Cei mai mulţi dintre noi ne agăţăm de cazurile nefericite sau tragice ca să ne mai ridicăm psihicul afectat de propriile nefericiri – “Uite că viaţa mea nu e chiar atât de nasoală!” – lăsăm câteva lacrimi să cadă (de multe ori nici acestea nu sunt pentru tragedia în sine, ci tot o descărcare a propriilor probleme şi frustrări), eventual mai schimbăm câteva cuvinte pe aceeaşi temă cu cei de lângă şi ne vedem mai departe de ale noastre, de zi cu zi.

Sunt alţii însă pentru care “ale lor” înseamnă tot un munte de probleme. Nu se întorc la ceva mai bun, unii nici nu se pot gândi la ale altora pentru că sunt copleşiţi de ceea ce trăiesc ei. Dar câţiva dintre cei din această categorie sunt cei care se ridică şi încearcă să schimbe o bucăţică din lume. Tiberiu Antipa este unul dintre ei. În timp ce alţii, la vârsta lui, pierd nopţile şi banii părinţilor prin cluburi, Tiberiu munceşte zi de zi ca să crească asociaţia înfiinţată de el, să le ofere o şansă copiilor instituţionalizaţi – mai pe şleau, copiilor fără părinţi. Sigur, el nu ar avea oricum banii cui să-i cheltuie pe frivolităţi pentru că Tiberiu nu are părinţi. Nu i-a cunoscut, nu ştie cine sunt. A ştiut mereu însă că vrea să le uşureze viaţa celor ca el, viaţa celor abandonaţi şi nu numai.

Tot ce ştiu despre părinţii mei este exact ce mi-au lăsat: abandonul. Ce a fost bine este că am avut un acoperiş, o masă şi haine, chiar dacă uneori nu erau îndeajuns. Însă ştim cu toţii că viaţa din orfelinat este o viaţă rece, lipsită de iubire, de căldură, cu oameni cărora nu le-ar păsa niciodată de tine aşa cum le-ar păsa alor tăi.

Aşa că încearcă el să facă altfel. Aşa a şi ajuns să pună bazele asociaţiei T.I.B.E.R.I.U.S. Organizează spectacole, cursuri, strângeri de fonduri, totul pentru ca tinerii şi copiii ce nu au avut şansa unei familii să poată ridica din pământ capetele, să afle că pot face ceva cu viaţa lor şi că au cui să ceară un sfat la nevoie.

Următorul punct de realizat este tot o tabără, care va fi şi din munca noastra împreună cu copiii nevoiaşi, bănuţii fiind strânşi din vânzarea de mărţişoare create de noi. Apoi am primit o casă bătrânească unde plătesc o chirie modică, iar proprietarul mă lasă să o transform şi să o renovez ca să pot face centrul Tiberiu pentru copilaşi. Este marea mea dorinţă să înfiinţez un centru pentru tinerii care ies din sistemul de protecţie socială.

Cel mai greu este însă că suntem o ţară în care oamenii îşi duc traiul destul de greu, dar ce mă ţine în această luptă este că, de multe ori, aceşti oameni rup din puţinul lor pentru a oferi celor nevoiaşi. Sigur, am nevoie de ajutorul oamenilor, de voluntari în diverse activităţi, de donaţii şi, nu în ultimul rând, de încurajări.

Tiberiu nu se plânge. Dacă citiţi însă printre rânduri îi veţi înţelege o parte din durere şi din luptă. L-am întrebat ce şi-ar dori să schimbe dacă ar avea putere de decizie în Administraţie.

În primul rând oamenii. Aş alege persoane care iubesc copiii, care niciodată n-ar fura o pâine dintr-un orfelinat, care ar încălzi cât trebuie apa pentru baie şi ar fi mai atenţi cu aceştia. Poate ar fi prea mult să le cerem iubire, dar puţină atenţie şi grijă ar fi de ajuns.

Clar, mi-a lipsit căldura unei familii, iubirea părinţilor, o mângâiere pe frunte, un pansament pe genunchii juliţi, îndrumarea, grija, totul… Din fericire sunt şi mulţi oameni, chiar educatori care m-au îndrumat spre bine, m-au încurajat şi ajutat.

