Sorina, să o luăm cu începutul. Ce gând te-a dus în Bali?

Un gând frumos, printr-o sincronicitate a vieţii. Ştii, am avut multe oportunităţi în decursul anilor să ajung în Bali, dar mereu a intervenit ceva. Bali cred că are un fel de magie. Ajungi când trebuie să ajungi. Uneori chiar şi atunci când nu eşti pregătit. Dar Bali e ca o lecţie de viaţă. Ştiu, sună foarte poetic, dar chiar aşa este. Bali este o energie înaltă, este o stare de spirit.

Planul tău iniţial cuprindea şi alte ţări, nişte teste, stabilirea unor contacte şi întoarcerea în ţară. Ce te-a făcut să renunţi la ultima parte?

Da, aşa este. Călătoria mea în Asia trebuia să fie de 3 luni. Timp în care să explorez potenţialul spiritual dar şi de relaxare al ţărilor din Asia de Sud-Est.  

Am ajuns în Bali pe 11 ianuarie şi plănuisem să stau o lună. Nu aş putea să îţi spun exact ce m-a făcut să rămân. E ca atunci când te îndrăgosteşti la prima vedere: încă nu cunoşti persoana de care te-ai îndrăgostit, dar simţi că te-ai îndrăgostit.

Am călătorit destul de mult, în 30 de ţări. Mi-au plăcut, am fost impresionată, în unele mi-am dorit să revin, tot în vacanţă, dar niciun alt loc nu m-a făcut să îmi doresc să rămân.

Bali încă de la început mi-a oferit o serie de sincronicităţi, aşa cum numai în filme am crede că este posibil.

La 3 săptămâni de când ajunsesem în Bali, m-am dus la o femeie care vorbeşte despre vieţile trecute şi despre misiunea noastră pe pământ. De cum m-a văzut mi-a spus că ne cunoaştem şi că Bali este casa mea, my homeland. Simţeam asta, însă nu îmi spusese nimeni până atunci. Ştiu, sună poetic, romantic şi ireal. Dar cam aşa s-au întâmplat lucrurile.

Când spun Bali eu văd în faţa ochilor Eat Pray Love, nu neapărat cu Javier Bardem în meniu. Ce e, de fapt, Bali? Şi mai ales, pentru cine e?

Bali, aşa cum spuneam, nu este pentru toată lumea. Sau depinde de fiecare ce caută. Bali oferă cam tot ce se poate oferi pentru o vacanţă, mai puţin zgârie nori şi infrastructura ultra modernă. În Bali poţi găsi hoteluri luxoase cu piscine infinity pe ţărmurile înalte din sud, plaje cu surferi cu pielea bronzată de soare pe coasta de vest, temple, cascade şi junglă.

Eat Pray Love descrie bine spiritul din Bali, deşi nu în profunzime. Dar Bali, da, îţi dă aşa o stare de iubire, poate nu neapărat pentru un alt om, dar pentru viaţă, pentru petreceri pe plajă, pentru meditaţie, pentru ceremonii în temple şi pentru natură.

Fă-mi un top 3/5 al locurilor tale preferate de acolo şi descrie-mi-le puţin.

1.       Ubud. Este şi primul loc unde am ajuns. Se află exact în inima insulei iar numele în balineză înseamnă tămăduire. Membrii familiei regale şi nu numai vin aici de sute de ani pentru a găsi linişte şi vindecare. Şi nu mă refer aici la nişte ape termale sau diverse tratamente, pur şi simplu la energia locului. Deşi destul de turistic, localnicii, prin ceremoniile zilnice, menţin această energie a locului.

Plus că aici găseşti o mulţime de restaurante şi cafenele foarte frumoase.

2.      Uluwatu. Este cel mai sudic punct din Bali şi templul protejează insula de energiile negative ce vin dinspre mare din sud. Nu am ce să fac, trebuie să vorbesc despre energii când vorbesc de Bali. În Uluwatu are loc în fiecare seară, la apus, un dans tradiţional, Kecak dance, care nu este susţinut de niciun instrument muzical, doar de ritmul celor care performează acest dans.

Acesta provine dintr-un vechi ritual de exorcizare şi reprezintă lupta între bine şi rău.

