urlete Archives - Bianca Moruș

Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru?

Bianca Moruș — Thu, 02 Mar 2017 07:36:13 +0000

Copiii au talentul de a ne aduce în pragul nebuniei. Mofturi, urlete, nemulţumiri, ignoranţă. Le ştiţi pe toate şi mai mult decât atât. Ce tindem să uităm foarte uşor este că ei fac toate astea pentru că aşa experimentează şi pentru că, de multe ori, pentru ei chiar nu sunt importante toate lucrurile pe care le pretindem de la ei. Şi dacă am fi calmi şi sinceri până la capăt, am recunoaşte că şi nouă ne-ar plăcea să nu mai fim atenţi la toţi şi la toate. Aşa că azi vă propun un test. Întrebaţi-vă copiii cum arătaţi când sunteţi nervoşi şi vedeţi dacă vă place ce vedeţi.

Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru? appeared first on Bianca Moruș.

Somnul bebelușilor nu e ca-n filme

Bianca Moruș — Fri, 19 Aug 2016 06:22:57 +0000

Miracolul s-a întâmplat. Ai făcut livrarea vieţii tale iar bebeluşul ţi-e pus în braţe, spre marea ta bucurie. Acum totul va fi numai lapte şi miere, adică mâncare şi somn, că doar cu asta se ocupă nou-născuţii, nu? Greşit. Foarte greşit. Uitaţi toate filmele alea imbecile în care bebeluşii gânguresc cât e ziua de lungă iar când obosesc îi pui liniştiţi în pat, în patul lor şi adorm într-o clipită. Alea-s poveşti de adormit spiritul rebel al părinţilor. În realitate lucrurile stau cam aşa:

– Te plimbi cu el în braţe ore întregi iar el ori se zgâieşte neobosit la tine ori plânge de-ţi vine să-ţi iei câmpii. Ai plânge şi tu dar n-ai loc de el.

– Într-un final glorios adoarme pe tine, că doar se ştie că acolo se simte el cel mai şi cel mai bine. Aproape că nu mai respiri de teamă să nu îi deranjezi mândreţe de somn de frumuseţe. După vreo jumătate de oră îţi iei inima-n dinţi şi încerci să îl dai jos, moment în care începe să urle cât îl ţin plămânii, căci nu şi-a făcut somnul dar nici nu mai poate să adoarmă la loc.

– Îl adormi cu tine în pat. Aştepţi să te asiguri că este adânc picat în lumea viselor şi dai să îl pui în pătuţul lui, în speranţa că vei reuşi să îţi întinzi şi tu oasele obosite fără să te temi că îl sufoci în timpul somnului sau, în funcţie de vârstă, să îţi iei tone de picioare în ochi, gură şi piept. În clipa în care atinge salteaua se declanşează al treilea război mondial, semn că pe acolo zăceau nişte multe cuie, scoase probabil de la tot atâtea grenade neexplodate.

– Clachezi şi urci copilul în maşină, să dai ture de cartier. În timp ce tu te întrebi de pe la ce petreceri vin colegii de trafic nocturn copilul adoarme. Şi doarme atât de bine încât te loveşte gândul prostesc că ai putea să faci şi tu acelaşi lucru, prin urmare te îndrepţi spre casă. În momentul în care ai parcat şi ai oprit motorul copilul va fi din nou proaspăt iar tu vei afla dacă volanul este dintr-un material mai rezistent decât capul din dotare.

– Să zicem că ai reuşit să dezlipeşti copilul de tine în timpul somnului nocturn. Îţi trece prin cap că ai putea merge la WC. Dacă reuşeşti să ieşi din cameră fără să lipăie papucii, să scârţâie parchetul sau uşa, vei cocheta intens cu ideea de a nu trage apa, în speranţa că vei reuşi să ajungi înapoi în pat fără acompaniament de urlete.

