parenting Archives - Bianca Moruș

Toţi fraierii scriu despre parenting

Bianca Moruș — Mon, 21 Aug 2017 05:00:13 +0000

De ceva vreme se tot precipită unii – alţii prin online şi nu numai că toată lumea, după ce devine părinte, îşi face blog şi debitează acolo tot ce-i trece prin cap. E supărare mare că s-a umplut internetul(asta e ca şi cum s-ar umple universul) de articole cu şi despre copii, cu şi despre mame sau taţi. Nu mai e loc pe tot netul de noi, ăştia care vorbim despre viaţa de după copil, una total necunoscută şi neaşteptată pentru cei mai mulţi.

E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.

Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.

Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.

Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Toţi fraierii scriu despre parenting appeared first on Bianca Moruș.

E ușor să judecăm, mai greu e să reparăm

Bianca Moruș — Tue, 06 Oct 2015 07:00:50 +0000

Răsfoind prin blogosferă am dat peste un articol înfiorător. Un bărbat care dă lecții de parenting dubios, ca să citez chiar din el, altora. Mai precis, enervat de criza unei puștoaice la metrou, a decis să șteargă cu mama acesteia pe jos.

”În fața mea era o mamă tânără care ducea în brațe două plase și o mai avea și pe fie-sa atârnată de mâna stângă. (…) Fie-sa început să zbiere, să dea din picioare, într-un cuvânt să facă circ isteric, pe motiv de „vleau să bag eu caltela„. Doar că nu se tăvălea pe jos, dar părea că se pregătește și pentru asta.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Ce nu știe probabil domnul respectiv este că cei mici sunt disperați să învețe și să experimenteze. E un lucru firesc, ce-i ajută să evolueze. Ce iarăși pare-se că nu știe acest domn este că și copiii sunt oameni. Și ca orice om, în adună în ei furie, frustrare, nemulțumire. Doar că ei nu au capacitatea, încă, să managerieze toate sentimentele și stările care îi năpădesc și cei mai mulți refulează chiar în acest mod. Din păcate, nici mulți dintre adulți nu învață să se controleze.

”Nu pot, nu mă duce capul să pricep cum ajunge un copil să facă așa ceva. Înțeleg perfect cum e cu „să lăsăm copilul să-și dezvolte personalitatea„ și restul de rahaturi în trend. Dar în situația de față nu cred că este vorba de așa ceva. Ci exact despre râzgâială inutilă și obrăznicie cât cuprinde.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Din cauza unor asemenea indivizi, de teama reproșurilor celor din jur, mulți părinți dau uitării lecțiile pe care le aplică acasă iar în public, ca să se încheie mai repede scena, cedează și devin mielușei în fața copiilor. Nu cumva să-i judece vreun prețios care trece în acel moment prin zonă.

”(…) nu înțeleg cum poate un părinte să ajungă în situația asta și nu empatizez cu el. Punct. Restul e vrăjeală și „parenting dubios„.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Poate că domnul era mulțumit dacă femeia îi dădea și două palme fetiței și o făcea să-și înghită lacrimile și nervii. Să-i arate cine e stăpânul și ei, și privitorilor atoatecunoscători.

”Bref, consider că ai exact copiii pe care ți-i crești și formezi.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

O, am văzut și eu copii râzgâiați. Văd aproape în fiecare zi. Dar să cataloghezi un tantrum ca o criză de răsfăț îmi pare mai mult decât superficial. Și sper ca viața să nu îi demonstreze domnului că uneori copiii o iau pe un drum greșit, în ciuda educației primite acasă.

The post E ușor să judecăm, mai greu e să reparăm appeared first on Bianca Moruș.

Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi?

Bianca Moruș — Tue, 08 Sep 2015 06:00:28 +0000

Pe internet găsim zeci, sute, mii de articole despre cum e bine să ne creştem şi să ne educăm copiii. Citim cărţi de parenting cu nemiluita. Eventual mai urmărim şi emisiuni dedicate. Toată lumea deţine adevărul absolut. Doar că adevărurile astea diferă de la un specialist la altul. Şi cu cât citim mai mult, cu atât vedem că spusele lor se bat cap în cap. Şi nu mai ştim încotro s-o luăm ca să fie bine. Peste tot se promovează mama perfectă, cu copii perfecţi, soţ deasemenea şi carieră de succes.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.

Ba al meu e mai deştept!

Bianca Moruș — Tue, 05 May 2015 14:13:40 +0000

Primele luni după ce am născut, lucrurile au fost foarte clare. Copilul meu era cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai cel dintre cei mai cei. Nu am uitat nicio clipă ca în genele mele sunt şi pene de cioară şi că vorbesc despre puiul meu, dar tot al meu era minunatul.

La un moment dat am decis că plimbarile lungi nu mai sunt suficiente şi am început să facem opriri pe la locul de joacă. Nu-mi imaginam cât de distractive vor fi reuniunile de aici. Cea mai mare performanţă a fiică-mii şi de altfel cam a tuturor plozilor de pe-acolo era să stea în fund. Unii mai şi deschideau gura, să mănânce. Practic, erau toţi o apă şi-un pământ. Sau aşa credeam eu. Aveam să aflu că mă înşelam cumplit. Aveam să aflu că am un copil înapoiat, chiar tâmpit. Toţi ceilalţi erau pregătiţi pentru Oxford.

– Câţi dinţi are fata ta?

– Niciunul.

– Cum niciunul? Nouă deja ne dau măselele.

– Nouă, adica nici ţie nu ţi-au ieşit toate?

Privirea ei a spus totul. Eram, clar, o retardată.

– Fiică-ta face la oliţă, da?

– Nu. N-are decât 8 luni.

– Păi e de-o seamă cu a mea. A mea cere singură.

Încă o bilă neagră pentru mine.

Am mai aflat apoi că e de rău că nu bea cu paiul, că nu vorbeşte, că încă nu merge, că trebuie să o îmbrac în roz şi neapărat rochiţe, că sunt fiţoasă că nu las copilul să mănânce pufuleţi, sticksuri sau biscuiţi cu măr dar ar trebui să fiu arsă pe rug pentru că nu alăptez. Bonus, sunt o scorpie pentru că nu dau fuga la copil ori de câte ori cade şi nici nu îi las pe alţii să îl ajute să se ridice.

The post Ba al meu e mai deştept! appeared first on Bianca Moruș.