Însă plajele din Bali, pentru mine, sunt de-a dreptul fascinante, seara, la apus.

3.      Agung. Agung este cel mai mare vulcan activ de pe insulă. 3031m. Este un loc sacru pentru localnici. Ultima dată a erupt în iunie anul acesta. Pentru mine este un fel de reminder asupra miracolului vieţii. Oriunde ne-am afla. Natura are o forţă incredibilă, ca şi destinul, soarta. La poalele vulcanului se află templul-mamă, Besakih, vechi de peste 1000 de ani.

Am facut un top, însă Bali, chiar şi după aproape un an, reuşeşte să mă surprindă.

De ce să apeleze cineva la tine dacă vrea să ajungă acolo? Ce-i oferi tu în plus faţă de altcineva?

De când am ajuns în Bali mi-am petrecut timpul numai cu localnici. Am învăţat foarte multe de la ei. Acum am o echipă de 5 băieţi care mă ajută şi mă susţin în tot ceea ce fac. Ne completăm foarte bine, ei ştiu foarte bine locurile şi cultura şi mă ajută să le descopăr. Însă eu m-am născut în Romania, legătura cu ţara o am. Înţeleg cam ce îşi doresc oamenii care vin în Bali apelând la serviciile noastre. Reuşesc să empatizez mai uşor cu românii care vin aici şi caută o experienţă dincolo de vacanţă.

Plus că vizitez în prealabil locaţiile şi hotelurile. Sunt locuri turistice pe care nu le recomand. Sunt locuri mai puţin turistice pe care le prezint celor care ajung aici.

Am avut în ultima perioadă şi turişti australieni şi chiar din New York. Este adevărat, au venit prin recomandări, având mulţi prieteni din toată lumea. Însă oamenii mă percep, dincolo de serviciile pe care le ofer, ca pe o prietenă care este acolo, aproape de ei, orice s-ar întâmpla. Iar teoretic vorbind, îmi place să îmi răsfăţ clienţii. Dacă vor să organizăm o cină privată pe plajă sau o întâlnire privată cu un clarvăzător balinez, o putem face.

Calitatea serviciilor pe care le oferim, faptul că vizităm locaţiile, că îi îndrum exact către ce este cu adevărat frumos şi nu doar turistic, că întreaga echipă suntem o familie şi întâmpinăm clienţii ca pe prietenii noştri, acestea sunt atuurile noastre de neegalat.

Cum este Sorina de acum faţă de Sorina de acum un an? Ce s-a schimbat? Ce a rāmas?

Bali şi călătoria mea în Asia mi-au schimbat complet viaţa. Dacă înainte încă mai aveam răni ale copilăriei şi adolescenţei, starea de stres, de agitaţie, neîncrederea în proiecte şi uneori chiar în mine, această călătorie m-a făcut să percep cu totul diferit viaţa şi problemele ei. Cu siguranţă nu doar locurile în sine m-au schimbat ci şi căutarea mea spirituală. Dincolo de cursurile la care am mers, oamenii în Asia de Sud-Est încă păstrează în starea lor de a fi învăţăturile buddhiste şi hinduse şi cumva parcă am preluat din energia lor.

Cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc acum îmi spun că sunt foarte „zen”, nu sunt chiar tot timpul, însă faţă de anul trecut îmi este mult mai uşor să mă detaşez de oameni, situaţii şi probleme. Să mă detaşez nu înseamnă să nu caut o rezolvare a problemelor. Să mă detaşez de un om nu înseamnă că nu îl iubesc.

Cred că privesc mai profund lucrurile, deşi uneori pare că sunt easy-going şi poate fără o structură clară. Dar am învăţat că uneori, când ţinem cu toată forţa de o frânghie care opune rezistenţă, ajungem să ne rănim şi oricum am pierde acea frânghie pentru că există prea multă tensiune în acţiunea de a o ţine în viaţa noastră.

Am o structură, dar există şi un flow al lucrurilor. Anul acesta trebuia să ajung în Nepal, într-o mănăstire buddhistă. Nu am mai ajuns din cauza vizei din Indonezia, mi-a părut rău, dar nu am văzut acest lucru ca pe un eşec. La fel şi în cazul altor planuri pe care le-am avut şi nu s-au concretizat.

