Doctori de speriat mamele

Până acum, fie-mea n-a fost vreo bolnăvicioasă. Nişte guturai, enterocolită lejeră. Mă rog, nimic care să mă facă să mă dau cu capul de pereţi. Acum vreo câteva luni hotărâm să fugim şi noi din oraş vreo 3 zile. Aveam 2 aniversări cumulate în familie şi ne-am gândit să marcăm evenimentul printr-o escapadă la munte. Am plănuit asta cu vreo 2 luni înainte, aşa că visam în fiecare noapte la momentul în care ajungeam să respir aerul curat şi fie-mea să alerge liberă, fără ca eu să mă stresez că sare în faţa vreunei maşini sau că dă cineva peste ea. Toate bune şi frumoase până când, cu câteva zile înainte, donşoara începe să tuşească. Nimic alarmant. Un acces-două în 24 de ore şi destul de lejere. Uşor-uşor accesele s-au intensificat, dar tot nu era ceva de speriat. În seara plecării, cu bagajele în maşină, ne oprim la spital, să ne asigurăm că nu e ceva mai serios. A luat-o medicul la controlat, fie-mea a început să se agite. Doctorul a început să ne explice că e gravă treaba, fie-mea, ca niciodată, face febră. Eu mă panichez. Îi spun medicului că noi suntem pe drum spre munte. Femeia începe să ţipe la noi, să ne facă inconştienţi şi în toate felurile. Şi atunci ne spune că pitica trebuie internată peste noapte. În acel moment, fiind vorba de un spital privat, încep să îmi ridic nişte semne de întrebare. Îi transmit tatălui copilului că putem să amânăm plecarea, ca să vedem cum reacţionează la tratament, dar că nu vreau să o internez. El, după ce aude că am la mine si aparatul de aerosoli, şi aspiratorul şi orice ne-ar fi trebuit în condiţii de boală, decide că putem pleca la munte. În cel mai rău caz, dacă se complicau lucrurile, în cel mult două ore eram înapoi în Bucureşti. Doctoriţi mătură iar cu noi pe jos, ne spune că ea nu îşi asumă nicio responsabilitate şi ne dă tratamentul, cu menţiunea ca în niciun caz să nu ţin copilul afară. În plus, ne-a recomandat să avem la noi şi un antibiotic, în caz că se încurcă treaba. Plecăm la drum, fie-mea se culcă liniştită în maşină, eu tremur toată şi mă gândesc că sunt o inconştientă, o dementă, că mă joc cu sănătatea copilului. În tot acest timp, copilul nu mai tuşea şi dormea ca un bebeluş. A doua zi fie-mea era mult mai bine. Tuşea uşor şi cam atât. I-am făcut tratamentul şi am ţinut-o toată ziua afară. A alergat, s-a jucat, s-a căţărat. Era un copil fericit. În următoarea zi nu mai avea nimic.
Sunt convinsă că medicul care a văzut-o nu este un medic prost. Sunt convinsă că fie-mea a răspuns excelent la tratamentul administrat, nu că era mai puţin bolnavă decât a considerat-o doctoriţa respectivă. Dar, pe de altă parte, cred că trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că nu toţi copiii sunt la fel. Nu te grăbi să îi dai antibiotic doar pentru că a făcut un 38 febră. Nu te grăbi să o internezi doar pentru că eşti angajat la un spital privat. Nu mă desfiinţa pe mine, ca mamă, doar pentru că îmi cunosc copilul şi am încredere în capacitatea lui de a lupta cu boala. Nu sunt medic. Nu îmi tratez copilul după ureche. Dar îmi păstrez dreptul de a fi circumspectă şi de a cere şi o a doua sau o a treia părere, dacă mi se pare ceva ciudat.