Statisticile arată că în România durata medie a unei căsnicii este de sub 15 ani. În fiecare zi sunt peste 100 de divorţuri în toată ţara, iar cele mai multe se înregistrează în Bucureşti şi Ilfov. Sigur, pe lângă ele sunt şi despărţirile care nu apar în niciun script oficial, ci poate doar în sms-urile şi  whatsapp-urile celor implicaţi. Aceştia nu vor figura niciodată pe lista persoanelor divorţate, dar asta nu înseamnă că nu au parte de aceleaşi trăiri ca ceilalţi, exceptând poate o eventuală luptă pe avere.

Cum majoritatea celor care mai intră din când în când pe blogul acesta fac parte din categoria 30+ (nu săriţi, vă ştiu şi pe ăia mai tineri, dar nu vă bag în seamă ca să nu mă deprim), ar trebui să ştim deja că nu există nici prinţul pe cal alb, despre care scriam mai demult aici, nici femeia „doamnă în societate, gospodină în bucătărie şi curvă în pat”. În viaţă chiar nu le putem avea pe toate, deci nici partenerul teoretic perfect. Cu toate astea, cuplurile par să nu mai înţeleagă nişte lucruri esenţiale într-o relaţie şi dau bir cu fugiţii de parcă ar fi atacaţi de turci. Prin urmare, ca de fiecare dată când mă lovesc pe mine dilemele existenţiale, i-am cerut ajutorul Bogdanei Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în consiliere de familie şi cuplu.

Spune Beigbeder că dragostea durează 3 ani? Dragostea sau fluturii?

Hai să fim sinceri că pornim de la premisa că Beigbeder a scris un roman de ficțiune totuși și acest titlu juicy a fost ceea ce a atras în primul rând cititorii. Dragostea înseamnă mult mai mult. Da, este adevărat că multe relații încep cu partea de ”fluturi” când partenerii sunt foarte atrași fizic unul de celălalt și da, vorbim atunci de partea hormonală, biochimică ce se estompează în timp. Este adevărat și că mult timp, chestionarele din domeniu au concluzionat că majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsnicie. Între timp însă lucrurile s-au mai schimbat.

O relație de cuplu înseamnă muncă. Nu vine de la sine și nu depinde doar de cât de mult îl iubim pe celălalt. O relație sănătoasă se măsoară mai ales după timpul și atenția pe care le acordăm celuilalt. Cu alte cuvinte o relație bună înseamnă efort. Chiar dacă sună precum un clișeu, o relație de iubire începe cu a ne iubi pe noi înșine. Să ne iubim pe noi înșine presupune asumarea responsabilității pentru propria stare de bine. E o fantezie să credem că partenerul este cel responsabil de binele și fericirea noastră. DA! O relație de iubire sănătoasă se bazează pe sentimentele puternice dintre parteneri. Însă o relație implică o alegere continuă. Iar alegerea pornește de la autocunoaștere, conștientizare și asumare a propriilor nevoi, maturitate emoțională și, nu în ultimul rând, autonomia a doi adulți care se susțin și își doresc să evolueze împreună.

În cuplu, mai ales la început, partenerii uită de lucrurile neîncheiate sau nerezolvate în viața lor. La începutul relației, acestea parcă nu există și nu au existat vreodată. Deseori așadar omitem faptul că la început nu există o totală dezvăluire a niciuneia dintre părți. Însă, din păcate, ulterior toate rănile anterioare ies la iveală, revin în forță în momentele de stres, oboseală, de criză a cuplului și cer să fie vindecate. Faptul că nu am vindecat trecutul ajunge să coste. Tardiv ne dăm seama că rănile anterioare ar fi trebuit conștientizate, spuse, confruntate mai devreme, atunci când ne era bine în cuplu. Dar atunci când ne e bine nu ne gândim la traume vechi, obiceiuri, convingeri rigide, vechi depresii sau anxietăți, nesiguranțe. Sau slabă autonomie și autocontrol. Îndrăgostirea le adoarme și ne lasă să visăm. Iar atunci când apar momente de greutate, firești în orice cuplu, găsim greu puterea să dăm piept cu realitatea, cu lucrurile pe care le-am lăsat nerezolvate.

