Bagajul pentru maternitate(sau cum m-am mutat la spital)

De când am aflat că sunt însărcinată am fost convinsă că voi naște înainte de termen. Nu mă întrebați de ce, dar nici nu îmi imaginam că voi trece de șapte luni. Prin urmare, cum s-au împlinit cele șapte, cum am început să strâng ca o furnicuță. Făcusem liste peste liste, citisem pe șapte mii de forumuri, am adunat tot ce se putea de peste tot. Parcă mă pregăteam pentru marea foamete, dar sărind peste mâncare. Și dacă fie-mea a fost cu capul pe umeri și a venit la termen, eu am avut timp să fac foarte multe cumpărături. Iar în dimineața în care am ajuns la spital eram însoțită de bărbat și de o geantă de vreo 15 kile, dacă nu mai mult. Nu-mi lipseau cosmeticele, căci în capul meu era că nasc, după care îmi dau repede cu fond de ten, îmi conturez ochii cu dermatograful negru, mă rimelez și zâmbesc frumos pentru albumul foto. Aveam și strugurel, căci auzisem că ți se usucă tare buzele în timpul travaliului. Și cremă de mâini, că abia începuse primăvara și se știe că noi, femeile, avem mâinile sensibile. Și demachiant, și dischete demachiante, peria de păr plus câteva accesorii pentru păr, 2 perechi de pijamale pe lângă cămașa ”de forță”, prosoape fără număr, halat(deși le detest sincer și nu am folosit niciodată), 2 perechi de papuci și multe alte lucruri pe care n-am făcut decât să le mut dintr-o parte în alta. Tone de șervețele umede și uscate, un pachet gigantic de scutece, căci știam că ăștia mici sunt foarte ”productivi”, 3 salopete, 4 body-uri și 4 pantaloni, tot atâtea șosete și mănuși. Creme, pudre, gel de duș, șampon, fașe sterile, scutece de finet. Nimic, dar nimic nu îmi lipsea. Nici măcat sticla cu ceai pentru lactație. O făcusem pe la 5 dimineața, când încă nu mă înduram să plec spre spital, căci mi se părea totuși prea devreme. Ziceai că mă duce domnul acolo și acolo mă lasă până la majoratul copilului.

Când am ajuns, nu a încurcat pe nimeni bagajul. Erau prea preocupați de mine. După ce am născut l-a pus cineva(habar n-am cine, dar sunt convinsă că a înjurat mult) la capătul patului. La fel, nu încurca pe nimeni. Dar a doua zi, la șapte dimineața, când eu nici să mă ridic din pat nu reușeam fără să vărs niște lacrimi, a venit asistenta să mă mute de la terapie intensivă în salon.

• Unde e soțul?
• Aaaaa, nu e. E cam devreme.
• Păi și cine vă ia bagajul ăsta?
• Aaaaaa, eu?
• Dumneavoastră? Nici nu puteți sta în picioare.
• Și asta e adevărat.
• În mod normal pacientele stau în scaunul cu rotile și țin bagajul în brațe.
• Păi așa o să facem și noi!
• Doamnă, bagajul ăsta e mai mare decât dumneavoastră.
• Păi și aveți vreo altă soluție?
• Nu. Așa facem.

Și iată-mă trântită într-un scaun, acoperită în întregime de geanta imensă, împinsă de o femeie mai mică cu un cap decât mine, care nu întreba decât:

• Dar ce-ați pus, doamnă, în geanta aia?

Ce puteam să îi mai spun? Că sunt nebună? Era evident.