Pe mine viaţa este cea care m-a motivate cel mai mult, m-au motivate lipsurile pe care nu le doresc altor copii şi întotdeauna mi-am dorit ca drepturile noastre să fie respectate. Sunt însă mulţi care au nevoie de sprijin ca să poată ţine drumul drept.

Am avut parte de multe dezamăgiri, de multe ori am simţit că sunt la capătul puterilor, dar gândul că pot schimba destine îmi dă putere şi o iau de la capăt. Mă ridic pentru fiecare copil care are nevoie de mine.

Tiberiu a scris şi o carte despre viaţa lui – “Confesiunile unui orfan”. A scris-o ca să se descarce şi pentru ca cei din jur să înţeleagă, să nu judece şi să ajute.

Cu toţii îi putem ajuta, prin donaţii sau voluntariat. Găsiţi toate informaţiie aici: http://www.asociatiatiberius.ro/ajuta-financiar/.

Iar eu am vrut să mai aflu ceva de la Tiberiu, ce şi-ar dori să știe părinții lui despre el.

Să ştie că am devenit un om care luptă pentru copilăriile furate de oameni ca ei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Abandonat la naștere, luptă acum pentru cei ca el appeared first on Bianca Moruș.

Maria are 4 ani şi 7 luni. Este un copil frumos, deştept, dar cu un diagnostic greu, ce riscă să îl ţintuiască pe viaţă într-un scaun cu rotile: parapareză spastică.
Maria a fost un copil extrem de dorit. Mai are un frate, Mihai, acum în vârstă de 10 ani, dar părinţii lor şi-au dorit mereu o familie numeroasă. După o sarcină pierdută la 6 luni şi jumătate, vestea că este din nou gravidă a venit ca un balsam pentru Ane și Lucian Cornițescu. A fost o sarcină obţinută foarte greu, cu 5 luni de stat la pat, tratamente şi monitorizare contină. La 32 de săptămâni Maria a decis să vină pe lume, iar la 10 ore de la naştere a intrat în hipoxie. Intubată şi ventilată mecanic, Maria şi-a revenit în chip miraculos după 72 de ore! La vârsta de un an însă a fost diagnosticată cu parapareză spastică. De atunci luptă zi de zi cu acest diagnostic ce i-a luat mersul normal şi ameninţă să o trimită definitiv în scaunul cu rotile.

De 4 ani de zile facem recuperare zilnică: kinetoterapie, Bobath, Vojta, poziţionare în verticalizator, două injectări cu toxină Dysport (botulinică), toate fără rezultat! Ne bucurăm în fiecare zi că partea cognitivă e intactă, şi chiar are o inteligenţă şi o memorie peste media vârstei! – Ane Cornițescu, mama Mariei

Dar asta nu e suficient. Zi de zi văd cum copilul lor este respins, marginalizat pentru că nu este ca ceilalţi. Maria a fost înscrisă cu greu la o grădiniţă particulară, după ce toate celelalte la care au mers au refuzat să o primească. În parc toţi copiii fug de ea, pentru că părinţii le interzic să se joace cu ea. Fratele ei este singurul care îi este alături și își dorește ca, la un moment dat, să poată alerga împreună.

Toate acestea se pot schimba și acum nu mă refer la mentalități. Acolo este o luptă cu mult mai grea. Dar Maria poate merge. Trebuie să facă o operație numită rizotomie dorsală selectivă (la coloană) și alte operații la picioare. Părinții ei au depus inițial actele medicale la spitalul din St. Louis, SUA, unde a și fost acceptată. Acolo, pe lângă operaţia în sine se face şi o intervenţie de alungire a tendoanelor şi include 34 de zile de recuperare. Costurile se ridică însă la aproximativ 60.000 de dolari, o sumă mult peste ce ar putea spera vreodată familia ei să strângă. Așa că s-au reorientat către Spitalul Universitar de Neurochirurgie din Bonn, unde după consult s-a stabilit și data operației: 30 ianuarie 2019. După aceasta urmează o recuperare riguroasă și extrem de costisitoare, dar șansele Mariei sunt foarte mari. Costurile intervenției sunt de 20 de mii de euro, fără costurile recuperării, dar și această sumă este mult peste posibilitățile lor.

