incredere Archives - Bianca Moruș

De ce să mergeți la Străjerii, primul film de aventură pentru copii de după revoluție

Bianca Moruș — Wed, 27 Jun 2018 07:05:09 +0000

Să faci film în România e la limita nebuniei. Finanțările se obțin greu spre imposibil, provocările sunt la tot pasul și după ce te lupți cu toate morile de vânt și ai filmul gata, te poți trezi că nu intră lumea-n cinema, că nimic nu e ca la Hollywood.

Niște oameni din capitolul ”nebuni frumoși”, despre care am scris și aici, au decis să treacă peste lipsa banilor, temeri și orice alte piedici, deloc puține, și au făcut primul film de aventură pentru copii de după revoluție.

Fără să stric vizionarea filmului, am să vă povestesc de ce ar trebui să mergeți, la ce să vă așteptați și ce nu o să primiți de la Străjerii. Nu o să primiți efecte speciale, eroi care rămân în picioare și după ce au căzut de la etajul 35, că nu cred că avem mai multe pe la noi prin țară, și nici povești romanțate până la extrem. N-o să vedeți nici ultimul model de iPhone, vreun Bentley auriu sau discuții intelectuale despre opera lui Jung. Pentru că Străjerii este un film despre întoarcerea la lucrurile simple și sănătoase, despre normalitate. Este un film menit să le arate copiilor frumusețea vieții în afara online-ului, care transmite lucruri esențiale: bunătate, prietenie și încredere, dragoste și aventură, curaj și determinare. E un film simplu, bazat pe mesaj, nu pe spectacol.

În cazul în care copiii voștri sunt genul care nu-și scot capul din tablete, cel mai probabil o să vă bosocorodească teribil pentru că i-ați făcut să își piardă timpul cu așa ceva. Dacă nu fac parte din categoria asta, vă puteți aștepta la reacții precum ale fiică-mii, care deși nu concepe să petreacă o zi departe de mine sau să doarmă la cort, după film a decretat că trebuie musai să meargă și ea într-o astfel de tabără, că e cea mai tare experiență pe care ar putea-o avea și că orice copil ar trebui să treacă prin așa ceva. Bine, acum vrea să devină și actriță, dar asta e deja altă poveste.

Eu pot să vă spun că mi-am retrăit copilăria, taberele de excepție în care m-am distrat poate cel mai bine și am plecat din sala de cinema cu un sentimente de nostalgie și liniște, cum rar mi-a fost dat să mai simt în ultimii ani.

Așa că dacă vreți să le arătați copiilor voștri că viața frumoasă nu are legătură cu cea din online sau, pur și simplu, vreți să vă faceți poftă de o aventură în natură, mergeți la Străjerii. De vineri, 29 iunie, intră în cinematografe. Iar dacă va primi suficiente aprecieri și fonduri, ar putea urma și o continuare, în Delta Dunării. Ceea ce n-ar fi deloc rău, că Cireșarii nu mai prind chiar la fel de bine printre copiii ăștia crescuți în sistem Full FD.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post De ce să mergeți la Străjerii, primul film de aventură pentru copii de după revoluție appeared first on Bianca Moruș.

Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni”

Bianca Moruș — Thu, 18 Jan 2018 08:45:23 +0000

Sunt mama unui fost bebeluş care nu a ştiut să doarmă. Şi căruia i-a luat mai mult de 3 ani ca să poată dormi o noapte întreagă fără să se trezească. Imaginaţi-vă că a avut nopţi în care se trezea şi din 20 în 20 de minute. Iar eu trebuia să stau lângă fiica mea până când o lua din nou somnul. Practic, am fost până de curând un zombie. Am ştiut de la bun început de controversata măsură Cry It Out(o strategie menită să determine copilul să adoarmă singur, fără intervenţia părinţilor iar asta înseamnă să fie lăsat să plângă până se opreşte sau adoarme), dar mi s-a părut o barbarie. Cu toate astea, undeva pe la vârsta de 8 luni ale fetei mele, eram atât de disperată şi de epuizată încât am încercat să pun în practică cea mai blândă variantă dintre metodele CIO, cea numită Ferber. Nu îmi dau seama care dintre noi 2 a plâns mai tare: eu sau ea. Cert este că am înţeles rapid şi mai mult ca oricând că aşa ceva nu este pentru noi două. Şi am decis să cer şi părerea unui psiholog despre asta.

Bogdana Păcurari, psiholog/psihoterapeut specializat în Analiză Tranzacţională a avut amabilitatea să îmi răspundă la câteva întrebări.

