medic Archives - Bianca Moruș

Bolile copiilor, panica părinţilor

Bianca Moruș — Thu, 10 Nov 2016 06:00:54 +0000

Una dintre cele mai mari temeri ale unui părinte este legată de bolile pe care le poate face copilul. Şi că ne temem de boli serioase e una, dar mulţi dau din colţ în colţ când văd că încep să îi curgă mucii piticului. Nu mai spun dacă strănută sau tuşeşte, că deja e tragedie în casă. Şi uite aşa ajung unii să bombardeze copiii cu tot felul de „leacuri miraculoase”, cu aşa-numite tratamente de imunizare, doar-doar n-or răci ăia mici. Dar oare chiar trebuie să ne speriem de orice răceală? Chiar o fi bine să bombardăm copiii cu medicamente, alopate sau homeopate, pentru orice nimic sau pentru aşa-numita prevenţie? Am încercat să aflăm cât mai multe răspunsuri, pentru noi şi pentru voi, la cea mai recentă conferinţă organizată de Social Moms, „Cum creştem copii sănătoşi. Totul despre afecţiunile de sezon şi bolile copilăriei”.

Şi încep prin a vă povesti despre răceli şi gripe, căci ştim cu toţii(sau ar trebui să ştim) că nu sunt unul şi acelaşi lucru. Dr. Luminiţa Alexandrescu, medic primar medicină generală, medic de familie ne-a explicat diferenţele dintre cele două dar şi ce, cum şi când să luăm măsuri.

Răceala are origine virală şi NU se tratează cu antibiotice. De ce răcesc atât de des piticii noştri? Pentru că între 2 şi 5 ani există o „groapă imunitară”, mai precis este un dezechilibru între microbii cu care copilul intră în contact şi capacitatea limitată de răspuns a organismului. Aşadar, când începe răceala, trebuie să ne asigurăm în primul rând că cel mic este bine hidratat şi se alimentează uşor. Medicamente se dau doar la indicaţiile medicului.

Febra, o altă mare sperietoare a oricărui părinte, nu este o boală. Este un mecanism normal de apărare al organismului şi are rolul de a activa sistemul imunitar. Nu îmbrăcaţi exagerat copiii care au febră, pentru că riscul de deshidratare este foarte mare.

Gripa este o formă de viroză şi apare în urma infectării cu virusuri gripale. Unicul mod de prevenţie în acest caz este vaccinarea şi la fel ca în orice caz de boală, tratamentul trebuie să fie recomandat de un medic.

Nici bolile copilăriei nu aduc prea multă linişte printre părinţi. N-a trecut o jumătate de an de când o păzeam pe-a mea mândră să nu îşi rupă bubiţele din timpul varicelei. Dr. Angelica Vişan, medic specialist boli infecţioase la Matei Balş a atras atenţia că prevenirea bolilor precum rujeola, rubeola, scarlatina, tusea convulsivă, oreionul, difteria, poliomielita este esenţială iar profilaxia se face exclusiv prin vaccinare. Sunt boli care pot duce la complicaţii din cauza scăderii imunităţii iar la adulţi manifestările sunt cu mult mai grave decât la cei mici.

Durerile de burtă sunt altă mare bătaie de cap, pentru că nici nu îţi poate spune copilul exact unde anume îl doare şi nici cum resimte acea durere iar cauzele sunt multiple. Cele mai des întâlnite probleme sunt gastroenterocolita, constipaţia şi diareea. Ce mi s-a părut mie foarte interesant este că dr. Irina Costache spune că în caz de diaree nu se recomandă regim alimentar ci doar o alimentaţie normală, adică fără prăjeli, mezeluri şi altele din acelaşi capitol, care oricum nu au ce căuta în farfuria unui copil. Diareea ţine până când este eliminată infecţia din organism. Pentru constipaţie, în schimb, dieta alimentară trebuie schimbată: trebuie să fie bogată în fibre şi lichide(supe, ciorbe, apă, ceai) iar laxativele trebuie folosite doar în caz extrem, când alimentaţia corectă nu este suficientă. Dacă cel mic are febră mare, care nu cedează la antitermice, are dureri mari, este somnolent şi apatic, nu urinează iar abdomenul este sensibil la palpare, trebuie mers de urgenţă la medic.

