medicamente Archives - Bianca Moruș

Tuberculoza, boala care nu iartă pe nimeni

Bianca Moruș — Thu, 14 Jun 2018 04:26:15 +0000

Prima dată când am auzit de tuberculoză eram în liceu. O colegă de la o clasă alăturată se îmbolnăvise şi toată lumea a intrat în alertă. Nu ştiam prea multe despre subiect în afara faptului că era vorba de o boală contagioasă, extrem de periculoasă. Lucrurile s-au liniştit însă repede, nu s-a mai îmbolnăvit nimeni, viaţa a mers mai departe. Au trecut mai bine de 10 ani până când am auzit din nou de tuberculoză în imediata mea apropiere. De această dată o colegă de serviciu a fost cea care s-a îmbolnăvit. Luni de zile au trecut până am primit veşti că începe să fie mai bine. Au mai trecut câteva luni până a reuşit să revină la muncă. Apoi am auzit de Paula Rusu, care a trecut prin iad până a ajuns să afle că are tuberculoză. Apoi printr-un altul, ca să scape cu viaţă.

Toate trei au câteva lucruri în comun: sunt femei educate, curate, cu venituri peste medie. Vă spun asta nu ca să le laud, ci ca să înţelegem cu toţii că tuberculoza nu este o boală a sărăciei, nu loveşte doar prin locuri îndepărtate de lumea civilizată. Tuberculoza se poate lua oricând, de oriunde, de la oricine.

După ce s-a pus pe picioare, Paula nu a spus ”Bine c-am scăpat” şi şi-a văzut de viaţă mai departe, ci a început o luptă teribilă pentru conştientizare şi pentru ca Legea tuberculozei să devină realitate.

Paula, ştiu că ai umblat prin o mulţime de doctori până ai aflat de ce suferi. Ce-ai simţit când ai primit diagnosticul de tuberculoză? Ce ştiai atunci despre această boală?

Când am primit diagnosticul nu îmi venea să cred, pentru simplul motiv că eu eram convinsă că tuberculoza a fost eradicată în România. Cândva, pe la începuturile carierei de reporter am filmat la închiderea unui preventoriu în judeţul Mureş. Fireşte că nu îmi amintesc nimic din motivele închiderii, dar în mintea mea a rămas undeva ideea că se închid spitalele de care nu mai e nevoie: nu mai avem tuberculoză, deci nu mai avem nevoie de astfel de spitale. Nu am putut să procesez în mintea mea că diagnosticul e tuberculoză, încercam să caut informaţii pe internet dar nu reuşeam să trec de primul rând, parcă aveam mintea blocată. Citeam şi nu procesam nimic din cuvintele pe care le aveam în faţa ochilor, parcă aveam o barieră în creier care nu lăsa să treacă nimic. Vreo trei săptămâni a durat asta… a fost copleşitor.

De ce crezi că ai primit atât de greu diagnosticul?

Simplu, pentru că şi medicii sunt tributari legendelor urbane. Nu-i aşa că ştii şi tu că “tuberculoza e boala sărăciei”? Ei bine, ăsta e un clişeu care produce victime. Dacă medicii nu ar fi luat în calcul mediul din care provin, dacă nu ar fi gândit că e exclus să fi făcut tuberculoză şi că pot avea orice altceva: bronşită, astm, cancer pulmonar, mi-ar fi făcut şi mie o banală radiografie ori o analiză de sânge. Dar traseul meu a fost altul, pur şi simplu nu m-a căutat nimeni de tuberculoză. Îmi amintesc că la un moment dat, în cele 5 luni de bâjbâială după un tratament care să dea randament, am spus cuiva la serviciu că mi-au pus diagnostic de astm iar răspunsul colegului meu a fost:

– Fugi de aici, eu am în familie astm, eu nu cred că ai boala asta. Şi nu aveam!

Ce a fost cel mai greu în toată această perioadă, înainte să fii diagnosticată şi după, în timpul tratamentului?

