temeri Archives - Bianca Moruș

Copilul, cel mai de preţ dar sau cea mai mare povară

Bianca Moruș — Fri, 12 Aug 2016 07:01:12 +0000

Până să ai propriul copil, nu înţelegi nimic. Nici de ce urlă părinţii tăi la tine când te prind că citeşti pe pervaz, la etajul 6. Nici de ce te aşteaptă toată noaptea să te întorci de la petrecere. Nici de ce te toacă non stop cu „nu face aia” sau „ai grijă cu ailaltă”. Nici nu pricepi de ce insistă să te pupe şi să îţi spună cât de mult te iubesc, în mijlocul străzii, sub ochii prietenilor. Ţi se par penibili şi înapoiaţi.

Dar roata se întoarce odată cu naşterea primului tău copil. Când îl ţii pentru prima dată în braţe eşti copleşit de emoţii şi de iubire. Apoi începe panica. Cum îl ţii, cum îl speli, de ce vomită, de ce plânge, de ce nu doarme, de ce doarme prea mult. Şi ăsta e doar începutul. Acum o banală căzătură te poate speria atât de tare încât să mergi cu el la spital. Un pic de febră este o tragedie iar când se îneacă cu lapte sau mâncare tu nu mai reuşeşti să respiri încă 5 minute după ce el şi-a revenit. Nici nu bănuiai că poţi avea atâtea temeri, când tu înainte săreai cu paraşuta sau mergeai copilot la raliu. Acum vezi potenţiale pericole peste tot şi eşti în alertă mai ceva ca pompierii de serviciu. Iar odată cu creşterea copilului scapi de unele, dai de altele. Ştiţi vorba aceea cu „Copil mic, probleme mici. Copil mare, probleme mari”. Aşa este. La 3 ani ai lui ţi se pare că bebeluşeala, oricât de dificilă ar fi fost, era floare la ureche. Acum este un pitic semiindependent care vrea să descopere mai multe decât ţi-ai dori. Vrea să sară de la 2 metri înălţime. Sau să îşi taie singur carnea din farfurie… cu satârul. Sau să înveţe să zboare precum păsările. Odată cu şcoala vin alte griji şi probleme. Îşi vrea independenţa. Se consideră matur şi se poartă în consecinţă. Despre adolescenţă nu cred că are rost să vă mai povestesc. Le-am scos cu toţii peri albi părintilor noştri deci ştim exact la ce să ne aşteptăm.

Ce e de făcut? Încercaţi să vă păstraţi minţile la voi în ciuda miilor de temeri pe care le aveţi când vine vorba de copilul vostru. Şi să îi daţi şi libertatea de care are nevoie. Lăsaţi-l să descopere în ciuda fricilor voastre. Asta este de fapt iubirea. Să protejezi dar şi să laşi un om(uleţ) să fie liber şi fericit şi să te asiguri pe cât posibil că asta nu îi afectează integritatea fizică şi psihică. Să nu îi transmiţi temerile tale încercând să îl aperi. Să îi spui că îl iubeşti oricât de tare te-ar supăra şi să ştie că îl vei iubi necondiţionat. Chiar şi când va spune că nu vă vrea şi i se va părea patetic să vă strângeţi în braţe sau să vă pupaţi.

Nu, nu e o povară să ai copil. E doar foarte greu să faci faţă tuturor fricilor pe care le capeţi. Şi e şi mai greu să nu i le transmiţi lui. Oricum va căpăta el altele. E la fel de dificil să îl laşi să greşească. Dar dacă nu greşeşte nu învaţă. Şi nici tu. Aşa că poate cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este să admitem că nu putem controla ceea ce ni/li se întâmplă şi să ne bucurăm de iubirea imensă şi necondiţionată pe care nu o poţi simţi până când nu devii părinte.

The post Copilul, cel mai de preţ dar sau cea mai mare povară appeared first on Bianca Moruș.

Cum îţi distruge copilul imaginea despre propria persoană

Bianca Moruș — Wed, 20 Apr 2016 13:45:11 +0000

După cum aţi putut observa toţi cei care nu suferiţi de somn adânc, azi-noapte a plouat, a tunat şi a fulgerat. Un motiv bun pentru ca fiică-mea, pe la 5 dimineaţa, să pretindă că e speriată şi să dea bir cu fugiţii din patul ei. Desigur, după ce m-a aşezat pe mine pe-o dungă, la propriu, ea a adormit buştean. Iar eu am păzit-o ce am păzit-o până am înţepenit cu totul şi am decis să mă târăsc până în sufragerie. Şi desigur, la acel moment tunetele se potoliseră dar somnul meu era istorie.