Da, sunt mult mai detaşată acum şi în starea de observare, a mea şi a celorlalţi. Oamenii nu sunt răi pentru că aşa le este natura, oamenii sunt răi pentru că au avut experienţe proaste sau au venit cu o karma. Se pot schimba. Nimic nu este permanent.

Mă simt foarte fericită, împlinită şi detaşată. Simt că sunt iubire pură, chiar dacă sunt singură în acest moment. Este o alegere. Dar viaţa mea pentru mine acum, în fiecare zi, este un moment de bucurie. Nu doar in Bali. Chiar şi acum, în România. Şi atrag şi mai multe lucruri şi oameni frumoşi în viaţa mea.

Sunt persoane care privesc cu neîncredere toată treaba asta cu meditaţia, cu regăsirea de sine. Ai vreun mesaj pentru ele?

Fiecare om se află într-un stadiu diferit de înţelegere şi conştientizare. Şi nu este nimic greşit în asta. Din punctul meu de vedere şi din experienţa mea, meditaţia m-a ajutat mult mai mult decât un proces pur mental ar fi putut-o face.

Am învăţat că meditaţia are trepte. Nu poţi ajunge să stai în casă şi să meditezi dacă nu ţi-ai rezolvat anumite traume emoţionale. Trebuie făcută treptat. În funcţie de fiecare om. Există meditaţii de deblocare ale traumelor emoţionale, meditaţii de echilibrare, de linişte. Apoi meditaţia devine activă. Parte din viaţă. Cum mâncăm, cum vorbim, ce simţim.

Dacă un om îşi caută liniştea, nu o va găsi din prima oră de meditaţie. Mintea creează gânduri. Este important, aşa cum am spus, să trecem de mai multe procese de conştientizare şi trepte pentru a ajunge la ceea ce numim starea de zen sau regăsire de sine.

Meditaţia nu este un trend, ceva la modă. Meditaţia este o tehnică interioară şi există de mii de ani. Poate că dacă nu ar fi funcţionat s-ar fi pierdut în istorie, dar încă se practică şi are rezultate fascinante, aşa cum şi unele studii ştiinţifice asupra creierului uman au demonstrat asta.

Spune-mi câte ceva despre familia ta din Bali. Cum i-ai găsit, cum v-aţi apropiat. De ce îi simţi pe oamenii aceia ca pe o familie?

Am ajuns la ei din pură întâmplare, de ziua mea, anul trecut. Cred că familia mea balineză a avut rolul de a mă vindeca de problemele interioare legate de familia mea naturală.

În iulie, după aproape 7 luni în care am locuit împreună, m-am decis să mă mut. Le sunt recunoscătoare pentru căldura şi bucuria cu care m-au primit în familia lor şi simt că prin ei m-am vindecat. Sunt multe de spus, dar da, pentru aproape 7 luni am locuit cu o familie balineză.

I-am simţit ca şi o familie deoarece dincolo de faptul ca au case de închiriat pentru turişti, eu pentru ei am fost mult mai apropiată. Mâncam împreună, îmi pregăteam singură cafeaua şi micul dejun în bucătăria lor, aveam grijă de copii, am mers în vacanţă împreună (tot in Bali J ), am luat parte la ceremoniile lor, îmbrăcată în hainele mamei familiei şi eram întrebată la ce oră mă întorc din oraş. J

În sufletul meu, ei vor rămâne mereu prima mea familie de pe insulă.

Şi totuşi? Găseşti un Javier Bardem pe insulă? Vine iubirea mai uşor acolo sau renunţăm la filmele romanţate?