Acestea fiind zise, vă doresc să treceţi uşor peste boli şi să mergeţi la medic atunci când e cazul. Internetul e bun în multe cazuri, dar nu tratează.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Bolile copiilor, panica părinţilor appeared first on Bianca Moruș.

Mergeţi cu copiii la oftalmolog! De la câteva luni de viaţă, nu când nu mai văd deloc

Bianca Moruș — Tue, 25 Oct 2016 07:24:39 +0000

Nu este prima dată când vă spun că orice problemă medicală, mai ales când vine vorba de copii şi bebeluşi, se rezolvă la… medic, desigur. Nu pe internet, nu prin vecini, nici chiar la mama acasă, oricât de multă încredere am avea în sfaturile ei. Ştiu şi că sunt destui medici care dau sfaturi imbecile, dar puteţi să cereţi şi o a doua părere. Sau o a treia.

Iar ochii sunt la fel de importanţi ca orice altă parte a corpului. Eu am fost cu fiică-mea la control la oftalmologie încă de când era bebeluş. Am fost şi la un an. Am fost şi la 2. Dar controlul de la 3 ani l-am ratat, din motive subiective. Iar apoi l-am tot amânat pentru că vizita de la 2 ani o enervase teribil iar acum nu mai voia nici să audă de aşa ceva. Până când a tot început să se plângă de dureri de cap iar atunci am decis că nu e cazul să mai aştept. Am pregătit-0, i-am spus că mergem la o altă doamnă doctor, foarte drăguţă. I-am explicat exact ce i se va întâmpla şi de ce este atât de important să verificăm vederea.

S-a convins singură că doamna doctor chiar este foarte drăguţă. Ba chiar a spus că la următorul control, anul viitor, îi va aduce câteva jucării de la ea, ca să aibă micii pacienţi cu ce să îşi ocupe timpul cât timp durează testele. Iar eu am profitat de ocazie să o rog pe dr. Roxana Cozubaş să ne explice de ce trebuie să mergem cu copiii la control oftalmologic încă de la început, nu să aşteptăm până ni se pare nouă că ar fi o problemă.

Şi mi-a dat o mulţime de exemple, unul mai dureros ca altul. Am ales să vă povestesc unul nu din cele mai grave, pentru că nu vreau să vă bag groaza în oase. Dar vreau să înţelegeţi că trebuie să vă duceţi copiii la control. O să vă spun despre o fetiţă de un an şi jumătate, ajunsă la ea la un control de rutină. A fost diagnosticată cu astigmatism şi a primit recomandarea să revină periodic la control, undeva la 6-8 luni, ca să se poată lua măsuri dacă lucrurile s-ar fi agravat. Fetiţa a fost adusă din nou la control la vârsta de 4 ani şi jumătate. Aţi ghicit deja că ochiul stâng, cel la care avea probleme, era extrem de afectat. Acum poartă ochelari, umblă cu ochiul sănătos acoperit ca să îl forţeze pe celălalt să lucreze şi asta va dura cel puţin un an de zile. Dacă fetiţa ar fi revenit la control la timp, problemele ei s-ar fi rezolvat mult mai repede şi mai uşor.

N-am să vă plictisesc cu nume de boli, cu explicaţii de specialitate. Vă spun doar atât: problemele oculare depistate la vârste fragede pot fi rezolvate în proporţie covârşitoare. După vârsta de 7 ani lucrurile se complică foarte tare iar de cele mai multe ori vederea nu mai poate fi recuperată.

Copiii nu vă pot spune dacă văd bine sau nu. Nu au termen de comparaţie. Voi sunteţi cei care trebuie să vă asiguraţi că totul este bine şi că nu vor avea de suferit o viaţă întreagă. Un control oftalmologic o dată pe an nu e un capăt de ţară. Şi nu vă costă nimic dacă mergeţi la cabinet cu o trimitere de la medicul de familie. Dar vederea pierdută sau foarte slabă îi poate costa pe copiii voştri enorm.

The post Mergeţi cu copiii la oftalmolog! De la câteva luni de viaţă, nu când nu mai văd deloc appeared first on Bianca Moruș.

Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare”

Bianca Moruș — Wed, 23 Mar 2016 15:30:28 +0000

Am avut o sarcină mai dificilă, aşa că în toată acea perioadă, când mă căutai, când nu mă căutai, eu făceam analize şi controale. Mai multe decât sunt în mod obişnuit. În mod evident, am făcut şi bi-testul şi triplul test. Şi amândouă au fost cu emoţii. Până atunci eram absolut convinsă că nici n-aş clipi dacă s-ar pune problema unui avort terapeutic. Adică dacă mi s-ar spune că urmează să nasc cu copil cu probleme. Până atunci, când mi-am dat seama că n-aş putea face asta sub niciun chip. Eram deja mamă, chiar dacă nu născusem. Cum acum n-aş sta pe gânduri să îmi dau viaţa pentru copilul meu, cum m-aş fi putut gândi atunci să i-o iau? Nu e treaba mea să le judec pe cele care o fac. Nu e intenţia mea să nasc polemici. Doar v-am spus ce am simţit eu. Mi-am adus aminte de asta după ce am văzut mărturisirea teribil de emoţionantă a Cristinei Bălan. Cele mai multe dintre noi am trecut prin clipa în care medicul ne-a spus că ar putea fi probleme. Ei i s-a spus că vor fi cu siguranţă. Vă las mai jos rândurile ei către cei care s-au grăbit să o judece.

„Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit.
Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun.
Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim… Oricum, e adânc.
Ok, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect”?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat).
De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal?
Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte microcipuri?
Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie… Ce ai face cu „defectul”?
Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebelus de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră).
E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune”.
Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu SD, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici si speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.
Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere.
Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Adică…ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii??? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Oops, perfectiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).
Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire”, acest „blestem” (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale).
Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea SD sau altele.
Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test (cu şurub, ca să mai glumim) şi rezultatele arătau că bebe are SD.
Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă…
Cu toate sfaturile „de bine”, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?).
Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de SD).
Stau şi mă întreb…dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat?
E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.
Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii etc?
Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mainile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?
În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie (mna, dacă nu mai poate fuma la biroul propriu şi personal…) etc etc.
Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/tv/radio etc.
Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care imping ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.
În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Şi nici karma mea nu e o bitch. Nici ratată/incapabilă nu-s.
Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă” de sindrom down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrazni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici).
Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară!
Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un Om.”

sursa foto: facebook Cristina Balan

The post Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare” appeared first on Bianca Moruș.

Copii în pericol, autorităţile sunt relaxate

Bianca Moruș — Wed, 10 Feb 2016 14:29:08 +0000

Un copil a murit. Avea 11 luni. Şase copii au fost diagnosticaţi cu sindrom hemolitic-uremic, un tip de septicemie. Alţi 16 sunt suspecţi. Vorbim de un sindrom provocat de bacteria E-Coli, sindrom care, teoretic, se întâlneşte cam un caz la un milion. Noi avem şapte pacienţi deja confirmaţi. Despre alţi cinci, autorităţile din Argeş, de unde vin cele mai multe cazuri, spun că ar fi fost trataţi şi sunt acasă. Aceleaşi autorităţi care habar nu au ce îi îmbolnăveşte pe cei mici. Aceleaşi autorităţi care spun senine că au situaţia sub control. E citat exact din prefectul de Argeş, Mihai Oprescu pe numele lui. Nu i se pare că e o problemă. Procurorii au o altă părere. Au deschis dosar penal în acest caz, pentru ucidere din culpă. Ei par ceva mai destupaţi decât acest prefect pentru care zeci de copii bolnavi, unii în stare critică, unul mort, nu reprezintă un semnal de alarmă.

Mai grav este însă că bacteria este depistată foarte greu. Medicii de la Piteşti spun că stau şi se uită la copiii internaţi şi când starea lor începe să se agraveze, îi trimit la Bucureşti. Atât pot ei. Atât le permit resursele. Iar medicii de la Bucureşti sunt disperaţi, pentru că nu ştiu unde o să-i mai interneze, dacă se mai îmbolnăvesc mulţi. O bunică povestea astăzi cum nepoata ei a încetat să mai respire iar doctorul care se ocupa de ea a resuscitat-o două ore. Două ore. Şi ştiţi ce? A readus-o la viaţă. Dar nu se ştie dacă nu va rămâne cu sechele de pe urma bolii, care este nemiloasă.