Cry It Out sau nu? Părinții care au apelat la aceasta metodă susţin că a funcționat perfect iar copiii lor nu au avut deloc de suferit. Așa să fie?

Nu sunt o susținătoare a acestei metode. Mai mult, o consider o metodă de dresaj, nicidecum de educație prin iubire. Iar celor care susțin că funcționează, le-aș răspunde că nu îi contrazic. Sunt sigură că în urma experiențelor repetate în care copilul nu a primit atenție, iubire prin prezență și confort până la urmă se oprește din plâns. Se oprește nu pentru că a funcționat metoda ci tocmai în pofida ei. A învățat o lecție dură și anume aceea că nu va veni nimeni să îi aline durerea. Deci ce sens are să o mai ceară? Rezultatele studiilor cele mai recente ne demonstrează că bebelușii ar căror plâns este ignorat se simt abandonați, derutați, izolați, înfricoșați și mai ales neputincioși.

Care este pericolul Cry It Out? Sau pericolele?

Trebuie să înțelegem că CIO este o metodă practicată acum foarte mult timp (anii 1900), în aceași perioadă în care educația copilului se făcea preponderent adoptând metode punitive (pedeapsa fizică) pentru a determina conformarea lui și cu foarte puțină prezență din partea părinților. Evoluăm, descoperim noi metode de educație și în același timp chiar si Ferber, susținător al metodei CIO în variantă mai ușoară, în cărțile lui mai recente, (după 2000) îmbrățișează alte metode de liniștire a copilului, înclusiv dormitul alături de copil.
Noi ca psihoterapeuți vedem deseori în experiența noastră, cu clienții în cabinet, diverse efecte ale educației bazate pe metodele de ”dresaj”. Unul din efecte este cel legat de stilul de atașament din viața adultă și relațiile defectuoase în care acesta intră în mod repetat.
În primii doi ani de viață se formează bazele atașamentului copilului. Un atașament sănătos se formează prin iubirea, prezența și confortul acordat de mamă acestuia. La o vârstă atât de fragedă precum primele luni din viață, acesta nu este echipat să se liniștească singur. El tocmai de prezența, confortul, alinarea mamei are nevoie pentru a învăța să își gestioneze mai apoi emoțiile, pentru a învăța că toate emoțiile sunt naturale și permise; că este acceptat și iubit chiar și cu reprize de plâns neîncetat timp de 30 min. Să reținem faptul că bebelușii (dar nu numai, căci regăsim asta în primii ani de viață) își pot exprima emoțiile puternice (frustrarea, tristețea, neliniștea, furia) doar prin plâns. Ori atunci când noi, ca și adulți, simțim amalgamul de emoții puternice și solicităm atenție, cum ne simțim când cei dragi ne tratează cu ignoranță?

Nu apelăm la Cry It Out. Ce facem? Cum ne învățăm copiii să doarmă? Sau nu e treaba noastră să îi învățăm?

Nu există două familii la fel precum nici doi copii la fel chiar și frați fiind. Așadar este foarte important din punctul meu de vedere ca familia să își găsească propriile metode, adaptate la temperamentul copilului. De asemenea, familia să agreeze asupra metodelor adoptate și să fie consecvenți în abordarea lor. Așa cum am spus mai sus, personal și profesional nu susțin CIO și nici metoda Ferber. Consider că e important să ascultăm nevoile copilului, să ne adaptăm acestora și să ne înarmăm cu multă răbdare. Da, presupune cu siguranță un efort mult mai mare decât dacă l-am lăsa să doarmă singur epuizat de plâns. Iar în gestionarea efortului părinților, este foarte important ca și aceștia să primească suport la rândul lor, deoarece nici ei nu sunt surse inepuizabile de energie.

Este CIO o metodă prin care bebelușul învață să-și gestioneze emoțiile?

Dimpotrivă, bebelușul învață astfel că nevoile lui sunt ignorate. Învață prin expriența CIO, lipsa bazei de siguranță, empatie din partea celorlalți și totodată îl privează de la a învăța metode sănătoase de a gestiona stresul și de a face față emoțiilor.

Unii spun că bebelusul plânge și când îl duci la vaccin, îl pui în scaunul auto sau când vrea neaparat ceva și atunci bagă plânsul la somn în aceeași categorie. Așa este sau e o formă de autoamăgire?