Familia Mariei are un singur venit. Mama Mariei s-a dedicat îngrijirii ei, aşa că tatăl, preot, este singurul care poate aduce bani în casă. Iar aceștia se duc pe traiul de zi cu zi și pe toate tratamentele pe care le urmează copila.

Eu îmi doresc foarte tare ca Maria să se bucure de viața care i-a fost dată. Îmi doresc foarte tare ca părinții ei să găsească puterea de a zâmbi din nou și să li se întoarcă toată dragostea pe care o arată față de ceilalți. O putem ajuta cu toții să meargă la operație și să zburde, așa cum îi stă bine oricărui copil. Imaginați-vă doar cum ar fi ca voi să nu vă vedeți niciodată copilul mergând, alergând, trăindu-și copilăria așa cum merită. Donați cât puteți. Puțin cu puțin putem face o minune.

Contul este deschis la CEC BANK, în RON, pe numele tatălui, Lucian Corniţescu, cod IBAN: RO94 CECE C001 9463 2273 7211.

The post Maria are nevoie de noi ca să meargă appeared first on Bianca Moruș.

Ca adult încerci să te motivezi, să spui că asta-i viaţa şi să mergi mai departe. Dar ce-i spui unui copil când toată lumea lui se prăbuşeşte? Cum îl convingi că viaţa e totuşi frumoasă şi că merită să lupte?

Ionuţ are 7 ani. Sora lui, Ana Maria, este cu 2 ani mai mare. N-au avut nici pe departe o copilărie aşa cum visăm toţi pentru copiii noştri. S-au născut într-o familie cu mari lipsuri financiare, peste care însă au trecut o vreme cu inocenţa şi veselia molipsitoare a copilăriei. Apoi, inevitabilul s-a produs. Tatăl s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală tratabilă dacă urmezi tratamentul până la capăt. El nu a făcut-o. Bărbatul s-a stins şi i-a lăsat pe cei doi nu doar într-o sărăcie lucie, dar şi bolnavi. Mama lor face eforturi supraomeneşti pentru ca Ionuţ şi Maria să aibă parte de strictul necesar. Grija medicaţiei a picat însă în sarcina Mariei, atâta vreme cât mama lor era la serviciu. La 9 ani, Maria a avut grijă ca ea şi Ionuţ să ţină tratamentul pentru tuberculoză exact aşa cum le-au spus medicii. A învăţat în cel mai dur mod cu putinţă că întreruperea lui aduce cu sine moartea.

Marian are 11 ani. Este un copil energic, vesel, îndrăgostit de şcoală, învăţătoare şi colegi. Are şi motive. Sunt oamenii care l-au sprijinit în tot timpul în care a fost nevoit să lipsească. Marian s-a îmbolnăvit de tuberculoză tot pentru că un adult din preajma lui, bolnav, a refuzat să ducă tratamentul până la capăt. Unchiul lui a pierit, iar la scurt timp după aceea Marian a primit şi el acelaşi diagnostic. Ca şi în cazul lui Ionuţ şi surorii lui, Ana Maria, lecţia a fost învăţată: Marian a urmat tratamentul integral, fără întreruperi.

Ana şi Cătălin au 13, respective 15 ani. Mergeau la şcoală în Italia, acolo unde lucrau părinţii lor când tatăl a fost diagnosticat cu tuberculoză. La scurt timp au primit şi ei acelaşi verdict. Din fericire, în acest caz nu a fost nevoie de o tragedie pentru ca cei implicaţi să înţeleagă importanţa urmării tratamentului până la final. Au fost însă nevoiţi să renunţe la tot ce clădiseră în Italia şi s-au întors în România.

Cuvintele nu reuşesc să exprime tot ceea ce simt aceşti copii şi familiile lor. Tuberculoza este o boală marcată de discriminare. Deşi este tratabilă, pacienţii sunt excluşi din mediile sociale. Iar cel mai greu este pentru cei mici, când vor să se întoarcă la şcoală. Profesori şi elevi deopotrivă se tem să interacţioneze cu aceştia, ca nu cumva să se îmbolnăvească şi ei.