Înainte să fiu diagnosticată corect a fost chinul tusei. Am tuşit până când corzile mele vocale nu au mai rezistat. Ţin minte că la un moment dat mama unei prietene m-a văzut la televizor, a sunat-o pe prietena mea şi i-a spus:

– E cineva la televizor care seamănă cu Paula izbitor, dar nu e Paula că nu e vocea ei. Aşa de mult mi se schimbase vocea, de fapt nu mai aveam voce, mă chinuiam. Altcineva remarca pe o reţea de socializare: mă uit la televizor, e figura Paulei Rusu dar vocea e a Irinei Margareta Nistor, asta ca să-ţi faci o idee unde m-a dus tusea. În timpul tratamentului cel mai greu a fost acomodarea cu efectele adverse ale celor 16 pastile pe care le luam în doză unică zilnic. Durerile de încheieturi care au fost foarte mari, mă durea practic orice articulaţie din cap până-n picioare, m-au făcut luni de zile să cobor din pat în genunchi şi în coate, atât de grozave erau. Efectele astea adverse nu au trecut de tot, rămân cu mine pentru tot restul vieţii, şi acum mă chinuie articulaţiile.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştim despre tuberculoză?

Ar trebui să ştim că tuberculoza se ia prin aer şi că nimeni nu e ferit.

Că dacă ştim pe cineva care a făcut această boală să fim convinşi că numai norocul a făcut ca celălalt să fie bolnav şi nu noi înşine.

Că tuberculoza nu e o ruşine.

Că la două săptămâni de la începerea tratamentului orice pacient care îşi face tratamentul nu mai este contagios.

Că tuberculoza e departe de a fi eradicată în România, suntem ţara din UE cu cel mai mare număr de bolnavi de tuberculoză.

Că vaccinul făcut în copilărie nu ne protejeaza decât preţ de câţiva ani, apoi putem oricând face boala dacă se întâmplă să întâlnim microbul la momentul nepotrivit pentru sistemul nostru imunitar.

Că tuberculoza e cea mai vindecabilă dintre bolile infecţioase la nivel mondial.

Ce ne lipseşte în ţară pentru ca boala asta să nu mai facă victime?

Suportul social pentru pacienţii care nu au mijloace de trai este esenţial. De anul trecut OMS a recomandat ca odată cu administrarea medicamentelor împotriva tuberculozei pacienţilor să le fie “administrate” mijloace de subzistenţă necesare combaterii sărăciei. Asta facem cu Legea Tuberculozei, e un proiect prin care pacienţilor să li se asigure un venit pe durata tratamentului, condiţionat de luarea medicamentelor care să-I ajute să se poată alimenta corect şi eventual să îşi poată cumpăra medicamentele de suport neasigurate de tratamentul plătit integral de stat: vitamine, suplimente alimentare necesare.

Tratamentul împotriva tuberculozei se aseamănă cu chimioterapia: dă greţuri, vărsături, consecinţe hepatice, şi nu e tot. Ca orice microb care e tratat cu antibiotice şi bacilul Koch (microbul tuberculozei) dezvoltă rezistenţe în unele cazuri, ca la infecţiile nosocomiale, dând forme extrem de grave de multidrog (en. drug= medicament) rezistentă MDR sau extensive multidrog rezistentă XDR. Aici tratamentul dă dureri, halucinaţii, pierderea auzului pentru tot restul vieţii şi chiar pierderea unui plămân. Pacienţii aceştia trebuie ajutaţi ca să-şi ia tratamentul, iar Legea asta face. Plus că vorbim de o boală a oamenilor tineri, 22-48 de ani e media de vârstă a pacienţilor cu TBC.

Faci eforturi incredibile pentru adoptarea Legii tuberculozei. De ce avem nevoie de ea? Ce ar putea schimba?

Vă spuneam de efectele adverse. Să vă mai dau nişte detalii. După două luni de tratament pacientul începe să se simta bine, prinde puteri din nou, numai că pumnul de pastile care poate ajunge şi la 28 de pastile în doză unică zilnică, le readuce răul în viaţă, zilnic. Pentru cineva care are un loc de muncă la negru spre exemplu, faptul că prinde puteri e motiv să îşi dorească să revină pe şantier de exemplu, dar medicamentele îi taie puterile. Uite aşa, renunţarea la tratament devine opţiune. E nevoie să îi sprijinim pe bolnavi să ducă până la capăt tratamentul pentru vindecarea bolnavului, pentru a evita ca microbul să revină mai puternic- rezistent la antibiotic. Din aer se ia în egală măsură şi microbul care răspunde la tratament şi cel care are rezistenţă. Nu este nicio diferenţă în răspândirea lui.