Așa cum am spus mai sus, în primii ani de viață, plânsul este principala modalitate comunicare a nevoilor sau a disconfortului. Este o modalitate de adaptare la realitate a copilului și nu în ultimul rând un mecanism de eliberare a stresului. Este modalitatea prin care micii exploratori se exprimă și prin care reacționează la stimulii interni și exteriori. Plânsul este așadar sănătos. Plângând ei eliberează tensiunea, ceea ce îi ajută să se relaxeze. Este important să îi lăsăm să plângă, să se exprime. În același timp să fim alături de ei când fac asta, comunicând și empatizând cu ei. De cele mai multe ori este suficient să le spunem: ”Sunt aici lângă tine și rămân lângă tine. Te iubesc. Ești în siguranță. Este în regulă să plângi.” Și mai departe să îi lăsăm să își descarce emoția alături de noi. Ceea ce nu înseamnă că suntem de acord cu toate solicitările lor. Scopul nu este de a-i opri pe bebeluși/pe copii din plâns ci de a fi prezenți la plânsul lor și de a-i accepta. Amintiți-vă doar de ultima dată când ați plâns ca adulți. Ce ați avut nevoie atunci? De cineva care să vă ignore? De cineva care să oprească din plâns? Sau de cineva care să vă asculte și să vă aline tristețea printr-o îmbrățisare?

Bogdana a pregătit şi o bibliografie pentru cei care vor să afle mai mult despre acest subiect.
Sue Gerhardt (2004) – Why love matters, how affection shapes a baby’s brain
Aletha Solter (2013) – Lacrimi și crize de furie, ce e de făcut când bebelușii și copiii plâng, titlu original: Tears and tantrums, what to do when babies and children cry (1998)
Aletha Solter (2016) – Jocul atașamentului, titlu original: Attachment play, how to solve children’s behaviour with play, laughter and connection (2013)
John Bowlby (2016) – Crearea și ruperea legăturilor afective, titlu original: The making and breaking of affectional bonds (2005)
Aletha Solter (2017) – Bebelușul meu înțelege tot, titlu original: The aware baby (2001)
Daniel J Siegel, Tina Payne Bryson (2014) – Creierul copilului tău, titlu original: The whole-brain child. 12 Revolutionary strategies of nurture your childs developing mind (2011)

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni” appeared first on Bianca Moruș.

Replici pe care nu i le voi spune niciodată fetei mele

Bianca Moruș — Fri, 19 Feb 2016 16:00:34 +0000

1. Trebuie să mănânci tot din farfurie! – Nu, fata mea, nu trebuie să mănânci tot. Mănânci cât vrei tu, când vrei tu. Obezitatea nu este un ţel în viaţă. Ţelul nostru e să fim sănătoase.

2. Eşti fetiţă! Fetele nu se joacă cu maşini.(puteţi înlocui cu orice vă vine în cap şi e valabilă şi pentru băieţi) – Copila mea, ai voie să te joci cu orice nu îţi pune viaţa în pericol. Şi ai voie să fii ceea ce vrei tu să fii.

3. Fetiţele se îmbracă în roz. – Fetiţele se îmbracă cum vor ele şi cu ce le place. Dacă vrei să-ţi pui capete de mort pe tine, le scot şi eu pe ale mele din dulap. Dacă vrei să îţi pui sclipici din cap până-n picioare, o să îmi pun ochelari de soare şi mergem mai departe.

4. Băieţii/bărbaţii sunt nişte porci. – Bărbaţii sunt oameni. Iar oameni suntem cu toţii şi greşeli facem cu toţii. Dezamăgiri îţi poate provoca oricine, de orice sex. Dacă porneşti cu prejudecăţi în viaţă, nu vei mai putea vedea sufletele, ci doar proiecţiile frustrărilor celorlaţi.

5. Nu eşti bună de nimic. – Copiii cred tot ce le spunem noi. Iar dacă noi le strivim încrederea în propriile puteri, se vor lăsa la rândul lor striviţi de toţi cei pe care îi vor întâlni. Iar eu vreau ca fata mea să poată să lupte pentru ea. Şi când cineva îi va spune că nu e bună de nimic, să stea dreaptă şi să-i râdă în faţă. Pentru că ea ştie ce om minunat şi puternic este.

The post Replici pe care nu i le voi spune niciodată fetei mele appeared first on Bianca Moruș.