Gândiţi-vă cum vă simţiţi voi când sunteţi respinşi de cineva. Gândiţi-vă cum se simte copilul vostru când un copil refuză să se joace cu el. Iar acum gândiţi-vă ce simt aceşti copii, scăpaţi de o boală grea, pe care nimeni nu-i vrea în preajmă, deşi nu reprezintă niciun pericol.

600 de copii sunt diagnosticaţi în fiecare an cu tuberculoză în România. Cei mai mulţi dintre ei continua să sufere însă mult după ce finalizează tratamentul. Pentru că sunt excluşi, discriminaţi, evitaţi.

Fundaţia Romanian Angel Appeal vrea să schimbe puţin lucrurile şi îşi doreşte să ajute la integrarea socială şi şcolară a 15 copii şi tineri care s-au aflat sau încă se află sub tratament. Proiectul urmăreşte să strângă bani pentru următoarele lucruri:

·         15 copii și tineri participanți în tabăra de recuperare.

·         100 de ore de consiliere individuală sau de familie pentru cei 15 beneficiari și/ sau familiile acestora.

·         50 de ore de pregătire pentru materiile la care copii au de recuperat.

·         1 campanie de informare cu privire la TBC și de combatere a prejudecăților asociate cu această afecțiune organizată în minim 3 școli din București/ Ilfov.

·         Minim 300 elevi din clasele 5 – 8 informați cu privire în legătură cu tuberculoza

·         Minim 50 cadre didactice din școlile în care se desfășoară campania informați cu privire la TBC.

M-am alăturat şi eu proiectului şi voi înota la Swimathon 2018 pentru această cauză. Şi vă rog să-mi fiţi alături în acest demers. Donaţi oricât puteţi! Daţi 10 lei, daţi 100, daţi oricât aveţi puterea. Dar ajutaţi-ne să ajutăm mai departe. Oricât de puţin va însemna la final foarte mult.

Aici puteţi face donaţiile iar dacă treceţi numele meu la numele înotătorului susţinut, voi şti că banii au venit de la voi: https://2018.swimathonbucuresti.ro/echipa-air-for-life-team/.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Tu ce faci când vezi că un copil are nevoie de ajutor? appeared first on Bianca Moruș.

Andreea avea 19 ani când l-a cunoscut pe Liviu. Iar Liviu nu doar că avea aproape dublul vârstei ei, dar îi era și șef. Un an de zile i-a făcut curte, până când ea a acceptat să iasă la o întâlnire. A urmat o perioadă cu fluturi în stomac, timp în care avertismentul primit la un moment dat, cum că el ar avea probleme cu violența și alcoolul, nu doar că a fost ignorat dar a și fost uitat. După vreo 2 ani de iubire a venit vestea: Andreea era însărcinată. Câteva luni Liviu a fost în stare de șoc. Apoi a început.

Ce a fost prima dată? Un cuvânt, un gest? Care a fost primul lucru care ți-a dat de înțeles că ai putea avea de-a face cu o persoană violentă?

Cred că au fost multe semne, din păcate, care ar fi trebuit să îmi deschidă ochii. Eu am insistat să îi țin închiși, în mod orbește. Am asistat, de exemplu, la diverse incidente cu prieteni de-ai săi, am remarcat că are un stil vulgar de exprimare și, mai ales, prezența zilnică și în cantități mari a alcoolului. Am ajuns în prezent, după această experiență de viață, să înțeleg că există 3 categorii de oameni din punctul de vedere al reacțiilor la băutură: cei care merg la culcare pentru că nu rezistă fizic, cei care încep să cânte și să se distreze și cei care devin niște monștri. El face parte din ultima categorie. Și în lipsa băuturii este o persoană narcisistă, cu o tendință de control exagerată, paranoică, cu multe probleme pe care poate vârsta mea fragedă m-a împiedicat să le văd în mod real.

Ce ai simțit când te-a lovit prima dată? Care a fost primul instinct? Ce te-a ținut în continuare alături de el?