Cred că sunt mulţi Javieri pe insulă, mai ales pe acolo, pe la mare, în zona de surferi şi petreceri pe plajă. :)) Eu în acest an am învăţat un alt fel de iubire. Nu iubirea aceea cu fluturi în stomac şi pierdut minţile. O iubire mai profundă, dincolo de dorinţele instinctive pe care le simţim poate cu toţii la un moment dat în viaţă. O iubire aşa, aşezată şi aproape telepatică. Uite, vezi, şi eu romanţez acum scenariul. J

Dar am aflat de la balinezi că iubirea lor nu e ca iubirea europeană. Sau poate o încorporează. Ei privesc iubirea între un bărbat şi o femeie bazată foarte mult pe respect, susţinere reciprocă şi dezvoltare spirituală, umană, nu ştiu cum să spun. Nu i-am auzit niciodată certându-se, iar atunci când apare o problemă încearcă foarte mult să se înţeleagă şi să o rezolve cu calm şi iubire. Deşi poate sună mai puţin romantic, dar ei par că au o stare profundă de iubire unii faţă de ceilalţi care poate nu se manifestă cu fluturi, trandafiri şi bomboane.

Dar cred că despre Javier vă pot spune mai multe anul acesta, anul trecut a fost preludiul unei iubiri ce simt că va apărea şi în viaţa mea, anul acesta, în Baliku.

Nu vă gândiţi însă că, între timp, Sorina stă şi aşteaptă să o caute fluturii pe la geam. Pregăteşte călătorii una şi una, pentru oameni curioşi, dornici să iasă din tiparul vacanţelor de relaxare şi distracţie. Pe lângă astea, Sorina oferă vacanţe-experienţă.

Pentru anul acesta pregătesc călătorii în India, Japonia şi sper că şi Nepal. Toate călătoriile sunt organizate împreună cu prieteni locali astfel că vom avea acces la mult mai multe informaţii, locuri şi tradiţii dincolo de partea turistică. Fiecare călătorie va îmbina bucuria unei vacanţe, dar şi sesiuni de meditaţie, yoga sau alte tehnici locale cum ar fi arte marţiale sau ceremonia ceaiului cu gheişe în Japonia. Mulţi dintre cei care au fost deja în Bali şi-au exprimat dorinţa de a vizita în următorii ani Bali legat cu o altă destinaţie cum ar fi Kuala Lumpur, Singapore, Australia şi chiar Noua Zeelandă.

Mai multe despre Sorina, descoperirile şi călătoriile ei citiţi pe pagina ei, Bali Soul Journey. Nu contează dacă aveţi de gând să plecaţi sau nu într-o astfel de vacanţă. Simplele mărturii de acolo reuşesc să vă umple inima de linişte şi bucurie.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Românca ce a plecat să viziteze Bali și și-a descoperit noua casă appeared first on Bianca Moruș.

Revenind la copil, vrea şi el să se dea cu sania, să facă un om de zăpadă sau poate chiar mă îndur să îl duc la schi.

Eu, ca adultul, preocupată de bani, timp, muncă, orice altceva decât dorinţa copilului. Eram convinsă că până la urmă tot vine zăpada aia de o înjură toţi, mai puţin copiii şi adulţii care n-au uitat să se joace. N-a venit, mama ei de iarnă!

Prin urmare, săptămâna trecută îi promit fiică-mii că mergem la munte. Facem pe dracu` în patru și îmi rup 2 zile să ne facem obrajii roz și mâinile vinete. Taică-su iese din schemă rapid că e prins până peste cap cu munca. Mă panichez puțin la ideea de a pleca doar eu cu ea departe de casă dar mă automotivez singură.

Sâmbătă, mamzel pică pe frontul virozei, nu știu dacă de est sau de vest. Febră, frisoane, dureri musculare. Uh, numai bună să-ți iei tu, părinte, câmpii. Vorbește cu pediatra, bagă medicație, o pun pe picioare. Marţi dimineaţă o duc fresh la grădiniţă iar după juma de oră, ghiciţi cine pică tot cu frisoane, dureri musculare, febră, bonus – tuse. Desigur, subsemnata. Moartă, coaptă, mă lupt cu deadline-urile deşi simt că viroza e pe speed turbo. Fac urgenţele şi mă retrag fără glorie. Bag şi eu medicamentele recomandate, a doua zi par aproape vie, adică mişc dar nu sunt foarte cooperantă. Mai rezolv nişte urgenţe, mai rezolv şi nişte neprogramate, vreau-nu vreau, mă mişc. Şi mă enervez când îmi aduc aminte faţa copilului când l-am anunţat că probabil nu mai ajungem la munte. Caut cazare, rezerv şi mă liniştesc. Nu aceeaşi relaxare a simţit-o şi tusea mea, care a simţit nevoia să se facă remarcată mai dihai decât predecesoarele sale, frisoanele şi durerile musculare. Eu îi dau cu ignore şi mă duc să ridic copilul de la grădiniţă cu vestea cea mare. Copilul se bucură printre muci şi tuse, apoi aproape plânge de teamă că iar pică planul. Eu mă enervez şi mai tare şi îi spun:

– O să te faci bine! Mergem la munte.