E nevoie de această lege de suport social ca să îi ajutăm pe cei bolnavi şi ca să ne protejăm sănătatea noastră. E o lege din care câştigă direct bolnavii şi indirect întreaga societate românească. Sănătatea nu are preţ.

M-am înscris la Swimathon ca să strâng bani pentru copii afectaţi de tuberculoză. Ai un mesaj pentru oamenii pe care încerc să îi conving să doneze? De ce ar da ei bani pentru asta şi nu pentru o altă cauză?

Copiii noştri se joacă în parc, merg la cinema ori la locul de joacă, ştiţi cât de uşor iau o răceală. La fel e şi cu tuberculoza, se ia prin aer. Dacă pentru un adult e atât de dramatic tratamentul de tuberculoză, cum credeţi că îl duce un copil? Boala nu ne alege după numele din buletin, adresa de acasă ori locul de muncă al părinţilor. Donaţia voastră îi va ajuta pe copiii mai puţin norocoşi să recupereze cursurile şcolare pierdute, să se mai bucure de copilăria de după tuberculoză.

Doricât puteţi! Daţi 10 lei, daţi 100, daţi oricât aveţi puterea. Dar ajutaţi-ne să ajutăm mai departe. Oricât de puţin va însemna la final foarte mult.

Aici puteţi face donaţiile iar dacă treceţi numele meu la numele înotătorului susţinut, voi şti că banii au venit de la voi: https://2018.swimathonbucuresti.ro/echipa-air-for-life-team/.

Iar aici citiţi despre câţiva dintre copiii pe care îi vor ajuta banii veniţi de la voi.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

Sursa foto: www.paularusu.ro

The post Tuberculoza, boala care nu iartă pe nimeni appeared first on Bianca Moruș.

D-ale lui Caragiale, în 2016

Bianca Moruș — Mon, 09 May 2016 12:34:42 +0000

Abia ţinându-mă pe picioare, intru în farmacie cu o lista lungă. În faţa mea, 3 clienţi şi o singură farmacistă. Desigur, şi aceasta şi clienta aflată deja la casă discută despre cele mai potrivite medicamente pentru sutele de afecţiuni de care se plângea cea de-a doua. Şi despre oferte, reduceri, puncte. Eu încerc să mă agăţ de o lumină, de o culoare, de orice ca să rezist. Altul tropăie nervos. Alta, de atâta plictiseală, se apucă să testeze parfumurile de acolo. Pe toate. Şi mult. Acum mă lupt şi cu o criză de bilă, că nu îmi ajungea deja cu ce venisem. Într-un final prima clientă pleacă. Ajunge domnul la casă şi îi sunt recunoscatoare în gând că nu îşi doreste decât un Olinth. Farmacista ţine să îi menţioneze că nu se foloseşte mai mult de 10 zile, că provoacă dependenţă. Domnul dă din cap resemnat în timp ce mie îmi vine să îi urlu ăleia că aud textul ăsta de mai mult de 20 de ani, de când tot cumpăr picături de nas şi oricum nu îi foloseşte nimănui. Dar tac. Termină relativ repede şi doamna superparfumată şi ajung şi eu la casă. Încerc să schiţez un zâmbet şi încep:

– Vreau şi eu Eqimuno sirop.

Doi ochi mari mă privesc ca şi goi. După o bâlbâială scurtă, aud:

– Nu avem.

– Eu zic că aveţi. Nu vreţi să căutaţi dumneavoastră în calculator?

Tastează ea ce tastează şi o aud din nou:

– Nu, nu avem.

– Aţi încercat şi cu „q”?

– Da, doamnă, am încercat. Nu avem.

– Doamnă, pe site-ul dumneavoastră scrie clar că aveţi. De-aia am şi venit aici.

– Am căutat. Nu avem.

– Mai căutaţi.