Simptomele care trebuie să ne alerteze sunt diaree, vărsături şi febră. „Principala cale de infecţie este calea digestivă: infecţia se produce prin consumul de alimente, posibil prin alimente crude de origine vegetală, cum ar fi legumele şi fructele contaminate.”(sursa: ro.wikipedia.org) Dar medicii spun că nimic nu este exclus din schemă: nici apa, nici carnea, nici lactatele. Logic, nu putem să stăm nemâncaţi. Dar dacă aveţi voi sau copiii voştri simptomele de mai sus, mergeţi de urgenţă la medic.

sursa foto: www.compassphs.com

The post Copii în pericol, autorităţile sunt relaxate appeared first on Bianca Moruș.

Despre doctori şi fiinţe cu diplomă

Bianca Moruș — Sat, 17 Oct 2015 07:00:36 +0000

Cazul băieţelului din Ploieşti, mort la trei zile după ce a fost consultat la Spitalul de Pediatrie din oraş, de o doamnă doctor plictisită, adormită, dezinteresată sau cum o fi fost ea, m-a pus din nou pe gânduri. Facem copii, îi creştem, în unele cazuri îi şi educăm şi când avem nevoie, îi ducem fix acolo unde sperăm să găsim ajutorul. La oamenii care au făcut ani şi ani de şcoală şi au jurat să încerce să îi salveze pe cei în nevoie. Nu înţeleg cum un medic se poate dezumaniza într-un asemenea hal. Cum poate să ignore suferinţele unui copil. Cum poate pune capul pe pernă ştiind că i-ar fi putut salva viaţa. Ţin minte şi acum când, în urmă cu vreo 27 de ani, mi s-a făcut rău. Foarte rău. Mama şi-a dat seama imediat ce se întâmplă şi, în drum spre spital, mi-a spus că probabil am apendicită şi va trebui să fiu operată. Era normal să mă avertizeze, să mă pregătească. Doar că odată intrată în cabinet, mintea mea de copil era mult mai activă decât corpul iar când medicul a început să mă palpeze, eu am tăcut mâlc. Icneam, în schimb, când mă apăsa în partea stângă. Era omul debusolat. Se vedea clar că nu înţelege ce se întâmplă. A înţeles însă mama şi i-a spus, pe ascuns, că e foarte posibil să reacţionez aşa de frica operaţiei. În acel moment medicul s-a repliat şi mi-a spus senin că trebuie să mă taie, că am apendicită. Eu, indignată, i-am spus că greşeşte, că pe mine mă doare în partea stângă.
– Normal că te doare în stânga. Acolo e apendicul.
– Nu e adevărat. E în dreapta. Ştiu eu. Mi-a zis mama.
– Cred că nu ai înţeles tu bine. Apendicul e în stânga.
Şi în timp ce negocia cu mine locul unde e apendicul, m-a apăsat prin surprindere în partea dreaptă, moment în care eu am ţipat de m-a auzit tot cartierul. În câteva ore eram pe masa de operaţie. Nu mai spun cu cât drag venea să mă consulte după intervenţie şi cât de frumos îmi vorbea. Acesta este, din punctul meu de vedere, un MEDIC. Care nu doar că ştie să îşi facă treaba, dar ştie şi să le câştige încrederea pacienţilor săi.
La polul opus, acum câteva zile am vrut să o duc pe fiică-mea, care ţinea pe picioare de vreo 3 săptămâni o tuse infectă, la medicul ei de familie. Acum însă era foarte rău. Din ce în ce mai rău, în ciuda tratamentelor administrate, de alţi medici, evident. În mod normal merg la un alt pediatru sau la spital, tocmai pentru că doamna este greu accesibilă. Şi deranjată. Dar am zis să mai încerc o dată. Şi sun la cabinet, în timpul programului.
– Bună ziua. Vreau să vin cu Diana la dumneavoastră. Tuşeşte de trei săptămâni şi acum se simte foarte rău.
– Sigur. Veniţi peste 3 zile, la ora 14.
– Doamnă, cred că nu aţi auzit bine. Se simte rău. Foarte rău. Are 2 ani şi 7 luni. Cum să aştept?
– Păi dacă nu avem loc. E plin azi.
– E o urgenţă.
– Tot e plin. Puteţi veni mâine dimineaţă, dacă vreţi neapărat.
Este evident că voi schimba medicul de familie. Din nou. Şi voi face asta până voi găsi unul care să corespundă „pretenţiilor mele”. Adică să răspundă la telefon sau la mesaj când am nevoie de un sfat(nu sunt absurdă, nu sun la ore imposibile sau în zile imposibile), să nu mă programeze peste 3 zile când am o urgenţă sau să nu îi prescrie copilul răcit antibiotic doar pentru că e vineri şi se teme să nu îl deranjez peste week-end.
Doar că mutările noastre nu sunt de ajuns. Până când medicii incompetenţi, şpăgari sau dezinteresaţi nu vor fi cu adevărat traşi la răspundere, copiii noştri şi noi vom continua să fim în pericol.

