– „Nu plânge, că e ruşine!”

– „Nu plânge, că acum eşti fată/băiat mare.”

– „Nu plânge, că se uită lumea la noi.”

Şi mulţi continuăm să transmitem aceleaşi lucruri, copiilor noştri sau ai altora, că doar românului îi place să dea sfaturi şi să se bage în vieţile celorlalţi. Ne învăţăm copiii să nu îşi exteriorizeze sentimentele, nu-i lăsăm să îşi urle durerea, neputinţa, frustrările, nu cumva să îi deranjăm pe cei din jur. Sau, Doamne fereşte, să ne judece aceiaşi iluştri necunoscuţi.

Sunt mai importanţi oameni pe care, foarte probabil, nu îi vom mai vedea a doua oară în viaţă, decât nevoile şi trăirile propriului copil. Îi transformăm în viitori adulţi de gheaţă, care ştiu că trebuie să ţină doar pentru ei suferinţele şi durerile. Şi care apoi se întreabă de ce oare au devenit cinici, insensibili sau explodează pentru că nu le-a răspuns la salut vecinul de la 3.

E plină lumea de oameni cărora le e ruşine să plângă chiar şi când sunt doar ei cu ei. Pentru că lucrurile nu se simplifică nici la maturitate, aşa cum ne place să credem când suntem copii. Ba dimpotrivă. Acum, bărbaţii n-au voie să plângă pentru simplul motiv că sunt bărbaţi. Eu n-am reuşit să găsesc regula asta, dar cică vin pe lume cu instrucţiuni clare: „Nu plânge, că ţi se taie…” Nici femeile însă n-au voie să plângă. Pentru că femeile trebuie să fie puternice. Ele sunt capabile să îndure orice, de la naştere până la foamete. Nu au timp şi nici voie să se smiorcăie, pentru că altfel sunt considerate nedemne.

Şi eu am crezut aproape o viaţă întreagă că nu e în regulă să plâng. Că o să fiu considerată fraieră, sensibilă, mironosiţă, poate chiar prefăcută. Că o să mă calce toata lumea în picioare şi că o să fiu luată la mişto. Sigur, acum nu prea îmi mai pasă de ce spun cei din jurul meu.

Tocmai de aceea pot să îmi permit să îi spun fiicei mele:

Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine. Plângi pentru că eşti furioasă. Plângi pentru că eşti tristă. Plângi de bucurie. Plângi la un film. Plângi când citeşti o carte. Plângi când te doare corpul. Dar plângi mai ales când te doare sufletul.

Nu e o ruşine să plângi. Nu te face nici mai proastă, nici mai urâtă şi nici mai ciudată. Dar plânsul te eliberează. Şi nu te lasă să te transformi într-un om de gheaţă. Sunt şi aşa prea mulţi îngheţaţi pe lumea asta. Fii tu sufletul sensibil care poate să îi dezgheţe pe ceilalţi. Pentru că puterea nu înseamnă să nu plângi. Puterea înseamnă să ştii să te opreşti când nu mai poţi, să te eliberezi şi abia apoi să mergi mai departe.

The post Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine! appeared first on Bianca Moruș.

Dar ştiţi vorba aceea cu omul sfinţeşte locul. Ei, da. Aici am găsit un loc şi nişte oameni. Mădălina, proprietara, este de pus la rană. Soţul ei, la fel. Ne-au oferit totul: casă, masă, suflet. Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că aşa sunt ei, aşa simt.

E prea puţin spus că m-am simţit la ei ca acasă. M-am simţit mai bine ca acasă. Acasă nu vei sta niciodată să te uiţi cu orele în zare. De obicei nici nu prea ai la ce. Aici e cât se poate de firesc să faci asta. Te cureţi sufleteşte de toate câte ţi s-au întâmplat. Îţi cureţi creierul de toate relele. Îţi dai seama cât de mic eşti şi cât de neînsemnate sunt lucrurile care te macină în viaţa de zi cu zi.

The post Un loc de rămas. Sau măcar de întors appeared first on Bianca Moruș.

Pe când avea pitica mea câteva luni, puţine, s-a ales cu o iritaţie urâţică, la nivelul feţei în mod deosebit. Hop-ţop, cu fata la pediatru(V-am spus că am schimbat mulţi în ultimii 3 ani, nu? Acum aflaţi unul din motive.) Se uită femeia la ea, ne dă să îi dăm cu nu ştiu ce cremă scumpă şi bubuie spre mine:

– Să nu mai pupaţi copilul, că de-aia se face în halul ăsta!

– Cum, doamnă, aşa ceva?

– Da, doamnă. De la salivă. Să nu mai pupaţi fata!

– Dar ce vă imaginaţi, că salivez pe ea? Cum să n-o mai pup?

– Doamnă, ce nu înţelegeţi? Nu mai pupaţi copilul.

Am plecat acasă şi plângeam din cauza iritaţiei ei dar şi mai tare pentru că nu aveam voie să o pup. Printre şuvoaiele de lacrimi însă tot a imbecilitate mirosea, aşa că am mers cu fata la dermatolog. Când a văzut-o femeia ne-a explicat calm că nu e nimic grav, trece rapid şi alte chestii uşurele, moment în care mi-am luat inima-n dinţi şi i-am reprodus ce îmi spusese pediatra. Atunci am văzut-o cum se înroşeşte brusc la faţă:

– Doamnă, asta e o mare tâmpenie. Cum să nu îţi pupi copilul? Pupaţi-o, doamnă, că şi aşa sunt atâţia oameni mutilaţi sufleteşte pe lumea asta. Pupaţi-o până vă săturaţi, că aşa se cresc copiii sănătoşi la cap.

Şi de atunci nu mă mai opresc din pupat. Am crezut că îmi mai trece pe măsură ce creşte, dar încă mă topesc când mă uit la ea şi aş pupa-o din cap până-n picioare. Noroc că şi ea e la fel de pupăcioasă.

foto credit: Ovidiu Craiciu

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Pupaţi-vă copiii! appeared first on Bianca Moruș.

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.6iee.com

The post 10 sfaturi pentru viitoarea mea fiica adolescentă appeared first on Bianca Moruș.