refuz Archives - Bianca Moruș

De la „NU” la „Fashion”

Bianca Moruș — Fri, 01 Apr 2016 07:00:41 +0000

Viaţa cu un copil de câţiva ani se împarte între „Nu” şi „Nu”. Nu-urile lui, la orice, din principiu. Şi nu-urile părinţilor, care se tem să nu se rănească, să nu lovească, să nu, să nu, să nu. Dacă stai să asculţi o zi întreagă discuţiile dintre cele două părţi, ai impresia că e mai rău ca la închisoare. Totul e o mare interdicţie.
Desigur, ştim şi că nu asta e soluţia. Dar de cele mai multe ori e cea mai la îndemână metodă. Pentru că şi eu sunt în general mama lui „Nu”, am căutat variante în care copilul să nu mai primească atâtea interdicţii. Sau considerabil mai puţine. Unul dintre domeniile în care i-am lăsat mână liberă, asta şi pentru că şi-a afirmat sus şi tare independenţa la acest capitol, este cel vestimentar. De câteva luni se îmbracă şi încalţă exclusiv cu ceea ce îşi doreşte iar eu mi-am asumat să ies din casă cu un clovn şi să nu dau doi bani pe părerile şi privirile celor cu care ne întâlnim. E adevărat că până acum am avut mult noroc iar ea pare să aibă un fler bun, dar sunt pregătită şi pentru ce e mai rău.

The post De la „NU” la „Fashion” appeared first on Bianca Moruș.

Cele 10 NU-uri de bază ale copiilor

Bianca Moruș — Wed, 23 Mar 2016 07:00:34 +0000

Copiii sunt experţi în a refuza. Au un milion de feluri de a se pune împotriva curentului, de obicei curentul fiind dorinţa noastră. Ştiu că ne cam scoate din sărite toată chestia asta, dar dacă stăm bine să ne gândim, nu e rău deloc ce fac ei. Cu cât învaţă mai bine să se opună şi să se impună, cu atât vor avea mai multe şanse de câştig în viitor, când vor avea mai multe lupte de dus, cu mize mai mari şi cu combatanţi mai puţin prietenoşi. Nu spun că trebuie să îi lăsăm să se transforme în nişte catâri, ci în nişte oameni cu puterea de a spune „Nu”.

Iată cele 10 Nu-uri de bază ale copiilor şi metodele de (non)combat

Nu vreau să mănânc.

Da, ştiu că poate fi exasperantă chestia asta. Dar gândiţi-vă de câte ori aţi mâncat voi fără să vă fie foame şi de ce. Aduceţi-vă aminte de mesele în familie, când eraţi îndemnaţi, rugaţi, şantajaţi sentimental să mai mâncaţi puţin, că doar n-a stat doamna/domnul atâtea ore în bucătărie ca să nu mâncaţi voi. Dacă nu e vorba de o problemă reală, psihică, niciun om nu va răbda până să moară de foame. Mai repede murim noi de nervi.

Nu vreau să mănânc asta.

Cred că este cel mai justificat „Nu” al lor. Spuneţi voi sincer de câte ori aţi mâncat un aliment care vă este total respingător, doar pentru că ştiţi sau vi se spune că e sănătos.

Nu vreau să dorm.

Eu nu ştiu să spun cât de des adormeam cu capul pe masă, pentru că voiam să mai stau cu cei mari. Dar era foarte des. Şi mă trezeam apoi în braţele lui taică-miu, care mă ducea în pat şi mai protestam un pic, cu eu vreau să mai stau cu ei. Şi mă mai mir de ce fiică-mii, când îi vobeşti de somn, parcă o înjuri de mamă!

Nu vreau la grădiniţă.

Îmi aduc aminte că făceam nişte scene monumentale în primii ani. Cel mai probabil era ceva ce nu-mi convenea acolo, pentru că după ce am schimbat grădiniţa, am cerut singură să rămân la program săptămânal. Era ucigător să mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 şi apoi să mă uit la ceilalţi copii cum dormeau. Aşa că nu e rău să verifici de ce refuză copilul să meargă la grădiniţă. Cu fie-mea e mai simplu. În fiecare dimineaţă se alintă şi îmi spune că ea vrea să stea acasă, cu mine. Apoi, pe drum, urlă la mine să o iau pe drumul rapid, că întârzie la grădiniţă.

