Avea vreo 10 luni când a venit prima zăpadă serioasă post-copil. Şi o înfofolim bine, ne punem şi noi 7 cojoace şi ieşim din casă. Afară ningea ca la balamuc, dar frumos.  Nu apucăm să facem cinci paşi şi se pune copilul pe un urlat de ziceai că îl trage cineva pe roată. În doi timpi şi 3 mişcări eram înapoi în casă. Copilul – linişte. Mă rodea rău o idee, aşa că am ieşit din nou. De această dată şi eu şi tatăl fără căciuli. Acum copilul râdea în hohote şi mânca fulgii de zăpadă. Iar noi am îndurat ninsoarea cu capetele descoperite, că doar nu era să-i ruinăm fericirea.

Un an mai târziu foloseam copilul pe post de utilaj de deszăpezire iar el nu avea nimic împotrivă.

Acum, la 3 ani si 10 luni mă rog 3 ore de el să iasă afară din casă apoi încă 3 să ne întoarcem la căldură. Acum eu sunt pe post de utilaj de deszăpezire, ren, om de zăpadă şi hater, că vreau totuşi să mai ajung şi-n casă.

Probabil că lucrurile astea se vor repeta până undeva prin adolescenţă, a lui că de a mea îmi mai amintesc cu greu. Ştiu însă că ultima oară când m-am bucurat de nămeţi aveam vreo 15-16 ani, eram la Costeşti, aproape de Sarmizegetusa şi de dimineaţa până seara nu făceam decât să evit copacii de pe dealuri. Nu-mi reuşea de fiecare dată. Apoi au început fiţele. Băieţii erau nişte idioţi care insistau să ne alerge cu bulgări şi nu înţelegeau cât de tare deranjau. Rimelul meu, chiar şi waterproof, nu suferea un asemenea afront. Apoi nu înţelegeam eu de ce trebuie să ningă sau de ce ar trebui să port în ianuarie mai mult de un tricou, blugi şi geacă de piele. Să nu mă întrebaţi de durerile de spate că nu vreau să încep iar să mă vait.

Pe la vreo 20 de ani am înteles din nou că zăpada e mişto. Pe pârtie. Doar pe pârtie. Şi e şi mai mişto vinul fiert de la apres-ski. La 30 de ani doar ideea de zăpadă şi de lopată mă scotea din minţi. Ce-i drept, apreciam întotdeauna prima zi de ninsoare, când ieşeau prea puţini cu maşinile în trafic. Dar în rest nu aveam decât cuvinte neortodoxe la adresa acestui fenomen inexplicabil şi nejustificat într-o ţară cu climă temperată.

Acum, la 35, mă tăvălesc iar prin zăpadă. Stau cu orele prin nămeţi. Dau în continuare la lopată. Şi mai bombăn din când în când în bărbie, că altfel n-aş fi eu, dar mor de drag când o văd pe fiică-mea că stă cu orele pe pârtie, că are obrajii roşii ca focul şi zâmbetul mai mare decât nămeţii. Îi mai fur şi eu sania, să mă dau şi eu pe derdeluş, că prea e frumos. Şi îmi dau seama că oricât de cârcotaşi am fi, oricât de tare ne-ar deranja unele lucruri, totul păleşte în faţa veseliei copiilor noştri. Hai, că mai avem multe de învăţat de la ei! Spor la bulgăreală!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Iarna, de la copilărie la „copilării” appeared first on Bianca Moruș.

Pe la 8.30 încă negociam cu ea trezirea. Când a binevoit să se dea jos din pat a început să turuie despre cum s-a speriat ea de furtună, de tunete, de fulgere, bla bla bla. Iar eu chiar am crezut-o. Pe drum spre grădiniţă a început o răpăială de nu mai vedeam la doi metri în faţă. Eu, cu stresul cât casa, că era târziu, că nu vedeam nimic, că nici ceilalţi nu vedeau nimic… Şi atunci aud din spate o voce aproape angelică:

–          Dar de tunat nu tună?

–          Nu, nu tună. Dar plouă de rupe.

–          Nici nu fulgeră?

–          Nici nu fulgeră, scrâşnesc eu şi apăs frâna ca să nu fac cunoştinţă cu cel din faţa mea.

–          Şi nu bate nici vântul.

Eu, uşor exasperată de prognoza meteo ad-hoc:

–          Nu, nu bate nici vântul. Doar plouă. Dar nu vezi în ce hal plouă?

–          Ba văd, dar asta nu e furtună.

–          Nu e furtună, e ploaie torenţială(aproape spumeg eu).

–          Eu vreau să tune. Şi să fulgere. EU VREAU FURTUNĂ.

Număr repede în cap orele pierdute azi-noapte pentru că i-a fost ei „frică” de tunete şi mă trezesc vorbind:

–          Păi, uite, ştii cum aproape scot fum pe urechi când mă enervez şi îmi ies fulgere din ochi? Pot să fiu şi tunet dacă mă enervez foarte tare.

–          Tu? Nu ştii tu cum să tuni!

Şi uite aşa s-a dus pe apa ploii şi toată încrederea în pielea mea de scorpie.

sursa foto: http://www.cppministry.com/prisoner-poetry/children-dancing-in-rain/

The post Cum îţi distruge copilul imaginea despre propria persoană appeared first on Bianca Moruș.

The post Copii schimbaţi la naştere appeared first on Bianca Moruș.

Oameni buni, ştim cu toţii că nu trăim într-o lume perfectă, sigură şi liniştită. Ştim cu toţii că trebuie să avem grijă de copiii noştri mai ceva ca de ochii din cap. Dar de aici până la a ajunge să credem în nişte mesaje idioate, fără niciun fundament real este cale lungă. Poliţia nu a fost înfinţată ca să acopere traficanţi de organe şi pedofili. Dimpotrivă. Da, există nenorociri. Da, există multe lucruri de care să ne temem. Dar haideţi să nu mai propagăm temeri aiurea, să nu mai stârnim panică fără motiv. Sunt 2 pericole mari.

Primul: ca în fabula lui Esop, cu băiatul care a strigat lupul, vom ajunge să nu mai fim atenţi atunci când va fi cu adevărat nevoie. Doi: ca în caz de calamitate, când toată lumea îşi pierde cumpătul şi mulţi se calcă în picioare, sperând că se vor salva, unii îşi vor pierde minţile şi vor ajunge să se teamă şi de propria umbră. Şi mai rău, le vor transmite şi celor mici temerile acestea iar ei nu se vor mai putea bucura nici de copilărie, nici de nimic.

The post Mesaje de groază appeared first on Bianca Moruș.