1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil appeared first on Bianca Moruș.

Pe vremea când eram noi copii, părinţii, mamele în speţă, erau disperaţi să ne dezveţe cât mai repede ca să scape de fiertul scutecelor de finet. Când le căutai pe ale noastre, aveau o oală mare pe aragaz, în care bolborosea apa. Acum, nu ai cum să spui că nu le înţelegi. Dar lucrurile au mai evoluat şi teoretic, şi noi. Prin urmare, cred că nu ar fi rău să urmăm cursul firesc. Adică să ne urmărim copiii şi să plusăm atunci când au corpul şi creierul pregătit. Sau nu?

O cititoare ne-a atras atenţia asupra unui nou curent: „din prima zi fără scutece”. Cum care prima zi? Prima zi de viaţă. Noul val de mame hotărâte susţine că bebeluşii sunt atât de inteligenţi şi de conştienţi de corpul lor, încât sunt pregătiţi încă de la naştere să meargă la toaletă. Iar pe la patru-şase luni deja nu mai fac pe ei. Desigur, este meritul copiilor deştepţi şi al mamelor foarte răbdătoare, deschise, iscusite. Mă rog, dacă aveţi chef şi răbdare, aflaţi mai multe de aici.

Eu nu mă încadrez în categoria de mai sus şi am făcut cum m-a dus pe mine capul. Adică, i-am cumpărat obiectul undeva prin jurul vârstei de 8 luni, ca să se obişnuiască cu prezenţa lui prin casă. Unul simplu, fără muzică, jucării sau mai ştiu eu ce atracţii mirifice. O mai întrebam, o mai aşezam, îi explicam la ce foloseşte. Multă vreme a părut o luptă fără sorţi de izbândă. Oliţa era ba pe post de pălărie, ba pe post de depozit pentru jucării. Orice, mai puţin pentru ce voiam eu. Uneori o folosea câteva zile, apoi iar nu se mai apropia de ea. Pe la doi ani a devenit din ce în ce mai încântată de oliţă şi din ce în ce mai enervată de scutec. Am profitat de ocazie şi am început să îi explic că dacă nu mai vrea scutecul pe ea, trebuie să anunţe când are nevoie să meargă la baie. Şi aşa a şi făcut. A fost însă şi mai mulţumită când i-am adus reductorul în casă. Nu a fost o chestie rapidă, cum aud pe la alţii. Vai, în 2 zile a scăpat de tot! Nu, au mai fost probleme, a mai uitat să spună, dar s-a rezolvat. Fără mari bătăi de cap, fără stres, fără nervi. Nici de o parte, nici de alta. Nu ştie că ar trebui să îi fie ruşine sau frică dacă se întâmplă vreun accident. Ştie că poate să vină la mine cu zâmbetul pe buze şi să îmi spună că are nevoie să o spăl. Iar eu mă conformez, fără certuri sau isterii.

The post Despre renunţarea la scutece şi isteria care o înconjoară appeared first on Bianca Moruș.

The post Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar appeared first on Bianca Moruș.

Când am ajuns, nu a încurcat pe nimeni bagajul. Erau prea preocupați de mine. După ce am născut l-a pus cineva(habar n-am cine, dar sunt convinsă că a înjurat mult) la capătul patului. La fel, nu încurca pe nimeni. Dar a doua zi, la șapte dimineața, când eu nici să mă ridic din pat nu reușeam fără să vărs niște lacrimi, a venit asistenta să mă mute de la terapie intensivă în salon.

• Unde e soțul?
• Aaaaa, nu e. E cam devreme.
• Păi și cine vă ia bagajul ăsta?
• Aaaaaa, eu?
• Dumneavoastră? Nici nu puteți sta în picioare.
• Și asta e adevărat.
• În mod normal pacientele stau în scaunul cu rotile și țin bagajul în brațe.
• Păi așa o să facem și noi!
• Doamnă, bagajul ăsta e mai mare decât dumneavoastră.
• Păi și aveți vreo altă soluție?
• Nu. Așa facem.

Și iată-mă trântită într-un scaun, acoperită în întregime de geanta imensă, împinsă de o femeie mai mică cu un cap decât mine, care nu întreba decât:

• Dar ce-ați pus, doamnă, în geanta aia?

Ce puteam să îi mai spun? Că sunt nebună? Era evident.

The post Bagajul pentru maternitate(sau cum m-am mutat la spital) appeared first on Bianca Moruș.