Una peste alta, adesea după perioada de „fluturi” cum zici tu, multe cupluri nu au o rezistență la disconfort, iar la primele semne de tensiune, de greutate, de neînțelegere, chiar pe chestiuni mărunte, partenerii renunță și adesea o iau de la capăt în altă relație sfârșind cu același deznodământ. Un cuplu solid se construiește pe această rezistență la greu, pe momentele în care disconfortul se gestionează în cadrul relației. Nesiguranța și durerea, necesită timp să fie înțelese, frica de intimitate are nevoie și ea de multe confruntări și multe experiențe împreună, într-un cadru de siguranță. Necazurile, dificultățile inerente ale vieții e nevoie să fie gestionate împreună. Așadar, cheia e să avem răbdare cu noi și cu cel de lângă noi. La început este ușor. Și ca să fie mai ușor mai târziu, e nevoie să facem în fiecare zi un pas către descoperirea noastră, către descoperirea partenerului și către relația de cuplu. Astfel, când vor veni vremuri mai grele, toate acestea vor conta enorm și cuplul va avea pe ce să se sprijine. Din fericire, multe culturi (mai ales cele vestice, dar nu numai) au înțeles deja toate aceste aspecte vis-a-vis de ce înseamnă calitatea relației și cum se poate ea menține și au început să dezvolte programe pentru tineri care să vină în întâmpinarea lor și să facă această importantă prevenție. Programe bazate pe terapie individuală și de cuplu la începutul de drum al relației, pentru a-i sprijini să se descopere, să se cunoască și să fie pregătiți pentru viitoarele greutăți din viața de familie.

Am impresia că oamenii pornesc relaţii/căsnicii de la premise greşite. E suficientă iubirea? Ce factori ar trebui să mai luam în calcul când pornim la drum în cuplu?

Da, am crescut cu multe mituri legate de iubire și familie. Cum crezi că se nasc fanteziile despre iubire și viața de cuplu? Înțelegem și învățăm ce este iubirea din familia de bază: de la părinții și bunicii noștri. Din felul în care s-au comportat ei în relația lor de cuplu (cu afecțiune, certuri, distanță, compromisuri, reproșuri) și din mesajele pe care le-am primit direct de la ei. Maturizarea noastră emoțională se clădește pe ceea ce am moștenit de la ei și pe experiențele proprii din relațiile noastre anterioare. Experiențele emoționale din trecut își pun amprenta asupra convingerilor și așteptărilor legate de dragoste și cuplu. Copii fiind și vulnerabili, am avut tendința de a lua mesajele primite ca învățăminte de viață: „Iubirea înseamnă suferință, sacrificiu”, „Căsnicia distruge pasiunea și dragostea”, ”Toți bărbații înșeală”, ”Nu poți avea încredere în nimeni”, „Fericirea în cuplu vine de la sine, fără efort”, ”Bărbatul trebuie să susțină familia” sau  ”Femeia are responsabilitatea de a ține casa și de a îngriji copiii” etc. Mesajele primite atunci, în copilărie, de la persoanele de atașament, și-au pus direct în subconștient amprenta asupra felului în care privim relațiile noastre ca adulți.

