Aşa că atunci când am primit invitaţia de a face un tur al Şcolii americane am răspuns imediat pozitiv. Primul lucru – nu intri acolo fără un act de identitate. Nici nu ieşi fără să treci pe la aceeaşi poartă. Poate vi se pare amuzant. Mie mi se pare extrem de important să ştiu că nu poate ajunge vreun străin la copilul meu şi nici acesta nu poate pleca de capul lui.

Am fost întâmpinaţi de directorul de admitere, care se vede de la o poştă că şi-a ales perfect meseria. Sau poate meseria a ales-o pe ea. Cert este că fiica-mea nu s-a dezlipit de ea pe tot parcursul vizitei decât pentru a testa ce găsea prin clase sau prin sălile de sport. Da, sălile, căci sunt mai multe.

Asta ca să nu punem la socoteală terenurile exterioare, extrem de generoase.

Sălile de clasă sunt mari şi foarte bine luminate. Despre dotări, dacă mă apuc să vă povestesc, nu mai termin până mâine. Există clase de muzică, de arte, limbi străine. Copiii sunt încurajaţi să îşi spună părerea şi să încerce cât mai multe lucruri. Ce zumzet şi ce fericire era acolo!

Unul dintre lucrurile pe care l-am adorat, pur şi simplu, a fost când am aflat că au două pauze mari pe zi, de 30 sau 40 de minute, în care ies în curte. Dacă mă întrebaţi(şi dacă nu mă întrebaţi), am să vă spun că asta e una din marile probleme ale copiilor noştri. Nu au timp să stea la aer. La grădiniţe nu-i scot pentru că se tem să nu răcească(deşi e tocmai invers). La şcoală mulţi se mută de la cursuri la after school sau de la before school la ore şi eventual seara mai merg pe la nişte cursuri indoor, aşa că alergatul prin parc sau căţăratul în copaci tind să devină o poveste.

Şi de parcă nu eram destul de încântată, am dat o tură şi prin restaurant. Bine, recunosc, am şi mâncat acolo. N-aveam cum să nu fac asta, doar ştiţi că alimentaţia este o altă obsesie pentru mine.

Ei bine, aflaţi că am descoperit acolo meniu ca la carte, cu alimente pentru toate gusturile şi gătite aşa cum mi-aş dori eu să fie totul gătit pentru copilul meu(Chef Foa este „vinovat” pentru asta).

Ba chiar au şi meniu pentru vegetarieni, pe care l-am testat eu. Şi vă spun cu mâna pe inimă că aş fi cerut şi o a doua porţie dacă nu aş avea nişte kilograme de dat jos. Şi încă un lucru ce mi-a plăcut foarte mult: după masa de prânz urmează una din pauzele de care v-am spus mai sus dar ca să fie siguri că cei mici nu năvălesc afară fără să mănânce, aceştia nu au voie să iasă din sala de mese mai devreme de 15 minute. Şi înţeleg că şi funcţionează. Nimeni nu rămâne nemâncat.

Sigur, Şcoala americană nu este nici pe departe una la îndemâna oricui. Dar n-ar fi rău dacă cei cu putere de decizie din sistemul nostru de stat şi nu numai ei ar mai arunca câte un ochi şi pe la alţii, care ştiu să facă din şcoală un loc unde mergi de drag, nu pentru că eşti obligat. Nu doar că am avea mai mulţi viitori adulţi fericiţi, dar sunt convinsă că ar fi şi cu mult mai bine pregătiţi pentru viaţă. Ştiu că matematica nu a fost niciodată punctul meu forte, dar nici acum n-am reuşit să înţeleg ce-i cu integralele alea şi ce rol au în viaţa mea. Fiică-mea a înţeles însă în scurta noastră vizită ce frumos este să ai sală de spectacole la dispoziţie.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum arată o şcoală pe gustul meu. Una reală appeared first on Bianca Moruș.

The post Când ilegalitatea are girul autorităţilor appeared first on Bianca Moruș.

Când spui complex de lux, patru stele plus, te gândeşti că beneficiezi de stelele astea peste tot, nu doar la masă sau în camere. Şi când plăteşti tot asta ai în cap: vrei ca totul să fie cât mai bine şi mai pus la punct că altfel te duci cu cortul. Măcar acolo ştii că te bucuri de natură şi nici nu vii de acasă cu pretenţiile în bagaj. Dar e o mare diferenţă între ce îţi imaginezi tu, clientul şi ce îşi imaginează ei, patronii. Sau nici măcar aceştia, ci managerii care numai manageri nu sunt.

Primul lucru care m-a enervat teribil au fost umbrelele existente pe plaja hotelului. Poate pare o banalitate, dar când eşti cu cel puţin un copil după tine(noi eram cu trei) e foarte important să ai cum să îi ţii la umbră, ca să te bucuri de un concediu fără de griji, adică fără arsuri, insolaţii şi alte minuni cauzate de stat prea mult în soare. Ori umbrelele lor sunt de parcă n-ar fi. Dacă stai în fund, pe şezlong, ai şanse să ai umbră şi tu şi copilul sau tu şi soţul, când copilul e în apă. Prin urmare noi am ales, zi de zi, să mergem pe o plajă alăturată, ai căror administratori au gândit ceva mai mult. Apoi, podeţul de lemn care te ducea pe plajă era de fapt un drum cu capcane. Şipci crăpate sau rupte de-a dreptul, în care puteai oricând să te răneşti tu sau, mult mai probabil, copiii care aleargă precum bezmeticii, ştim cu toţii.