Prima dată din punctul meu de vedere a fost prima palmă. Fac această precizare pentru că au existat tot felul de violențe și în prealabil, dar nu atât de evidente. O palmă peste față însă este ceva cert, incontestabil. Am fost șocată. Cu atât mai mult cu cât eram în brațe cu copilul meu, în bucătărie, încercând să-i încălzesc laptele. Nici nu îmi mai amintesc despre ce vorbeam sau cum interacționasem cu el. Dar vreau să subliniez un lucru pe care l-am observat la multe persoane care nu au trecut prin experiența violenței domestice. Indiferent ce ai spune sau ai face, nimeni, sub nicio formă nu are dreptul să te lovească. Iar întrebarea unui necunoscător: ”Dar ce ai spus?” sau ”Ce ai făcut?” nu face decât să demonstreze că nici acesta nu e departe de agresor.

Primul instinct a fost să sun la poliție, ceea ce am și făcut. Au venit rapid. El a refuzat să se legitimeze iar cei doi polițiști l-au sfătuit să se calmeze, ne-au aplicat amândurora amendă contravențională. Pentru tulburarea liniștii publice. Evident că nu s-a calmat, a fost de zece ori mai rău după ce au plecat. Am rămas pentru că nu știam atunci că după prima palmă urmează întotdeauna și altele. Pentru că am crezut că îi pare cu adevărat rău, după cum a spus, că se va schimba, că îl voi schimba.

Câți ani ai stat lângă el după ce au început abuzurile și de ce?

Am stat nu mai puțin de 10 ani după prima palmă. Pentru că mă vedeam lipsită de orice ajutor. Nu aveam un venit propriu iar familia deja îmi aplicase un stigmat de oaie neagră. Cu un copil din flori, necăsătorită, m-am văzut nevoită să îmi accept soarta. Pe care singură mi-am ales-o. Când ai un copil mic, la creșterea căruia nu te ajută nimeni, te simți complet neajutorată. Iar situația aceasta s-a suprapus practic și m-a determinat să intru în cercul vicios al acceptării.

Când s-a produs declicul și ai decis să pleci? Cât a durat de la acest moment până la faptul în sine?

Am plecat efectiv de mai multe ori. M-am refugiat, dar nu mai mult de 2 zile, la familie. Dar pentru că din partea lor nu simțeam efectiv o înțelegere și o dorință de ajutor, ci mai degrabă vină și condamnare, mă întorceam la el de fiecare dată. El jura că nu mai face nimic rău, că nu va mai bea… Promisiuni deșarte. Cred că declicul s-a produs când am reușit să obțin un job și mi-am dat seama că în primul rând am nevoie de o oarecare stabilitate financiară pentru a putea pleca. Ca să îmi pot crește singură copilul, fără să stau cu mâna întinsă. Copilul meu, de fapt, m-a pus să promit că vom pleca. Este de o inteligență rară și are o gândire extrem de matură. 2 ani mi-a luat efectiv să mă pregătesc pentru o plecare pe care el nu a bănuit-0. De fapt, știa că voi pleca, dar nu-și imagina că de data aceasta va fi definitiv.

Copilul era martor la agresiuni? Cum încercai să îl protejezi?

Deși inițial am vrut să nu răspund la această întrebare pentru că simt că este viața lui și nu am dreptul să vorbesc despre ea, vreau ca mamele care trec prin aceeași experiență să înțeleagă cât de mult rău poate face violența domestică acelui suflet pe care îl iubesc mai presus de orice. Copilul meu a suferit de anorexie și bulimie la vârsta de 2-3 ani, apoi de atacuri de panică și vomita frecvent din cauza plânsului când nu reușea să îl oprească pe tatăl său din a mă lovi. În primul an de viață îmi amintesc că îl adormeam cu mâinile pe urechi, ca să nu poată auzi vorbele mizerabile pe care tatăl lui mi le adresa. După ce am plecat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl duc la un psiholog. Acesta m-a asigurat că este în regulă, în mare parte datorită coeficientului de inteligență mare cu care este înzestrat. Acesta a reprezentat un mecanism protector pentru creierul și sufletul lui. Am avut noroc.

Ai cerut ajutor? Știa cineva prin ce treci?