Nu vreau să merg în cutare loc(la bunici/la o petrecere/într-o vizită.

Ştiu că e foarte enervant să îţi faci planuri şi să înceapă plodul să facă scandal, că el nu dă doi bani pe planurile tale. Dar eu am decis ca atunci când nu e musai, mai ales că nu se întâmplă foarte des, să o mai şi ascult şi să îi fac pe plac. O explicaţie există întotdeauna în refuzurile de acest gen. Ultima oară fiică-mea nu a vrut nici chip să iasă din casă un week-end întreg. Şi a fost şi foarte explicită: „Vreau să stau doar cu tine, mami.” Şi a stat lipită ca marca de scrisoare. Şi cred că am făcut şi i-am făcut foarte bine că am plecat urechea la nevoile ei.

Nu vreau să fac baie.

Oricât de tare le-ar plăcea să se bălăcească, există zile când îşi găsesc orice altceva mai bun de făcut decât să intre în cadă. Şi dacă zilele astea nu vin una după alta iar ei nu s-au tăvălit prin mocirlă, cred că nu leşinăm dacă nu îi săpunim într-o seară. Bonus: în loc de urletele la îmbăiat primim câteva minute de linişte.

Nu vreau să-mi strâng jucăriile.

Da, este una din replicile lor preferate. Urmată, în cazul meu, de: „Strânge-le tu!”. Uneori, când epuizarea mea e mai mare decât ambiţia, le las să troneze prin toată casa. În restul cazurilor încercăm să ajungem la o învoială şi să le adunăm amândouă.

Nu vreau să stau în scaunul de maşină.

Acesta este un capitol interzis categoric oricărei forme de negociere. Niciodată, sub nicio formă, nu plecăm la drum până nu e aşezată în scaun şi cu centura pusă.

Nu vreau să plecăm din parc.

Da, acasă ne aşteaptă un munte de vase de spălat, curăţenie de făcut, mâncare de gătit. Dar nici nouă nu ne place când cineva ne întrerupe din distracţiile noastre. Aşa că nu cred că e capăt de ţară dacă mai stăm 15 minute după ce am hotărât noi că trebuie să mergem acasă.

Nu vreau să-mi fac temele.

Eu n-am ajuns încă la acest capitol. Dar sper să am destulă stăpânire de sine ca atunci când voi ajunge în acel stadiu, să o las să îşi ia 2-ul de rigoare şi să sper că îşi învaţă lecţia. Sau dacă nu o învaţă, până la urmă nu putem fi cu toţii doctor academicieni, nu?

The post Cele 10 NU-uri de bază ale copiilor appeared first on Bianca Moruș.