Sun iar pediatra, comunic noile simptome, primim alte recomandări. Culc copilul, eu mă apuc să muncesc, să pot fugi cu el la munte liniştită. Mă apucă 2 şi ceva noaptea, nu termin dar decid să mă bag puţin la somn. La 6 telefonul mă anunţă că m-am odihnit suficient. Ce ştie el? El execută, nu gândeşte. Mă apuc iar de muncă, reuşesc să termin ce aveam de făcut până se trezeşte minidiva, pe la 7 şi-un strop. În timp ce ea îşi bea laptele printre accese de tuse şi suflat de muci, eu trântesc tot felul de lucruri în bagaj. Într-un final reuşesc să adun tot ce cred eu că îmi e de folos(iar părea că plecam pentru o săptămână nicidecum 2 zile) şi mergem toţi 3 la maşină, cu toate bagajele, pentru despărţirea deloc lacrimogenă credeam eu. Când ziceam că e totul pregătit, laptopul meu aterizează direct pe asfalt, în mai multe bucăţi, una mai mare, mai multe mici. Şi iată cum lacrimile mele ţâşnesc direct pe asfaltul de pe care culeg bucăţi din obiectul muncii. Fiică-mea începe şi ea să plângă, că o vede pe mă-sa că plânge. Circ fără pâine dar cu ninsoare în creier şi pe cap. Că fix acum a început să ningă, mama ei de iarnă! Bărbatul, că d-aia e el bărbat, se ţine tare. Mă calmează(habar n-am cum i-a ieşit chestia asta când eu simţeam cum mă afund cu viteză în Groapa Marianelor), ia laptopul, asamblează ce mai poate din el şi apasă butonul de ON. Eu simt că îmi mai fuge o dată pământul de sub picioare. Laptopul se deschide, eu simt că leşin.

– Hai, că merge! Vedem ce facem cu el când te întorci. Îi schimbăm carcasa, rezolvăm.

Văd dar tot nu cred. Mi se pare ireal. Mai devreme voiam să intru în casă şi să plâng 3 zile. Bărbatul îmi spune să plec, că o să fie bine. Şi să fiu atentă pe drum, că ninge şi sunt prea agitată. Moment rar pentru mine: trec peste nervi, şoc, disperare, mă urc la volan şi plec. Până la Nistoreşti am oprit de 3 ori, că trebuia să rezolv urgent probleme de muncă. De fiecare dată laptopul mi-a demonstrat că sunt o fraieră şi şi-a făcut treaba în timp ce eu eram convinsă că o să crape şi eu o să mă dau cu capul de volan, arătându-i copilului ce mama debilă are. Am scăpat! Iar fiică-mea mi-a demonstrat pentru a ”n”-a mia oară cât de mişto este. A cântat, a dansat, a desenat. A făcut orice ca să îi treacă plictiseala dar totuşi să mă lase pe mine să mă concentrez la ce aveam de făcut.

Între timp au mai apărut şi altele de făcut aşa că i-am comunicat că voi mai avea ceva de lucru şi după ce ajungem. A înţeles şi mi-a promis că mă lasă să îmi fac treaba. Aşa că după ce am ajuns eu am deschis laptopul, care s-a încăpăţânat să reziste iar ea a desfăcut bagajele. Acum, lăsaţi ovaţiile! A pus vreo 3 hanţe în dulap şi restul, absolut totul, de la haine la jucării, de la produse de igienă la medicamente, le-a înşirat pe jos. Pe toate, mai puţin poneii, pe care i-a aşezat la loc de cinste, pe o etajeră. 

