Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar

Mai toată sarcina am fost mai preocupată să o duc la capăt, decât să mă gândesc la ce va fi după. Aşa că „pregătirea” mea se rezuma la a citi tot felul de cărţi din domeniul „mămicuţelor”.
Când mai aveam vreo lună până la momentul Z, când m-am relaxat gândindu-mă că din acel moment, orice s-ar întâmpla, copilul meu are şanse foarte mari să fie bine, a început panica. Şi eu, după ce nasc, ce fac? N-am ţinut în viaţa mea un bebeluş în braţe. Dacă se rupe? Dacă îi fac rău? Fontanela aia cu ce naiba s-o mânca? Părea un fel de Groapa Marianelor în imaginaţia mea. Şi cum o să îi schimb eu scutecul, că de când mă ştiu sunt într-o continuă criză de bilă?
Voiam să dau înapoi. Voiam s-o ţin pe fiică-mea acolo pentru eternitate, eternitatea ajungând repede la final ori de câte ori făceam mai mult de zece paşi sau încercam să mă încalţ. Mă gândeam la ce o fi fost în capul meu când m-am gândit că aş putea fi răspunzătoare pentru o altă viaţă decât a mea. De parcă oricum nopţile mele nu erau deja destul de grele, cu bubuielile fiică-mii şi arsurile cumplite care m-au bântuit în toate cele 9 luni, acum nu dormeam nici de griji. N-aveam să ştiu atunci că nu voi mai dormi, de fapt, niciodată. După ce au început contracţiile, am stat încă vreo zece ore acasă. Am motivat prin faptul că nu voiam să mă apuc să fac ca toate visele prin spital şi că n-are rost să stau acolo mai mult decât e cazul. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu dacă nu cumva subconştientul meu trăgea de timp.
Dar şi când am văzut-o… m-am întrebat de ce am aşteptat atâta timp. Era urâtă cu spume, ca orice bebeluş, dar eu o vedeam Zâna zânelor. Bine, şi acum o văd tot aşa. Chiar şi în rarele momente când dormea şi aş fi putut şi eu să fac acelaşi lucru, stăteam şi nu-mi puteam lua ochii de la ea. Şi nu a fost chiar atât de complicat pe cât mă aşteptam. Greu a fost, foarte greu chiar, dar nu aşa cum mă aşteptam. Nu vă imaginaţi că nu m-am panicat. Să nu credeţi că nu mergeam la medic şi dacă mi se părea că se uită strâmb, cum de altfel se uită toţi bebeluşii. Dar nici nu am leşinat când am luat-o prima dată în braţe. Nici ea nu se spărgea dacă puneam mâna pe ea în loc să o ating ca pe un bibelou. Nici baia nu a fost de speriat şi m-am descurcat până şi cu scutecele. Şi erau atât de multe la început! Iar acum mor de dragul ei când o aud:
– Eu, când eram mică-mică, eram în burtă la mama.