The post Despre doctori şi fiinţe cu diplomă appeared first on Bianca Moruș.

Doctori de speriat mamele

Bianca Moruș — Wed, 12 Aug 2015 07:06:07 +0000

Până acum, fie-mea n-a fost vreo bolnăvicioasă. Nişte guturai, enterocolită lejeră. Mă rog, nimic care să mă facă să mă dau cu capul de pereţi. Acum vreo câteva luni hotărâm să fugim şi noi din oraş vreo 3 zile. Aveam 2 aniversări cumulate în familie şi ne-am gândit să marcăm evenimentul printr-o escapadă la munte. Am plănuit asta cu vreo 2 luni înainte, aşa că visam în fiecare noapte la momentul în care ajungeam să respir aerul curat şi fie-mea să alerge liberă, fără ca eu să mă stresez că sare în faţa vreunei maşini sau că dă cineva peste ea. Toate bune şi frumoase până când, cu câteva zile înainte, donşoara începe să tuşească. Nimic alarmant. Un acces-două în 24 de ore şi destul de lejere. Uşor-uşor accesele s-au intensificat, dar tot nu era ceva de speriat. În seara plecării, cu bagajele în maşină, ne oprim la spital, să ne asigurăm că nu e ceva mai serios. A luat-o medicul la controlat, fie-mea a început să se agite. Doctorul a început să ne explice că e gravă treaba, fie-mea, ca niciodată, face febră. Eu mă panichez. Îi spun medicului că noi suntem pe drum spre munte. Femeia începe să ţipe la noi, să ne facă inconştienţi şi în toate felurile. Şi atunci ne spune că pitica trebuie internată peste noapte. În acel moment, fiind vorba de un spital privat, încep să îmi ridic nişte semne de întrebare. Îi transmit tatălui copilului că putem să amânăm plecarea, ca să vedem cum reacţionează la tratament, dar că nu vreau să o internez. El, după ce aude că am la mine si aparatul de aerosoli, şi aspiratorul şi orice ne-ar fi trebuit în condiţii de boală, decide că putem pleca la munte. În cel mai rău caz, dacă se complicau lucrurile, în cel mult două ore eram înapoi în Bucureşti. Doctoriţi mătură iar cu noi pe jos, ne spune că ea nu îşi asumă nicio responsabilitate şi ne dă tratamentul, cu menţiunea ca în niciun caz să nu ţin copilul afară. În plus, ne-a recomandat să avem la noi şi un antibiotic, în caz că se încurcă treaba. Plecăm la drum, fie-mea se culcă liniştită în maşină, eu tremur toată şi mă gândesc că sunt o inconştientă, o dementă, că mă joc cu sănătatea copilului. În tot acest timp, copilul nu mai tuşea şi dormea ca un bebeluş. A doua zi fie-mea era mult mai bine. Tuşea uşor şi cam atât. I-am făcut tratamentul şi am ţinut-o toată ziua afară. A alergat, s-a jucat, s-a căţărat. Era un copil fericit. În următoarea zi nu mai avea nimic.
Sunt convinsă că medicul care a văzut-o nu este un medic prost. Sunt convinsă că fie-mea a răspuns excelent la tratamentul administrat, nu că era mai puţin bolnavă decât a considerat-o doctoriţa respectivă. Dar, pe de altă parte, cred că trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că nu toţi copiii sunt la fel. Nu te grăbi să îi dai antibiotic doar pentru că a făcut un 38 febră. Nu te grăbi să o internezi doar pentru că eşti angajat la un spital privat. Nu mă desfiinţa pe mine, ca mamă, doar pentru că îmi cunosc copilul şi am încredere în capacitatea lui de a lupta cu boala. Nu sunt medic. Nu îmi tratez copilul după ureche. Dar îmi păstrez dreptul de a fi circumspectă şi de a cere şi o a doua sau o a treia părere, dacă mi se pare ceva ciudat.

