1. – Mama, după ce mori tu casa îmi rămâne mie, nu-i aşa?

După ce am depăşit şocul iniţial, am reuşit să mormăi:

–         Da, în mod normal aşa se întâmplă. De ce? Te grăbeşti?

–         Ce întrebări pui şi tu! Doar verificam.

2. – De ce îţi iei geaca asta de blugi?

– E perfectă pentru vremea asta.

– Nu-mi place. E foarte urâtă.

– Atunci să îmi cumperi din banii tăi una care să-ţi fie pe plac.

– A, lasă, e bună aşa cum e!…

3. – Mami, să ştii că eu sunt o motană bună.

– Aha! Păi şi în cazul ăsta eu ce sunt?

– Tu eşti fluturaşă.

4. – Iubire, te-ai făcut cam parşivă!

– Cine, eu?

– Da, cu tine vorbesc. Suntem doar noi două.

– Mama, nu sunt parşivă. Deloc. Sunt doar foarte deşteaptă.

4. Minidiva primeşte acceptul să îşi aleagă un singur obiect din magazin. Oscilează între o rochie neagră cu unicorn şi una roz cu steluţe strălucitoare. Tinde, desigur, spre cea roz. O altă fetiţă se arată interesată de prima dintre ele, moment în care mama ei aproape urlă, cu ochii înspre mine şi fiică-mea:

– Cum să îţi iei rochie neagră? Oribil. Copiii nu poartă negru. Nici nu vreau să aud asemenea prostii. Cum să porţi haine negre?

Fiică-mea renunţă la rochia roz şi se duce să îşi aleagă singurul obiect la care avea voie, apoi merge şi defilează cu el în faţa doamnei:

– Uite, mami, sunt vrăjitoare! Una frumoasă.

6. După o discuţie lungă:

– Ce nesuferita eşti, Di!

– Da, dar sunt nesuferita ta.

7. Culc copilul şi mă reped asupra ciocolatei la care râvneam de vreo 2 ore. N-apuc să iau prima gură şi aud:

– Mama, ce fâşâi acolo? Ciocolata aia din care n-ai vrut să-mi dai mie?

– Nu, iubire. Dormi liniştită. Acum visăm amândouă la ea.

8. Moartea speranţelor unui părinte, după un zgomot straniu din gâtul copilului:

– Ce te uiţi aşa? Eram doar răguşită. Nu-mi pierd vocea.

9.   Într-o dimineaţă, în concediu:

–         Di, ia-ţi culorile şi hai la bar, că am de lucru.

–         OK! Dar eu cu cine vorbesc dacă tu lucrezi?

–         D-aia îţi iei culorile cu tine. Ca să îţi faci de treabă.

–         Dar ce au culorile cu vorbitul? Crezi că nu pot să colorez şi să vorbesc?

10. – Aoleo, Diana, mai strânge din jucăriile astea. M-am împiedicat de nu ştiu câte ori şi am şi călcat pe câteva.

         – Ce? Sunt la mine în cameră.

         – Şi în sufragerie.

        – Lasă-le pe alea! Diseară mă duc singură la culcare, deci nu mai calci pe nimic.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum te lasă fără replică un copil de 4 ani appeared first on Bianca Moruș.

1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil appeared first on Bianca Moruș.

1. „Nu alerga, că transpiri!” – De unde tragem concluzia că şi mişcarea şi transpiraţia sunt lucruri nepotrivite şi nedemne de specia umană.

2. „Vino să bei suc că ţi se face rău!”(sucul însemnând o minunată sticlă cu Cola)
„Dă-mi şi o gură de apă!”
„Abia ai băut suc.”
„Dă-mi şi nişte apă. Mi-e sete.”
„Nu, că te umfli în burtă.”

3. „Mami, mi-e foame!”
„Ia nişte pufuleţi!”
„Dar mie mi-e foame.”
„Şi ce-oi vrea acum să-ţi dau? Friptură?”

4. „Nu ai voie să bei rece, că faci roşu în gât.” – După cinci minute, copilul primeşte o îngheţată.

5. „Nu te mai juca cu creta, că îţi faci hainele harcea-parcea.”

6. „Nu. Nu mă joc cu tine. Ţi-am mai spus de o mie de ori. Nu ies în parc ca să îmi murdăresc hainele.”

7. „De acum înainte nu-ţi mai iei jucăriile în parc. Ţi-am spus că o să ţi le ia alţii.”

8. „Dacă nu te duci să te joci, eu nu te mai scot afară din casă.”