Am încercat să cer ajutorul unei fundații. Am mers chiar la ei la sediu într-o zi ca să descopăr că au ușa închisă și este nevoie de o programare prealabilă. Am fost dezamăgită și am hotărât să mă ajut singură. Știau câteva persoane apropiate, inclusiv familia. Dar toate agresiunile, care nu au fost zeci ci sute, poate chiar mii, nu le-am povestit nimănui în detaliu. Nu am vrut să împovărez pe nimeni. Aveam momente când îi împărtășeam prin ce trec prieteni mele.

Ce simțeai? Ce te făcea el să simți?

La început, o bună perioadă de timp, am fost pur și simplu șocată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Apoi am învățat să mă adaptez. În sensul că evitam orice lucru știam că-i va putea provoca o reacție nedorită. Făceam orice pentru a fi liniște iar orice nu vrei să știi ce poate însemna. A fost omul care a reușit să trezească în mine niște gânduri și idei pe care nu mi le-aș fi dorit vreodată. Noaptea, după ce el adormea, vizualizam tot felul de scenarii de răzbunare. Nu le-am pus în practică datorită conștiinței și copilului meu, motivul existenței mele.

Cum ai plecat? Cum a fost după ce ai plecat?

În primele luni mă pregătisem pentru eventuale reacții violente. Credeam că mă va urmări, că va veni după mine. Priveam peste umăr constant, de fiecare dată când mergeam pe stradă. Am luat în considerare când am strâns banii ca să plec și să apelez la servicii private de pază și protecție. Sunt genul de om căruia îi place să fie pregătit pentru orice. Inclusiv pentru neprevăzut. Nu au fost decât câteva situații în care a venit la mine acasă beat și s-a dat în spectacol. Dar după cum zice o bună prietenă, câinele care latră nu mușcă. Nu a avut curajul să facă absolut nimic în public, a învățat și i-am demonstrat că nu mai are absolut nicio putere asupra mea.

Cum e viața ta acum, de mamă singură?

Cred că ultimii 2 ani au fost cel mai intens trăiți din toată viața mea. M-am bucurat la maxim de fiecare clipă de libertate, am învățat din nou că pot face absolut tot ce îmi doresc, când îmi doresc. Și, mai mult, am redevenit cum eram înainte: un om bun care își dorește să ajute alți oameni. Spun asta pentru că viața cu el ajunsese să șteargă din bunătatea mea, să mă înrăiască, să mă sălbăticească. Nu pot spune că este ușor să fii mamă singură, să fii totul pentru copilul tău, să muncești în continuu zi-lumină. Dar faptul că pot alege în fiecare clipă a existenței mele ce mănânc, cu ce mă îmbrac, cu cine vorbesc și unde merg reprezintă o bucurie pe care mulți, majoritatea oamenilor nu o pot înțelege.

Ce sfat ai pentru femeile care trec prin așa ceva?

Sfatul meu este să nu își piardă speranța, să încerce să caute un sprijin. Iar dacă sunt singure și nu le ajută nimeni efectiv, tot există o șansă de a scăpa. Primul pas este să aibă o oarecare stabilitate financiară. De aici se leagă și restul. Își vor permite să facă alegerile pe care și le doresc. În teorie sună ușor pentru că această stabilitate este mai greu de dobândit în practică. Eu, de exemplu, mi-am pierdut un loc de muncă din cauza lui. Dar nu am abandonat. Și chiar dacă mi-a luat 10 ani, am reușit. Acești 10 ani nu mă fac să mă simt deloc curajoasă. Cred că aș mai fi stat încă 10 dacă nu era copilul. El a fost curajul meu, el mi-a dat putere să lupt și să îndur. Știi ce a fost cel mai greu? Să mă abțin să ripostez. Aș fi putut de multe ori, aveam tăria fizică necesară, dar mi-am dat seama că orice ripostă mi-ar fi putut pune viața, respectiv libertatea în pericol. Iar acest monstru nu merita ca al meu copil să rămână pe drumuri sau orfan.

Sursa foto: prezi.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mărturia unei mame care a fugit de acasă după 10 ani de violențe appeared first on Bianca Moruș.

The post Voi ce aţi face cu 30 de lei? appeared first on Bianca Moruș.

The post Despre mândrie, fără (pre)judecată appeared first on Bianca Moruș.