The post Doctori de speriat mamele appeared first on Bianca Moruș.

Taţii au păreri

Bianca Moruș — Tue, 05 May 2015 14:04:08 +0000

Ca proaspătă mamă(mă rog, numai proaspătă nu eşti, dar depăşim acest moment), în primă fază eşti debusolată. Ai citit tot ce puteai citi în sarcină despre creşterea şi îngrijirea copilului, dar în primele zile în capul tău e un gol total, amestecat cu mii de informaţii care îţi bombardează creierul. Eşti copleşită de sentimentele de adoraţie pe care le nutreşti pentru chestia aia mică pe care ţi se pare că o pierzi printre degete şi paralizată de spaima că nu ştii ce să faci cu ea.

Nu ţine prea mult asta. Adoraţia continuă dar pe măsură ce stai mai mult cu bucăţica aia de om, te obişnuieşti tot mai tare cu noul statut şi cu tot ce implică el. Înveţi când plânge de foame, când plânge de oboseală, când îl doare burta sau îi e prea cald. Şi exact când lucrurile par să intre pe un făgaş normal, intră în scenă tatăl, care până atunci a fost uşor paralizat. De frică, desigur. Ai jura, dacă te uiţi la feţele unora, că cele 3 kilograme în viu sunt întruchiparea celui mai teribil monstru care a apărut vreodată pe planetă. După ce se asigură că cel mic nu muşcă, încă, tatăl începe cu întrebările.

– De ce plânge?

– Îi e foame.

– N-are cum. Abia a mâncat.

– A mâncat acum 2 ore.

– Păi şi nu asta am spus şi eu?

– Ştii, bebelusii au un obicei ciudat. Mănâncă des.

– Aha! Şi acum de ce plânge?

– Probabil îl doare burta.

– De unde ştii tu ce îl doare? Nu cred că ţi-a spus el.

– Nu, dar uite cum se chirceşte!

– Păi, să-i dam medicamente!

– I-am dat.

– Ce?

– Uite, din ăsta.

– Păi, poate nu e bun. Să-i dam şi d-ăla, şi d-ăla, şi d-ăla. Şi să îl ducem şi la medic. Nu-i normal să plângă în halul ăsta.

Mergem apoi la medic pentru că s-a iritat un pic copilul de la căldură. Pentru că are picioarele strâmbe. Pentru că îi stă părul zburlit.

Apoi încep alte păreri.

– Nu cred că îi prieşte laptele praf. Şi cred că nici scutecele astea nu sunt prea bune. Vezi, că nu o speli cum trebuie! Păi normal că nu mănâncă. Nici eu n-aş mânca asta.

Pe măsură ce trec lunile, anii, nu vă imaginaţi că taţii îşi pierd din păreri. Nicidecum. Devin tot mai pricepuţi şi mai convinşi în zicerile lor. Sportul ăla nu e bun pentru ea. Hainele alea nu se potrivesc cu pantofii. Dar nu crezi că e prea devreme să o ducem la grădiniţă? Poate ar fi bine să nu te mai machezi, ca să nu îi transmiţi copilului un mesaj greşit. Sunt sigură că şi voi aţi avut parte de replici ciudate, aşa că abia aştept să le aud. Taţii sunt poftiţi să ne contrazică.

The post Taţii au păreri appeared first on Bianca Moruș.