9. „Nu mai sta cu bebeluşii. Du-te la ăia mari. De la ăştia nu ai ce să înveţi.”

10. „Nu te mai duce pe iarbă, că sunt căpuşe.”

The post De prin parcuri adunate appeared first on Bianca Moruș.

2. Eşti fetiţă! Fetele nu se joacă cu maşini.(puteţi înlocui cu orice vă vine în cap şi e valabilă şi pentru băieţi) – Copila mea, ai voie să te joci cu orice nu îţi pune viaţa în pericol. Şi ai voie să fii ceea ce vrei tu să fii.

3. Fetiţele se îmbracă în roz. – Fetiţele se îmbracă cum vor ele şi cu ce le place. Dacă vrei să-ţi pui capete de mort pe tine, le scot şi eu pe ale mele din dulap. Dacă vrei să îţi pui sclipici din cap până-n picioare, o să îmi pun ochelari de soare şi mergem mai departe.

4. Băieţii/bărbaţii sunt nişte porci. – Bărbaţii sunt oameni. Iar oameni suntem cu toţii şi greşeli facem cu toţii. Dezamăgiri îţi poate provoca oricine, de orice sex. Dacă porneşti cu prejudecăţi în viaţă, nu vei mai putea vedea sufletele, ci doar proiecţiile frustrărilor celorlaţi.

5. Nu eşti bună de nimic. – Copiii cred tot ce le spunem noi. Iar dacă noi le strivim încrederea în propriile puteri, se vor lăsa la rândul lor striviţi de toţi cei pe care îi vor întâlni. Iar eu vreau ca fata mea să poată să lupte pentru ea. Şi când cineva îi va spune că nu e bună de nimic, să stea dreaptă şi să-i râdă în faţă. Pentru că ea ştie ce om minunat şi puternic este.

The post Replici pe care nu i le voi spune niciodată fetei mele appeared first on Bianca Moruș.

***

– Mama, vreau să mergem acasă la Thea!
– Di, dar nu te-a invitat. Nu poţi să mergi acasă la cineva dacă nu te-a invitat.
– Dar eu vreau să merg.
– Şi nici nu poţi să mergi aşa, cu mâna goală.
– Nu-i nimic. Îmi pun mănuşi.

***

– Di, parcă ţi-am spus că nu ai voie cu beţe la grădiniţă.
– M-am jucat un pic.
– Dar eu cu cine am vorbit?
– Cu pereţii.
– Dar tu nu mai auzi?
– Eu sunt ocupată.

***

– Mama, ninge!
– Mda, ninge!
– Ninge mult.
– Cam ninge.
– Să facem un om de zăpadă.
– Nu acum. Când venim de la grădiniţă.
– Mama, zăpada e cam rece.
– Da, aşa e ea. Rece.
– Bine, diseară faci tu omul de zăpadă.

***

– Di, strângeţi jucăriile.
– Nu vreau.
– Strângeţi jucăriile, că ţi le arunc la gunoi.
– Strânge-le tu, mama!
– Dar ce, m-au jucat eu?
– Eu sunt obosită.

***

– Di, m-ai supărat! Nu se mai poate aşa.
– Mama, te iubesc. Te iubesc mult. Eşti viaţa mea.

Şi uite aşa se alege praful de educaţia copilului.

The post Copiii spun lucruri… adevărate appeared first on Bianca Moruș.

– Di, m-ai zăpăcit. Vorbeşti în continuu.
– Cu plăcere, mami!

– Mama, taci!
– Di, nu-mi spune să tac. Nu e frumos.
– Mama, tac.
– ???
– Tic-tac. Tic-tac.

Alfabetul by Di: a, b, c… zât.

– Di, mai potoleşte-te! De-o oră te-nvârţi. Închide ochii şi culcă-te!
– Mama, eşti viaţa mea.
– Bine, consideră că e revelionul.

Se aud colindătorii pe scara blocului.
– Mama, cântă.
Eu, deloc entuziasmată:
– Mda. Cântă.
– Cântă urât, mama. Încuie uşa.

Aseară, după baie:
– Mama, vreau papucii albaştri.
– Ce-ai, Di? N-ai papuci albaştri.
– Mama, vreau papucii albaştri.
– (deja usor iritată) Di, n-ai papuci albaştri.
– Ba am. Mama!
Şi pleacă pufnind. Desigur, s-a întors cu papucii albaştri. Pe care chiar eu i-am cumpărat.

The post Replici de-nchis gura părinţilor appeared first on Bianca Moruș.