Iubirea nu ne rezolvă problemele personale. Una dintre cele mai frecvente și nerealiste așteptări despre iubire și relația de cuplu este aceea că partenerul este responsabil de fericirea noastră. Vorbim aici de cei care își tot schimbă partenerii, ajungând mereu în punctul de a fi dezamăgiți deoarece nu și-au asumat rolul în eșecul cuplului: „Partenerul avea o problemă, din cauza lui ne-am despărțit.” Aceștia dau mereu vina pe celălalt pentru suferința, nefericirea și neîmplinirile personale. La cealaltă extremă sunt „cei dependenți de iubire” care nu înțeleg că autonomia, independența este esențială. Nu putem iubi dacă nu suntem capabili să fim și singuri, să tolerăm singurătatea, cu o stabilitate și un confort emoțional care să nu depindă de partener. Vorbim mereu de comunicare și intimitate în cuplu, însă cea mai importantă este capacitatea noastră de autocontrol, de responsabilitate personală. Multe dintre „problemele de comunicare” apar tocmai din lipsa autonomiei partenerilor. Un partener este dependent de celălalt, fie financiar, fie emoțional, fie este dependent emoţional sau financiar de familia de bază. Oricare dintre acestea produc conflicte și face ca relația de cuplu să devină disfuncțională la un moment dat. În plus, din păcate întâlnim foarte multe persoane cu personalități disfuncționale și dificultăți sau tulburări de sănătate mentală ale căror ”vindecare” nu poate să fie iubirea celuilalt, responsabilitatea celuilalt. Partenerul ne sprijină, e alături de noi, poate face unele schimbări de care avem nevoie pentru a rezolva problemele, însă nu poate să fie terapeutul sau sursa vindecării noastre și nici nu ar fi ok să fie așa. Ideea în cuplu este să ne sprijinim reciproc și nu unul să se sprijine în permanență pe celălalt.

Tot Bogdana spune că n-ar fi rău să ne uităm la materialul realizat de cei de la School of life, material despre istoria relațiilor de iubire, respectiv istoria căsniciei din antichitate până astăzi. Este un videoclip ce surprinde extraordinar de bine traiectoria noastră în privința iubirii și trăiniciei relațiilor, respectiv a căsniciilor. Acum, am să fiu foarte sinceră, mă aşteptam să fie ceva relativ plictisitor, însă e extraordinar de bine realizat şi captivant.

Şi, pentru că, nu-i aşa, subiectul acesta este unul inepuizabil, am rugat-o pe Bogdana să ne spună în următorul articol care sunt cele mai frecvente probleme care afectează un cuplu, cum ar putea fi ele rezolvate, dar şi cum ne dăm seama dacă mai e ceva de salvat sau plecăm prea devreme. Săptămâna viitoare vine episodul 2 din Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare.

Până atunci vă las mai jos şi câteva recomandări de cărţi pe această temă, selectate de Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut:

• John Gottman, Julie Gottman – Viaţa în doi când suntem trei
• Christianna Northrup – Reperul normalităţii
• Matthew D. Johnson – Mari mituri despre relațiile intime
• Douglas Stone, Bruce Patton, Sheila Heen – Comunicarea defectuoasă
• Harriet Lerner – Dansul relațiilor
• Jeffrey Young – Cum să-ţi reinventezi viața

Şi nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare (Ep. 1) appeared first on Bianca Moruș.

Adele este femeia aia care îţi spune franc în faţă dacă o calci pe bătături. Nu închide niciodată ochii la mizerii şi nici nu tace atunci când le observă.

Adele este femeia care nu acceptă că nu se poate. Ea poate mereu. Ea a putut să-şi ţină copilul în viaţă când medicii i-au spus că va muri. Nu o dată. Nu de 2 ori. De mai multe ori decât ar putea suporta în mod firesc un părinte.

7 luni de zile Adele a crezut că are un copil sănătos tun. Nimic nu i-a dat de bănuit ce avea să urmeze. Până când Davis a făcut prima convulsie. Adele a murit şi a înviat în acelaşi timp. Au urmat analize, tomografie. Toate au ieşit perfect. A sperat că a fost o întâmplare dar după şase luni a venit cea de-a doua convulsie. Şi a treia. Şi a patra. Au fost peste 500 în primii lui 5 ani. Diagnosticat cu epilepsie, Davis a primit tratamente atât de agresive încât organele i-au fost la un pas să cedeze. Medicii i-au spus Adelei să se pregătească de înmormântare. Acela a fost momentul în care a decis să ia viaţa fiului său în propriile mâini. L-a dus la Paris, acolo unde a primit diagnosticul corect. Davis avea o formă rară şi foarte gravă de epilepsie, sindromul Dravet, o boală despre care medicii încă nu au toate datele şi nici nu au găsit tratamentul salvator. Practic, viaţa unui pacient cu Dravet este o continuă luptă pentru a mai câştiga puţin timp. Şi convulsiile nu sunt singurele probleme ale celor diagnosticaţi cu Dravet. Apar pe rând problemele de dezvoltare motorie, de comportament, de alimentaţie, întârzieri în dezvoltare, dificultăţi de adaptare socială.