Despre doctori şi fiinţe cu diplomă

Bianca Moruș — Sat, 17 Oct 2015 07:00:36 +0000

Cazul băieţelului din Ploieşti, mort la trei zile după ce a fost consultat la Spitalul de Pediatrie din oraş, de o doamnă doctor plictisită, adormită, dezinteresată sau cum o fi fost ea, m-a pus din nou pe gânduri. Facem copii, îi creştem, în unele cazuri îi şi educăm şi când avem nevoie, îi ducem fix acolo unde sperăm să găsim ajutorul. La oamenii care au făcut ani şi ani de şcoală şi au jurat să încerce să îi salveze pe cei în nevoie. Nu înţeleg cum un medic se poate dezumaniza într-un asemenea hal. Cum poate să ignore suferinţele unui copil. Cum poate pune capul pe pernă ştiind că i-ar fi putut salva viaţa. Ţin minte şi acum când, în urmă cu vreo 27 de ani, mi s-a făcut rău. Foarte rău. Mama şi-a dat seama imediat ce se întâmplă şi, în drum spre spital, mi-a spus că probabil am apendicită şi va trebui să fiu operată. Era normal să mă avertizeze, să mă pregătească. Doar că odată intrată în cabinet, mintea mea de copil era mult mai activă decât corpul iar când medicul a început să mă palpeze, eu am tăcut mâlc. Icneam, în schimb, când mă apăsa în partea stângă. Era omul debusolat. Se vedea clar că nu înţelege ce se întâmplă. A înţeles însă mama şi i-a spus, pe ascuns, că e foarte posibil să reacţionez aşa de frica operaţiei. În acel moment medicul s-a repliat şi mi-a spus senin că trebuie să mă taie, că am apendicită. Eu, indignată, i-am spus că greşeşte, că pe mine mă doare în partea stângă.
– Normal că te doare în stânga. Acolo e apendicul.
– Nu e adevărat. E în dreapta. Ştiu eu. Mi-a zis mama.
– Cred că nu ai înţeles tu bine. Apendicul e în stânga.
Şi în timp ce negocia cu mine locul unde e apendicul, m-a apăsat prin surprindere în partea dreaptă, moment în care eu am ţipat de m-a auzit tot cartierul. În câteva ore eram pe masa de operaţie. Nu mai spun cu cât drag venea să mă consulte după intervenţie şi cât de frumos îmi vorbea. Acesta este, din punctul meu de vedere, un MEDIC. Care nu doar că ştie să îşi facă treaba, dar ştie şi să le câştige încrederea pacienţilor săi.
La polul opus, acum câteva zile am vrut să o duc pe fiică-mea, care ţinea pe picioare de vreo 3 săptămâni o tuse infectă, la medicul ei de familie. Acum însă era foarte rău. Din ce în ce mai rău, în ciuda tratamentelor administrate, de alţi medici, evident. În mod normal merg la un alt pediatru sau la spital, tocmai pentru că doamna este greu accesibilă. Şi deranjată. Dar am zis să mai încerc o dată. Şi sun la cabinet, în timpul programului.
– Bună ziua. Vreau să vin cu Diana la dumneavoastră. Tuşeşte de trei săptămâni şi acum se simte foarte rău.
– Sigur. Veniţi peste 3 zile, la ora 14.
– Doamnă, cred că nu aţi auzit bine. Se simte rău. Foarte rău. Are 2 ani şi 7 luni. Cum să aştept?
– Păi dacă nu avem loc. E plin azi.
– E o urgenţă.
– Tot e plin. Puteţi veni mâine dimineaţă, dacă vreţi neapărat.
Este evident că voi schimba medicul de familie. Din nou. Şi voi face asta până voi găsi unul care să corespundă „pretenţiilor mele”. Adică să răspundă la telefon sau la mesaj când am nevoie de un sfat(nu sunt absurdă, nu sun la ore imposibile sau în zile imposibile), să nu mă programeze peste 3 zile când am o urgenţă sau să nu îi prescrie copilul răcit antibiotic doar pentru că e vineri şi se teme să nu îl deranjez peste week-end.
Doar că mutările noastre nu sunt de ajuns. Până când medicii incompetenţi, şpăgari sau dezinteresaţi nu vor fi cu adevărat traşi la răspundere, copiii noştri şi noi vom continua să fim în pericol.

The post Despre doctori şi fiinţe cu diplomă appeared first on Bianca Moruș.

Nu mai bine ne apăraţi decât să ne sfătuiţi?