Nici pâs n-am zis că eram cu musca pe căciula: am adus-o la munte şi o ţin în cameră, ca să lucrez. Până la urmă mi-am luat laptopul(Supravieţuitorul) şi am coborât în restaurant iar ei i-am dat liber să alege prin zăpadă, cu condiţia să nu iasă în stradă şi să vină să o văd la interval de câteva minute. Aproape un fel de win-win situation! În timp ce eu lucram de zor ea s-a împrietenit cu zăpada, cu căţeii cabanei, cu pisicile cabanei.

Eu tot lucram dar i-am comandat de mâncare totuşi şi i-am şi tăiat ce era de tăiat în farfurie. Cred că am luat şi eu câteva îmbucături. Între timp am reuşit să mai vărs şi nişte cafea pe laptop. El s-a încăpăţânat să îmi arate că sunt cu capul şi că trebuie să îl preţuiesc mai mult. Pe cuvânt că ţin la el maxim dar pare că nu ştiu să îi arăt asta aşa cum ar trebui. Între timp tusea aproape ne-a abandonat. Mucii încă rezistă. Eu reuşesc să termin ce aveam de făcut şi undeva pe la ora 6 ieşim împreună afară, la zăpadă. N-am stat mult, ca printr-o ciudăţenie a naturii, la un moment dat s-a întunecat dar a fost foarte frumos. Prea frumos, prea ca la munte!

Ne-am întors să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, împreună şi fără alte lucruri care să ne distragă. A apărut pisica mare. Apoi pisica mica. Apoi 2 fete. Surori. Gemene, dar eu am observat asta abia după vreo 2 ore de zbenguială ale celor 3 prin cabană. Chiar se transforma totul într-o seară perfectă. Eu stăteam liniştită, copilul era fericit că avea cu cine să se joace. Mi-a stricat-o Tudorel Toader, dar asta e altă discuţie.

În timp ce fetele alergau şi se distrau de mama focului, eu, prevăzătoare, zic să îmi pregătesc sticla de Prosecco luată special pentru momentele de după ce adoarme piticania, de linişte şi relaxare totală. Desfac dopul, ca să nu sară prin cameră în timp ce doarme minidiva, torn conţinutul într-o sticlă de apă şi strâng bine dopul, ca să nu iasă bulele alea minunate. În timp ce o adormeam pe copilă aud un zgomot de pet căzut pe podea. Mă mir şi trec peste. Copila adoarme şi eu mă ridic încântată să îmi pun acel pahar de Prosecco. Iau sticla, desfac dopul şi ghiciţi cine face baie cu spumant. Dopul, desigur, a sărit undeva şi s-a ascuns. Bombăn inteligenţa nativă, verific copilul – copilul doarme, iau şerveţele – şterg parchetul, sticla, mă spăl şi pe mine. Mă apuc să caut capacul. Capacul, ia-l de unde nu-i! Aprind lanterna telefonului şi mă apuc să bâjbâi prin cameră mai ceva ca Sherlock Holmes în cel mai complicat caz al lui. Identific dopul. Sub pat. În mijloc. Îl scot. Cu greu, dar îl scot. Îl spăl şi îl readuc la mama-sticlă. Apoi îmi dau seama că eu nu am apucat să beau nimic. Înainte să mă gândesc dacă e cazul să fac asta(mă pricep de minune să fac tâmpenii şi când sunt trează, n-are rost să mai irosesc banii pe băutură) îmi torn totuşi acel pahar la care râvneam de atâta vreme şi pun dopul sticlei. De această dată cu teamă dar oricum nu îl mai deschid decat peste 24 de ore. Cât de rău poate să fie?

Vă rog, nu-mi răspundeţi la asta! Lăsaţi-mi surpriza, nu că m-aş bucura de ea!

Aşa cum spuneam: mi-am turnat paharul cu Prosecco şi m-am apucat să scriu asta. Am uitat de băutură acolo unde am pus-o!

Mai am azi şi jumătate din ziua de mâine din aventura în două. Câte tâmpenii mai sunt în stare să fac oare?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Aventurile unei mame plecată singură cu copilul în vacanţă appeared first on Bianca Moruș.