Cred că tonul meu crescuse odată cu tensiunea, căci a apărut o altă farmacistă care a dat-o la o parte pe individă şi a găsit rapid, desigur, ceea ce cealaltă nu avea. După care îi da înapoi ştafeta. Am mai luat ce aveam de luat şi dau să plătesc. Scot cardul, nu-l citeşte aparatul. Mai încerc o dată. Cardul, pauză. Clacase şi el. Scot al doilea card. Eroare card. Mă uit strâmb, mai încerc o dată. Eroare card. Mă uit pe el: expirase de câteva zile. Scot cardul de urgenţe. Eroare card. Expirase de vreo 5 luni. Mă uit dezamagită în portofelul în care ştiu că nu ţin niciodată prea mulţi bani. Nu înţeleg nici acum cum a fost posibil, dar de data asta aveam suficienţi. Aşa că mă târăsc până la maşină cu tot cu medicamente.

Câteva zile mai târziu mă duc să îmi ridic cele 2 carduri. Prima bancă:

– Bună dimineaţa. Am venit să ridic un card.

– Sigur, dar nu merge calculatorul. Şi nici sistemul.

– Aha. Deci sigur îmi ridic cardul sau sigur nu vă merg vouă lucrurile?

– Nu, nu, rezolvăm. Dar mai durează un pic.

Se învârte vreo 5 minute, îmi aduce cardul, îmi aduce şi un document să îl completez. După ce termin de scris toate datele o aud:

– Aoleo, v-am dat altă hartie. Trebuia să completaţi altceva.

Am ridicat din sprânceana pe care nu o pot ridica niciodată şi mă străduiam să îmi găsesc câteva cuvinte duioase, când:

– Doar semnaţi. Scriu eu datele dumneavoastră. Mă scuzaţi. E şi prima zi după concediu.

– A, probabil de-aia n-a mai vrut nici calculatorul. E şi el relaxat.

Semnez şi plec spre a doua bancă. Ora 9.30. Cele mai multe deschid la 9.00. Aici programul începea la 10.00. Cred că Murphy şi Caragiale sunt colegi de bancă.

The post D-ale lui Caragiale, în 2016 appeared first on Bianca Moruș.

Nu mai trataţi copiii după sfaturile primite pe internet

Bianca Moruș — Fri, 06 May 2016 12:54:41 +0000

Românul este atotcunoscător şi are cel puţin o diplomă în medicină, poate chiar două. Îi desconsideră teribil pe fraierii ăia care şi-au tocit coatele prin facultăţi şi spitale şi preferă să facă după cum îl taie pe el capul. Sau, mai nou, să ceară sfaturi de la „specialiştii” de pe facebook. Şi dacă ar întreba pentru el, ar mai fi cum ar mai fi, că e dreptul fiecăruia să aleagă cum vrea să trăiască sau, după caz, să moară.

Dar când văd cum se cer sfaturi, tratamente medicamentoase şi moduri de administrare ale medicamentelor pentru copii şi bebeluşi mi se urcă sângele la cap. Înţeleg că mulţi dintre noi sunt dezamăgiţi de unii medici. Am şi eu pe listă nişte exemplare. Dar am pe listă şi nişte doctori senzaţionali, care m-au ajutat extraordinar. Dar cu dezamagiri sau fără, niciodată nu mi-a dat prin cap să îmi tratez copilul după părerile unor necunoscuţi de pe internet. Şi ştiţi de ce? Pentru că ăla nu e tratament iar în cazuri extreme un sfat prost poate duce la tragedii.

Cum să îi dai unui bebeluş medicamente după spusele unora, pe reţele de socializare? Cum să stai cu copilul cu febră 40 şi să întrebi ce să îi faci în loc să alergi cu el la spital? Cum să recomanzi antibiotice şi tot felul de seruri unor mame disperate, care nu ştiu de capul lor? Poate copilul ăla e alergic. Poate copilul ăla are o cu totul alta boală decât a avut al tău, chiar dacă simptomele sunt asemănătoare. Poate copilul ăla are o altă vârstă şi alte kilograme decât are al tău. Sau nu stii că la bebeluşi şi copii mici tratamentele se administrează în funcţie de aceste 2 criterii? Dacă nu ştii, ori nu ai copii, deci taci ori n-ai ascultat niciodată indicaţiile unui medic, deci taci. Sunt prea dură? Nu îţi place să ţi se spună că ai greşit? Hai să îşi explic altfel, mai pe scurt.