Pe la 8.30 încă negociam cu ea trezirea. Când a binevoit să se dea jos din pat a început să turuie despre cum s-a speriat ea de furtună, de tunete, de fulgere, bla bla bla. Iar eu chiar am crezut-o. Pe drum spre grădiniţă a început o răpăială de nu mai vedeam la doi metri în faţă. Eu, cu stresul cât casa, că era târziu, că nu vedeam nimic, că nici ceilalţi nu vedeau nimic… Şi atunci aud din spate o voce aproape angelică:

– Dar de tunat nu tună?

– Nu, nu tună. Dar plouă de rupe.

– Nici nu fulgeră?

– Nici nu fulgeră, scrâşnesc eu şi apăs frâna ca să nu fac cunoştinţă cu cel din faţa mea.

– Şi nu bate nici vântul.

Eu, uşor exasperată de prognoza meteo ad-hoc:

– Nu, nu bate nici vântul. Doar plouă. Dar nu vezi în ce hal plouă?

– Ba văd, dar asta nu e furtună.

– Nu e furtună, e ploaie torenţială(aproape spumeg eu).

– Eu vreau să tune. Şi să fulgere. EU VREAU FURTUNĂ.

Număr repede în cap orele pierdute azi-noapte pentru că i-a fost ei „frică” de tunete şi mă trezesc vorbind:

– Păi, uite, ştii cum aproape scot fum pe urechi când mă enervez şi îmi ies fulgere din ochi? Pot să fiu şi tunet dacă mă enervez foarte tare.

– Tu? Nu ştii tu cum să tuni!

Şi uite aşa s-a dus pe apa ploii şi toată încrederea în pielea mea de scorpie.

sursa foto: http://www.cppministry.com/prisoner-poetry/children-dancing-in-rain/

The post Cum îţi distruge copilul imaginea despre propria persoană appeared first on Bianca Moruș.

Copii schimbaţi la naştere

Bianca Moruș — Tue, 08 Sep 2015 14:00:09 +0000

Multă vreme, înainte să nasc, am fost îngrozită de ideea că la maternitate mi-ar putea fi schimbat copilul. Dintr-o greşeală, din frustrarea cuiva, orice motiv era posibil. Am încercat să mă conving că temerile mele sunt absurde şi vin din prea multe filme vizionate. Apoi, când mi-au dat-o să o văd pe fie-mea, m-am liniştit. Era imposibil să mi-o schimbe cineva, pentru că era însemnată. Nu m-am mai gândit la asta până azi, când a apărut această ştire. Odată e durerea pierderii copilului biologic, apoi pierderea copilului pe care l-ai îngrijit. Cât de neom trebuie să fii, să faci aşa ceva cu intenţie? Şi ce pedepse ar merita asemenea indivizi?

The post Copii schimbaţi la naştere appeared first on Bianca Moruș.