Peisaje ireale, lumină perfectă, câteva case răzleţe, încă vreo 2 în construcţie. De altfel doar zgomotul făcut de muncitori te mai ţinea cu picioarele pe pământ. Altfel ai fi simţit foarte bine că poţi şi să zbori acolo. Pentru că acolo totul pare posibil.

Venisem cu un gând. Să-l caut pe dom’ profesor. Nu ştiam despre el decât că e omul locului. Atât şi nimic mai mult. La căsuţa lui, desprinsă parcă din poveştile acelea frumoase, bune de citit la gura sobei, într-o iarnă geroasă, nu era nimeni. Mă gândeam că îl găsesc pe malul lacului, la bărci. Nu era nici acolo. M-am aşezat în iarbă, printre flori şi gângănii care nicăieri nu par mai prietenoase ca acolo, zicându-mi în gând că stau câteva minute, cât să îmi umplu inima şi plec mai departe.

N-am idee cât a trecut până când am văzut 2 bărci în zare şi apoi am început să aud chiotele care veneau dinspre ele. Au coborat câţiva adulţi şi nişte copii, nici unul mai mare de 5 ani. Ciripeau veseli, de parcă toată lumea a lor era. De fapt, aşa şi era. Pe dom’ profesor l-am recunoscut dintr-o privire, fără să-l fi văzut vreodată până atunci. Înalt, atletic, cu o voce baritonală dar extrem de blândă.

Din momentul în care el a deschis gura noi toţi am cam amuţit. Avea o mie de poveşti pe minut, nu răspundea niciodată cu adevărat la o întrebare pentru că îţi dădea ţie ocazia să extragi răspunsul. Ştia de toate: poezie, proză, fizică, matematică, geografie. El a fost însă o viaţă profesor de educaţie fizică. Şi educaţie a făcut toată viaţa. Apoi a adus copii în tabere la Alunu. Îi învăţa să vâslească, să cucerească muntele dar să îl respecte, să trăiască. Acum nu mai face asta. Nu că nu i-ar placea, dar n-are cum să îndeplinească normele cerute de Minister. La Alunu n-ai semnal la telefon sau internet. Oricum nu ţi-ar folosi, căci nici curent nu e acolo. Apa e trasă din munte, de la vreun kilometru şi ceva depărtare. Practic, nu e nici urmă de civilizaţie. În realitate, acela este unul dintre cele mai civilizate locuri ce poate exista pe pământ.

Am stat câteva ore acolo şi am plecat ca un bebeluş. Curată în creier şi suflet, cu o stare de linişte ce nu mi-a fost dat vreodată să simt. O singură urma de regret mi-a rămas. Că nu am reuşit să văd muzeul lui dom’ profesor, pe care tocmai îl renova. Dar îl voi vedea. Pentru că mă voi întoarce.

P.S.: Un om tare drag mie, despre care am mai scris aici, mi-a arătat câteva din comorile lui dom’ profesor, costume populare adunate de-a lungul anilor chiar de dumnealui.

The post Muntele vrăjit. Realitatea, nu cartea appeared first on Bianca Moruș.

Dar ştiţi vorba aceea cu omul sfinţeşte locul. Ei, da. Aici am găsit un loc şi nişte oameni. Mădălina, proprietara, este de pus la rană. Soţul ei, la fel. Ne-au oferit totul: casă, masă, suflet. Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa sunt ei, aşa simt.

E prea puţin spus că m-am simţit la ei ca acasă. M-am simţit mai bine ca acasă. Acasă nu vei sta niciodată să te uiţi cu orele în zare. De obicei nici nu prea ai la ce. Aici e cât se poate de firesc să faci asta. Te cureţi sufleteşte de toate câte ţi s-au întâmplat. Îţi cureţi creierul de toate relele. Îţi dai seama cât de mic eşti şi cât de neînsemnate sunt lucrurile care te macină în viaţa de zi cu zi.

The post Un loc de rămas. Sau măcar de întors appeared first on Bianca Moruș.

–          Di, mâine plecăm la munte.

–          Ieeeeei! Să mergem!

–          Mâine.

–          Nuuuu. Acuuuuum.

–          Nu putem să plecăm acum. N-avem bagajele făcute, nu avem cazare. Plecăm mâine.

–          Nuuuuu, eu vreau acum la munte.

