsim zeci, sute, mii de articole despre cum e bine să ne creştem şi să ne educăm copiii. Citim cărţi de parenting cu nemiluita. Eventual mai urmărim şi emisiuni dedicate. Toată lumea deţine adevărul absolut. Doar că adevărurile astea diferă de la un specialist la altul. Şi cu cât citim mai mult, cu atât vedem că spusele lor se bat cap în cap. Şi nu mai ştim încotro s-o luăm ca să fie bine. Peste tot se promovează mama perfectă, cu copii perfecţi, soţ deasemenea şi carieră de succes.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.