Bunele tale intenţii se pot transforma în acte criminale. Ai putea să traieşti ştiind că din cauza ta a murit un copil? Am să presupun că răspunsul este Nu. Atunci nu mai cere şi nu mai da sfaturi despre tratamente pe internet. Cine are nevoie, să cheme o ambulanţă, să meargă la medic sau să sune la unul. Peditel este unul din serviciile specializate. Sună acolo în loc să scrii pe facebook.

sursa foto: www.social-searcher.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Nu mai trataţi copiii după sfaturile primite pe internet appeared first on Bianca Moruș.

Doctori de speriat mamele

Bianca Moruș — Wed, 12 Aug 2015 07:06:07 +0000

Până acum, fie-mea n-a fost vreo bolnăvicioasă. Nişte guturai, enterocolită lejeră. Mă rog, nimic care să mă facă să mă dau cu capul de pereţi. Acum vreo câteva luni hotărâm să fugim şi noi din oraş vreo 3 zile. Aveam 2 aniversări cumulate în familie şi ne-am gândit să marcăm evenimentul printr-o escapadă la munte. Am plănuit asta cu vreo 2 luni înainte, aşa că visam în fiecare noapte la momentul în care ajungeam să respir aerul curat şi fie-mea să alerge liberă, fără ca eu să mă stresez că sare în faţa vreunei maşini sau că dă cineva peste ea. Toate bune şi frumoase până când, cu câteva zile înainte, donşoara începe să tuşească. Nimic alarmant. Un acces-două în 24 de ore şi destul de lejere. Uşor-uşor accesele s-au intensificat, dar tot nu era ceva de speriat. În seara plecării, cu bagajele în maşină, ne oprim la spital, să ne asigurăm că nu e ceva mai serios. A luat-o medicul la controlat, fie-mea a început să se agite. Doctorul a început să ne explice că e gravă treaba, fie-mea, ca niciodată, face febră. Eu mă panichez. Îi spun medicului că noi suntem pe drum spre munte. Femeia începe să ţipe la noi, să ne facă inconştienţi şi în toate felurile. Şi atunci ne spune că pitica trebuie internată peste noapte. În acel moment, fiind vorba de un spital privat, încep să îmi ridic nişte semne de întrebare. Îi transmit tatălui copilului că putem să amânăm plecarea, ca să vedem cum reacţionează la tratament, dar că nu vreau să o internez. El, după ce aude că am la mine si aparatul de aerosoli, şi aspiratorul şi orice ne-ar fi trebuit în condiţii de boală, decide că putem pleca la munte. În cel mai rău caz, dacă se complicau lucrurile, în cel mult două ore eram înapoi în Bucureşti. Doctoriţi mătură iar cu noi pe jos, ne spune că ea nu îşi asumă nicio responsabilitate şi ne dă tratamentul, cu menţiunea ca în niciun caz să nu ţin copilul afară. În plus, ne-a recomandat să avem la noi şi un antibiotic, în caz că se încurcă treaba. Plecăm la drum, fie-mea se culcă liniştită în maşină, eu tremur toată şi mă gândesc că sunt o inconştientă, o dementă, că mă joc cu sănătatea copilului. În tot acest timp, copilul nu mai tuşea şi dormea ca un bebeluş. A doua zi fie-mea era mult mai bine. Tuşea uşor şi cam atât. I-am făcut tratamentul şi am ţinut-o toată ziua afară. A alergat, s-a jucat, s-a căţărat. Era un copil fericit. În următoarea zi nu mai avea nimic.
Sunt convinsă că medicul care a văzut-o nu este un medic prost. Sunt convinsă că fie-mea a răspuns excelent la tratamentul administrat, nu că era mai puţin bolnavă decât a considerat-o doctoriţa respectivă. Dar, pe de altă parte, cred că trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că nu toţi copiii sunt la fel. Nu te grăbi să îi dai antibiotic doar pentru că a făcut un 38 febră. Nu te grăbi să o internezi doar pentru că eşti angajat la un spital privat. Nu mă desfiinţa pe mine, ca mamă, doar pentru că îmi cunosc copilul şi am încredere în capacitatea lui de a lupta cu boala. Nu sunt medic. Nu îmi tratez copilul după ureche. Dar îmi păstrez dreptul de a fi circumspectă şi de a cere şi o a doua sau o a treia părere, dacă mi se pare ceva ciudat.

The post Doctori de speriat mamele appeared first on Bianca Moruș.