Şi seara a continuat cu variaţiuni pe aceeaşi temă. De dimineaţă, înainte de ora 7, aud:

–          Mami, haaaai, mergem la munte.

–          Da, da, mai stau puţin.

–          Mami, dă-te jos din pat. Trebuie să termini bagajele.

–          Imediat.

–          Nu, acum.

Mă târăsc uşor până în bucătărie, ca să îmi fac o cafea, timp în care mai aud de vreo 3 ori că trebuie să plecăm mai repede. Cât timp eu adun jumătate din casă(anul trecut plecam aproape cu toată, deci lucrurile s-au îmbunătăţit considerabil la acest capitol) ea sare prin jurul meu de parcă ar fi pe arcuri. După ce o reped puţin, că era să pic de câteva ori împiedicându-mă de ea, începe atacul direct. Mai precis, o zbugheşte pe uşa casei de vreo 3 ori, în timp ce eu încercam cu greu să îmi dau seama ce am uitat, căci întotdeauna trebuie să uit ceva. Nu se poate altfel. În pauze mai îndesa jucării pe unde mai găsea un loc liber, deşi avea deja 2 genţi pline. Într-un final aproape glorios plecăm.

–          Unde mergem?

–          Cum, măi, mamă? Unde mergem? Zi tu!

–          La munte!

–          Păi şi atunci de ce mă întrebi unde mergem?

Râsul ei în hohote a fost un răspuns suficient. Apoi începe tirada:

–          Unde e muntele?

–          Departe.

–          Când ajungem?

–          În vreo 3-4 ore. Asta dacă nu oprim pe undeva, să mâncăm ceva.

–          Mai e mult?

–          E mult, da.

–          Când ajungem?

Când s-a plictisit de acest subiect au urmat alte întrebări, legate de peisaj, de maşinile din jur, de oameni, practic despre orice. Nu, n-a adormit, aşa cum visam eu cu ochii deschişi.

La munte lucrurile s-au desfăşurat după un scenariu complet haotic, nicidecum liniştitor, aşa cum, din nou, visasem eu cu ochii deschişi. Ceea ce urmează nu este un dialog, aşa cum ar putea părea, ci doar un monolog. Unul luuuung şi mâncător de nervi.

–          Ce frumos e la munte! Când mergem acasă?

–          Vreau să urc pe munte. Vreau la zăpadă.

–          Nu îmi place la munte. Vreau acasă.

–          Zăpada e prea rece. Vreau la mare.

–          Vreau să mănânc.

–          De fapt nu mi-e foame.

–          Vreau să mă joc cu copiii.

–          Nu vreau cu copiii, vreau la plimbare.

–          Vreau la Dino.

–          Nu vreau la Dino.

–          Vreau în peşteră.

–          Nu-mi place în peşteră. Nu mai mergem niciodată în peşteră.

Şi aşa s-au scurs cele şase zile ale mele de „linişte”. Plimbarea cu telecabina a fost singurul lucru constant din tot sejurul. Acolo i-a plăcut la nebunie.

Drumul de întoarcere nu a făcut excepţie. Momentele în care vorbea singură sau cu prietenii imaginari îmi păreau vizite la spa. Ba voia acasă mai repede, ba voia înapoi la munte. Punctul culminant a fost când, pe autostradă, a început să urle la taică-su să oprească repede maşina. Noroc că suntem obişnuiţi cu scene de acest gen şi nu ne-am panicat. Afară ploua cu găleata şi ea voia neapărat să îşi steargă geamul. Nu s-a potolit decât după ce i-am promis că după ce ajungem o las să şteargă toată maşina.

Azi-dimineaţă s-a întors la grădiniţă, după ce a ţinut să îmi precizeze că trebuie neapărat să mai mergem la munte şi asta cât mai repede. Iar când a intrat pe uşă şi şi-a văzut educatoarea:

–          Carmen, am fost la munte. A fost foarte frumos. Să mergem şi noi la peşteră.

Dacă n-ar fi şi extrem de amuzant cred că aş plânge până mâine. Aşa, mai bine plănuiesc următoarea „vacanţă”.

The post În „concediu” cu copilul de 3 ani appeared first on Bianca Moruș.