Bianca Moruș — Thu, 23 Jul 2015 14:00:18 +0000

Iar m-am enervat. Rău. Ne dăm de ceasul morţii că violurile şi agresiunile în general vin din proasta educaţie, din legile prea relaxate, din indiferenţa colosală a noastră, a tuturor. Şi ne bazăm pe poliţie să ne apere şi să ne facă dreptate. Şi când-colo, acolo găseşti nişte specimene care îţi fac părul măciucă. Fără să vreau să generalizez, iată sfaturile bravilor oameni ai legii pentru femeile care vor să se ferească de demenţi:
1. Evitaţi să vă deplasaţi neînsoţite, mai ales la ore târzii – Dar poate nu am bani de taxi. Poate vin de la muncă şi ce să vezi, îmi doresc să mai ajung şi acasă. Poate nu am un părinte, un frate, un iubit pe care să îl sun să vină să mă apere. V-aţi gândit la asta? E treaba voastră să ne protejaţi, nu e treaba noastră să ne ferim.
2. Evitaţi plimbările prin locuri slab iluminate – Şi dacă drumul meu spre casă sau orice alt loc în care trebuie să ajung nu este luminat, ce fac? Mă teleportez? Sun la un echipaj de poliţie să vină să mă însoţească? Sau mai bine scoateţi voi pe stradă patrule care să îşi şi facă treaba, nu doar să tocească pantofii plătiţi tot de stat, adică de noi?
3. Invitaţia unor persoane, cunoscute întâmplător, de a vă însoţi în diferite locuri (discoteci, restaurante, plimbări cu maşina etc.) trebuie să vă creeze suspiciuni, evaluând riscul la care vă expuneţi – Sigur. Îl evaluezi. Ştim şi noi că nu e bine să te însoţeşti cu străini. Ne-au spus părinţii încă de când ne-au scos pe stradă. Pe de altă parte, acesta este primul pas către izolarea socială. Ce înseamnă întâmplător? La fel de întâmplător poate să îmi prezinte o prietenă un prieten. Trebuie să respingem pe oricine din start, pe principiul că toţi sunt nişte obsedaţi sexuali, nu?
4. Oricât de plăcută şi ademenitoare ar fi o cunoştinţă întâmplătoare, să luaţi măsuri de siguranţă înainte de a accepta să o vizitaţi, să o însoţiţi în anumite locuri sau să o invitaţi în cameră – Aici se aplică cam aceleaşi lucruri de mai sus. Mai ales că surprizele pot apărea oricând şi de oriunde. A, poate nu ştiaţi, dar multe dintre abuzurile fizice au loc între membri ai aceleiaşi familii. În acest caz cum procedăm? Fiica nu trebuie lăsată niciodată singură în casă cu tatăl, unchiul, vărul? Dacă ai o relaţie de câteva luni cu un băiat/bărbat, continuaţi să vă vedeţi pe bancă, în parc, pe principiul că poate acolo nu o ia razna?
5. Vestimentaţia decentă şi comportarea modestă nu incită la acostări – Cele mai multe victime ale violurilor nu arătau nici pe departe ca nişte panarame. Ba dimpotrivă. Ce să înţeleg, că incită mai tare cuminţenia? În plus, cum poţi tu, poliţist, să îmi apreciezi vestimentaţia şi să acuzi că incită la abuz? Când umbli vara la bustul gol nu te temi că poate dai peste cap o femeie şi se repede la tine să te violeze? Sau burta care se revarsă peste pantaloni este centura ta de castitate?
6. La distracţii, este recomandat ca fetele, mai ales, să fie însoţite de către persoane de încredere, evitând, pe cât posibil, să rămână singure într-un cerc de băieţi – Să evaluăm din nou termenul „încredere”. Cine este de încredere? Că multe din cazurile de viol ne arată că nu poţi să ai încredere nici în mamă.
7. O ţinută şocantă şi un comportament ambiguu reprezintă factori favorizanţi în astfel de situaţii – Sunt valabile toate argumentele de la punctul 5 şi multe altele. Explicaţi-mi cum voi, poliţişti care vă loviţi de toate cazurile şi ciudăţeniile pământului, puteţi să emiteţi asemenea aberaţii. Dar pe femeile aflate la vârsta a treia, care cad pradă dezaxaţilor, cum le-aţi sfătui să se apere? Sunt prea sexi? Prea incitante? Prea dornice şi ofertante? Dar pe copilaşii cărora le sunt distruse vieţile de astfel de nenorociţi cum îi sfătuiţi să se apere?
Domnilor poliţişti, cei care agreaţi aceste sfaturi nepreţuite, sunteţi nişte imbecili! Nu sunteţi cu nimic mai presus de vecinii violatorilor de la Vaslui, care consideră că şi fata a greşit cu ceva. Nu, fata nu greşeşte cu nimic. „NU” e „NU” în orice situaţie. Nu înseamnă nici „POATE”, nici „MĂ MAI GÂNDESC”. „NU” înseamnă „NU”. Şi pentru că mi-aţi dovedit în repetate rânduri că nu mă pot baza pe dumneavoastră, ştiu sigur că fiica mea va trebui să înveţe să se bazeze pe ea. Trăiască lecţiile de autoapărare!

The post Nu mai bine ne apăraţi decât să ne sfătuiţi? appeared first on Bianca Moruș.