Copiii şi temerile lor

Bianca Moruș — Thu, 03 Sep 2015 16:00:47 +0000

În primul an de viaţă, poate şi în cel de-al doilea, cei mai mulţi copii sunt vis dintr-un punct de vedere: nu se tem aproape de nimic. Dai cu bormaşina în apropierea lor, ei râd. Văd umbre pe tavan, râd. Apoi încep să se complice lucrurile. Pe la un an jumate, mândra mea se juca cu omizile, gândacii de orice fel iar eu mă ascundeam în spatele ei şi mă scărpinam de mama focului, dar cu ochii pe ea, nu cumva să mă vadă. Nu vreau să îi transmit şi temerile mele. Va avea ea destule. Acum, la doi ani jumate, când se trezeşte în faţa aceloraşi insecte, se oripilează. Ce fac eu? Eu, cea care atunci când vedea un gândac prin casă, ţipa şi dădea bir cu fugiţii. Pun mâna pe insectă şi îi arăt fiică-mii că nu are de ce să se teamă. Dar nu o oblig să facă acelaşi lucru. Degeaba le spui copiilor că nu au de ce să se teamă de ceva, că eşti tu lângă ei. Asta nu îi ajută prea mult. Trebuie să lupte ei cu propriile temeri. Cel mai bun exemplu în cazul meu a fost înotul. Fie-mea adoră apa şi eram convinsă că îi va plăcea la nebunie la mare. Da’ de unde! La un an şi un pic nici nu i-a trecut prin cap să intre în colac şi în mare. Urla ca din gură de şarpe. Dacă îi trecea apa peste glezne, ieşea glonţ. Anul următor am crezut că lucrurile vor sta mai bine. Nici gând. Cum voiam să intru un pic mai mult cu ea în apă, cum începea scandalul. Totul, pentru că luase o gură de apă la un moment dat şi nu i-a plăcut deloc senzaţia. Am decis să o las în pace. Nu cred în luat copilul şi forţat să facă ceva, pe principiul că la un moment dat se obişnuieşte. La vreo lună de la eşecul înotului în mare plecăm la munte. Cum vremea ne-a fost potrivnică şi a plouat cu găleata câteva zile, am zis să îmi încerc norocul la piscină. Am luat-o uşor-uşor. Ne-am aşezat amândouă pe marginea piscinei şi am început să ne jucăm cu picioarele în apă. I-am spus de nenumărate ori că nu va intra în apă decât dacă va vrea ea. Apoi, când am văzut că s-a mai relaxat, i-am cerut voie să intru eu în piscină. Am primit acceptul şi am continuat joaca aşa. O întrebam din când în când dacă vrea să intre şi când a spus da, am coborât-o blând în braţele mele. În cinci secunde a cerut să o duc înapoi pe mal. Şi tot aşa. În mai puţin de o oră, se ţinea de nas şi băga capul în apă. Acum îmi cere în mod repetitiv să mergem la mare sau la piscină. Mă gândesc deja că e un moment bun să înceapă cursuri de înot.
Ideea este că nu cred în puterea obligativităţii. Dacă un copil se teme de ceva, cu forţa nu-l vei face decât să se teamă şi mai mult, inclusiv de tine. Copilul are nevoie să creadă în părinţi şi în el. Nu suntem toţi la fel, nu ne plac tuturor aceleaşi lucruri. Dacă nouă nu ne place să facem ceva forţat, ar fi bine să învăţăm să îi respectăm şi noi pe ai noştri copii.

Un articol scris pentru www.tataincepator.ro

The post Copiii şi temerile lor appeared first on Bianca Moruș.

Manual de utilizare a copilului… altuia

Bianca Moruș — Tue, 01 Sep 2015 06:00:01 +0000

1. Nu-i oferi de mâncare înainte să întrebi părintele dacă cel mic are voie respectivul produs. Ideal este să îl întrebi fără să audă copilul.
2. Nu îi spune copilului că ceea ce tocmai i-a spus mama/tatăl lui nu este adevărat sau este greşit. Ei sunt cei care decid asupra educaţiei, nu tu.
3. Nu îi cumpăra cadouri gen cosmetice sau bijuterii/gablonţuri fără să întrebi în prealabil părinţii. Nu toţi visează să îşi transforme fetele în dive de club.
4. Nu-i spune: „Facem asta dacă nu îi spui mamei/tatălui.” Copilul va învăţa că e firesc să se ascundă de ai lui.
5. Nu îl învăţa să scuipe, înjure sau alte golănisme, pentru că aşa ţi se pare ţie amuzant. Nu, nu va uita repede. Copiii nu prea uită.
6. Nu presupune că ce faci tu cu copilul tău este ok să faci şi cu copilul altuia.
7. Nu-i spune lucruri de genul: „Maică-ta/ taică-tu/cutare, la vârsta ta ştia/făcea…”. Şi de principiu, nu îl compara cu nimeni. Nici ţie nu ţi-ar plăcea să te compare nevasta/bărbatul cu fostul/fosta.
8. Nu-l minţi. Şi poveştile cu „bau-bau”, „ţigani” sau „monştri răpitori” tot minciuni sunt iar cei mici pot căpăta nişte temeri absurde, ce ar putea să îi urmărească ani de zile.
9. Din acelaşi registru, ai grijă la glumele pe care le faci. Copiii de câţiva ani nu fac diferenţa între glumă şi realitate.
10. Nu-i povesti beţiile din trecut ale părinţilor lui. Nu e vorba că-i ascunzi ceva, dar cel mai probabil e la vârsta la care părinţii încă sunt un model bun de urmat.

The post Manual de utilizare a copilului… altuia appeared first on Bianca Moruș.