În România, şi la ora actuală, puţini sunt medicii care ştiu ce este Dravet şi mai ales, ce interdicţii are un astfel de pacient. În 2012, când Adele a pus bazele asociaţiei menită să îi ajute pe cei aflaţi în aceeaşi situaţie, situaţia era şi mai complicată. Ea a reuşit să aducă medicamentul potrivit în ţară şi să îl compenseze. Ea a reuşit să obţină pentru Davis certificatul de handicap grav permanent, după ani de zile în care a luptat ca o tigroaică pentru asta. Pentru că statul român, aşa cum ştim cu toţii, nu doar că nu ajută dar mai şi pune beţe în roate. Aşa cum s-a întâmplat din nou când a decis modificarea Codurilor Fiscale, făcând practic imposibilă supravieţuirea ONG-urilor. Iar ieri Adele a fost nevoită să le spună terapeuţilor care ajutau copiii cu forme rare de epilepsie că asociaţia nu mai are bani pentru salariile lor. Şi mai greu, a trebuit să le spună părinţilor că nu vor mai avea unde să meargă cu copiii lor.

„Centrul Există Speranţă era locul nostru de suflet. Acolo copiii de vârste preşcolare făceau kinetoterapie, logopedie, terapie senzorială. Din nefericire am ajuns în momentul în care ne vedem nevoiţi să încetăm activitatea şi să punem lacătul. Fără cei 2% şi cei 20% suntem morţi. Terapeuţii nu făceau voluntariat, aşa cum facem noi. Nici nu aveau cum. Trebuia să fie plătiţi! Dările către stat, deloc puţine, tot din banii aceia le plăteam.” – Adele Chirică, preşedintele Asociaţiei pentru Dravet şi alte epilepsii rare

Am rugat-o pe Adele să îmi spună cât costă traiul lunar al unei familii cu un copil cu o astfel de formă de epilepsie. Privirea ei s-a golit brusc.

„Un copil cu Dravet e un lux. În afara medicamentelor pe care în mare parte le-am compensat, copiii cu Dravet au multe alte probleme şi au nevoie de terapii permenente. O singură şedinţă depăşeşte 100 de lei. Şi tu trebuie să faci constant şi des terapie cu el, ca să îl ţii pe linia de plutire. Dacă mai urmează şi o dietă anume şi mai ia şi suplimente alimentare, costurile sunt uriaşe. La centru reuşeam să mai oferim o gură de aer părinţilor ca noi. Acum nu mai putem face asta.” – Adele Chirică, preşedintele Asociaţiei pentru Dravet şi alte epilepsii rare

Adele visa în urmă cu câteva luni să construiască o şcoală pentru copii cu dizabilităţi. Visa să le ofere lui Davis şi altor copii şansa de a-şi construi o educaţie şi să se pregătească pentru o meserie. Acum acest proiect devine tot mai greu de realizat în urma lipsei celor 2% şi 20%. Dar Adele nu renunţă. Şi are nevoie ca nici noi să nu renunţăm.

Dacă vrei să contribui printr-o donație la realizarea proiectelor Asociaţiei pentru Dravet şi alte epilepsii rare, contul asociației este RO91INGB0000999903238491 (RON) deschis la ING Bank, Sucursala Unirii. Iar dacă îţi faci plăţile online, şi ştiu că mulţi fac asta, poate stabileşti o plată lunară. Orice sumă cât de mică pentru ei înseamnă o speranţă în plus.

Sursă foto: https://www.facebook.com/adele.chirica?ref=br_tf

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Centrul de terapie pentru copiii cu epilepsie se închide appeared first on Bianca Moruș.

Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Criminalii de lângă noi appeared first on Bianca Moruș.