Cercetătorii şi femeile

Bianca Moruș — Sat, 25 Jul 2015 07:00:40 +0000

Eu sunt fanul cercetătorilor. Americani, britanici sau de orice naţie. Viaţa fără studiile lor ar fi mult mai tristă. Şi pentru că tot îi ridic atât în slăvi, să vedem un studiu de importanţă mondială. Probabil cu multe frustrări la activ, mai mulţi cercetători suedezi s-au gândit să lămurească problema refuzurilor primite de bărbaţi. Şi cum puteau altfel decât întocmind un top al motivelor pentru care o femeie refuză o întâlnire.
Primul pe listă mi se pare genial. Femeile refuză din egoism sau pentru că urăsc bărbaţii. Mi se pare cam la acelaşi nivel cu replica: „E lesbiană. De-aia nu pică.”
Apoi, „bărbatul are o înfăţişare de mai fără bani”. Să nu uităm însă că există şi reversul medaliei: conduce un Porsche şi stă cu chirie, într-o garsonieră din Drumul Taberei.
Motivul numărul trei: inima ei este ocupată. Ce-i drept, e o consolare perfectă pentru cel care se întoarce cu coada între picioare.
Patru. Este o femeie vanitoasă. Mai precis, damele respective nu vor decât să îşi hrănească dorinţa de a se simţi atrăgătoare, fără vreo implicare. De aceea trimit mesaje false. Sau poate când s-a apropiat individul, au văzut că nu e tocmai ce credeau.
Mergem mai departe cu motivul de refuz numărul cinci. Ea are probleme emoţionale. Adică a avut numeroase eşecuri, prin urmare bagă toţi bărbaţii în aceeaşi oală. Acum, ce ar trebui să facă? Să meargă pe principiul: „Toţi rataţii să vină la mine!”
Şase. Primul pas a fost greşit. Cât se poate de adevărat. Replici de genul: „Mi-am pierdut numărul de telefon. Nu mi-l dai pe al tău?” sau „Ce picioare frumoase. La ce oră se deschid?” reuşesc să îi aducă bărbatului, în cel mai fericit caz, un refuz silenţios.
Alegerea unui moment nepotrivit. Probabil că o înmormântare nu este tocmai cel mai bun moment ca să acţionezi. Aşteaptă şi tu o nuntă, un botez, o aniversare. Poate e fata în toane mai bune.
Traieşte o criză legată de fosta legatură. Şi probabil ştie că nu se scoate cui pe cui, oricât ar trâmbiţa unii altfel. Dacă o vrei, las-o să se dezmeticească.
Bărbatul este temător. Păi cine ar accepta o întâlnire cu un individ care tremură din toate încheieturile când se apropie de ea? Dacă, Doamne fereşte, suferă de ceva şi aia nu e anxietate?
Pur şi simplu, nu-i placi! Evrika! Am descoperit America . Şi de data asta cu ajutorul suedezilor.

The post Cercetătorii şi femeile appeared first on Bianca Moruș.

Adolescenţa la 2 ani

Bianca Moruș — Wed, 10 Jun 2015 06:00:36 +0000

Să fiu răspunzătoare pentru un omuleţ care nu poate nici să îşi ţină capul, darămite să ştie de el şi pe ce lume se află, ideea asta m-a îngrozit multă vreme. Dar şi mai tare mă îngrozeşte ce urmează. Adolescenţa. Nu mă simt şi probabil n-o să mă simt vreodată pregătită pentru această perioadă. Dar nu m-a avertizat nimeni că mă voi confrunta cu o perioadă asemănătoare mai devreme. Mult mai devreme. În jurul vârstei de doi ani, mai precis. Atunci când copilul habar n-are ce vrea dar ştie sigur un lucru: nu vrea ce vrei tu. NU este un cuvânt de bază pentru el, esenţial, aşa cum sunt apa şi mâncarea. Ţi-l spune plângând, ţi-l spune râzând. Apoi se dezvoltă şi intră în acţiune temutul „Nu vreau”. Descoperi şapte mii de feluri în care poţi fi refuzată. Iar tu trebuie să găseşti de fiecare dată un mod de a-l contracara. Pentru că nu, nu funcţionează niciodată ce a funcţionat anterior. Nu zic, nu-i rău, că ne antrenează mintea. Dar parcă uneori aş prefera un sudoku decât 15 minute de negocieri cu plodul doar ca să pun scutecul pe el. Sau ca să îl conving că nu e pisică, să stea tolănit pe televizor. Sau că nu are nevoie de ghiozdanul roz cu Hello Kitty, căci mai are unul, tot roz, cu un urs. În plus, dacă închizi un pic ochii, chiar seamănă un pic personajele. Şi oricât de mult te-ai chinui, oricum ajungi la momentul în care nimic, dar nimic nu funcţionează. Şi cedezi. Şi te trânteşti pe canapea şi spui resemnată: „Bine, fă ce vrei tu!”. Şi nu, nu am găsit nicio soluţie viabilă.

The post Adolescenţa la 2 ani appeared first on Bianca Moruș.