Nici la piscină nu este mai sigur. Gresia din jur alunecă de zici că eşti pe patinoar. Iar dacă la piscina pentru copii au pus nişte covoraşe menite să reducă accidentele, la celelalte se merge pe principiul „scapă cine poate”. În plus, angajaţii de acolo, repet: angajaţii, cât era ziua de lungă aveau o singură grijă – să se alerge prin jurul piscinei, să se stropească cu apă(şi pe clienţi, cu tot cu bunurile lor, dar astea sunt detalii) şi chiar să se arunce în apă îmbrăcaţi. Din nou pot părea o scorpie, dar vă garantez că dacă aţi vedea un astfel de exemplar cum e la un pas să vă dea copilul de-a dura, m-aţi înţelege perfect.

În restaurant, alte probleme. Dimineaţa paralizai cu totul din cauza aerului condiţionat dat mult prea tare. Cred că în biserica de gheaţă de la Bâlea e mai plăcut în toiul iernii decât în restaurantul lor la prima oră, în mijlocul verii. Iar asta nu era totul. Din prea mult zel sau pentru că aşa li s-a ordonat(nu am reuşit să pricep), angajaţii pur şi simplu îţi vânau farfuriile de pe masă. Acum îmi vine să râd, dar atunci îmi venea să dau cu ei de pământ. Ştiţi cum e când ai bufet: îţi pui o farfurie, te duci să mai iei nişte tacâmuri sau o sticlă cu apă şi când te întorci masa e goală. Asta e varianta soft. Cel mai tare mă enervau când eram la masă, cu furculiţa în mână şi veneau să îmi ia farfuria din faţă, uneori fără să mă întrebe dacă am terminat. Iar asta nu s-a întâmplat o dată, de două ori, ci de câteva ori la fiecare masă.

A, şi aşa cum vă aşteptaţi… sau nu, într-un loc cu mulţi copii nu va fi niciodată liniştea pe care o căutaţi pentru voi şi piticii voştri. Nu respectă nimeni ore de odihnă, nu face nimeni diferenţa între zi şi noapte. Nu sunt absurdă. Nu m-am dus la pensiune şi nu îmi doream să nu aud nici musca. Dar când tu, manager sau ce-oi fi, nu te gândeşti că nu e normal să pui muzica şi moderatorii evenimentelor să urle ca pe stadion până aproape de unu noaptea, înseamnă că n-ar trebui să fii în acea funcţie. Am fost şi noi la una dintre petrecerile acelea. Nu am rezistat cinci minute, pentru că în cortul în care era organizat totul urlau boxele într-un mod barbar. Nu-s mironosiţă, am fost la foarte multe petreceri şi concerte, dar aici chiar nu rezistam. Era zgomotul cumplit pentru spaţiul relativ mic. Iar evenimentele erau dedicate şi copiilor, lucru ce mi se pare şi mai absurd.

Au fost mult mai multe lucruri care m-au scos din sărite. N-am să le menţionez aici pe toate. Ce mi se pare însă şi mai problematic este că, după câte am văzut, cu toate aceste bube, pare totuşi unul dintre puţinele locuri de pe litoral care să fie ok pentru familii, în care să nu îţi faci griji că ajungi cu copilul la spital cu toxiinfecţie alimentară şi să ai şi locuri de distracţie pentru el. Şi aste e de fapt marea problemă. Turismul românesc, cel puţin la malul mării, este în continuare de un hei-rup fantastic. Vine lumea? Vine. Atunci ce rost are să ne mai agităm?

The post Complex de lux, friendly şi nu prea appeared first on Bianca Moruș.

Am stat, m-am codit, m-am învârtit. Aş fi vrut să o duc la teatru, dar cum toate piesele sunt recomandate de la 3 ani în sus, mă gândeam că ajungem acolo şi în loc să ne distrăm, ne enervăm şi îi mai enervăm şi pe ceilalţi. Îmi făceau cu ochiul de ceva vreme spectacolele de teatru făcute de cei de la Zurli, dar temerile tot nu îmi dădeau pace. Ea e mare fan Zurli, dar îi place muzica. Nu o vedeam pironită pe un scaun, timp de o oră. Şi poveştile le citesc la indicaţiile ei: o pagină de trei ori, sărim 2 pagini, mai citim una de 2 ori şi tot aşa. Mă rog, de voie – de nevoie, mi-am luat inima-n dinţi şi am mers la ce-am văzut cu ochii, adică la „Ursul păcălit de vulpe”. Începutul, adică acomodarea m-a panicat. Fie-mea nu-mi dădea drumul la mână iar spectacolul stătea să pornească. Nici haina nu am scos-o de pe mine, fiind convinsă că nu stăm mai mult de câteva minute.

Să vă spun că am stat până la final şi ar mai fi vrut să stea? Să vă spun că a luat loc printre copii, chiar dacă mai verifica din când în când dacă sunt prin zonă? Să vă spun că a urmărit piesa extrem de atentă şi că a dansat de mama focului când erau pauzele muzicale?

Da, domnule, oamenii ăştia chiar sunt buni. Acum ne abonăm şi la teatru, nu doar la spectacolele lor. Şi pentru că am prins tupeu, week-end-ul ăsta avem bilete la Opera Comică pentru Copii. Să-mi ţineţi pumnii!

The post Cu copilul prea mic, la teatru appeared first on Bianca Moruș.