– Îţi faci curaj şi îţi chemi câţiva prieteni pe acasă, în speranţa că vei reuşi să mai schimbi şi altceva în afară de scutece. Adormi copilul, îl duci în camera lui apoi te întorci la musafiri, cărora pe tot parcursul serii le spui constant să vorbească mai încet, pentru că vor trezi bebeluşul. Când vor pleca, şi unii şi alţii veţi răsufla uşuraţi. Tu, că a scăpat copilul de pericolul zgomotului. Ei, că au scăpat de tine. Fii fără de grijă! Nu se vor mai întoarce prea curând.

– Şi pentru că Murphy nu doarme niciodată, la fel ca şi copilul din dotare, ori de câte ori vei reuşi totuşi să adormi bebeluşul mai uşor iar el va da semne că vrea să se ocupe serios de treaba asta, un vecin va avea nişte cuie de bătut, va fi o petrecere în blocul de peste drum sau, dacă eşti cu adevărat norocoasă, vor fi nişte focuri de artificii ca la revelion.

Acum, nu e cazul să disperaţi. Iată, eu sunt încă în viaţă! E adevărat că nu mă simt prea bine şi respir cam greu, dar sunt optimistă. În câţiva ani voi pierde nopţile din alte motive. Probabil voi păzi uşa, aşteptând să se întoarcă de la nu ştiu ce petrecere la care a promis că nu stă mult.

The post Somnul bebelușilor nu e ca-n filme appeared first on Bianca Moruș.

30 de motive pentru care copiii urlă să te ştie tot cartierul. Ar putea fi şi 100

Bianca Moruș — Wed, 13 Jul 2016 07:00:15 +0000

1. Nu-l laşi să mănânce din scutec.

2. Nu-l laşi să se tăvălească în mocirlă când afară sunt vreo 5 grade Celsius.

3. Este geamul maşinii murdar.

4. Este o firimitură de pâine pe masă.

5. S-au înmuiat cerealele în lapte.

6. A venit tata acasă.

7. N-a venit tata acasă.

8. Nu are voie să plece cu tânărul pe care abia l-a cunoscut.

9. Mai are nevoie de 2 surori iar tu refuzi să i le livrezi.

10. Nu îl laşi să ia acasă gândacul cu care s-a împrietenit în parc.

11. Îi spui că nu are cum să fie Crăciunul în iulie.

12. Jucăriile împrăştiate pe jos îi împiedică accesul către restul jucăriilor.

13. Cearşaful nu este suficient de bine întins pe pat.

14. Nu vrea să plece din locul în care nu a vrut să ajungă.

15. Nu vrea să doarmă deşi e cumplit de obosit.

16. Nu vrea nici să se trezească atunci când îl rogi.

17. E mâncarea prea caldă. Sau prea rece. Sau fără gust. Sau prea aromată.

18. Nu mai este plin paharul cu lapte din care a băut chiar el.

19. Vrea să ducă el la maşină geamantanul de 20 de kilograme, copilul având vreo 15 îmbrăcat.

20. A aflat că mai sunt şi alţii cu acelaşi nume ca al lui.

21. A pupat-o tatăl pe mama lui.

22. Nu poate să mănânce cu toate cele 4 furculiţe de pe masă în acelaşi timp.

23. Nu îi place hârtia igienică cu model.

24. Vrea să mănânce iaurtul cu furculiţa.

25. Banana a avut coaja neagră.

26. Nu-i stau bine pe nas ochelarii mamei.

27. Nu poate să meargă în parc în fundul gol.

28. I se lipeşte nisipul de piele.

29. Nu poate să care apă cu sita.

30. Nu vede luna în timpul zilei.

The post 30 de motive pentru care copiii urlă să te ştie tot cartierul. Ar putea fi şi 100 appeared first on Bianca Moruș.

Apologia bătăii

Bianca Moruș — Tue, 26 Jan 2016 10:14:20 +0000

„O palmă n-a omorât pe nimeni!”
„Bătaia e ruptă din rai.”
„Unde dă mama creşte.”
„Bătaia la copii e ca buruiana de leac.”
„Mama unde loveşte, carnea creşte.”
„Eu te-am făcut, eu te omor.”

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.

Sunt perfectă. Mă tratez.

Bianca Moruș — Fri, 01 May 2015 10:13:04 +0000

Înainte să am copil, chiar înainte să plănuiesc să fac vreunul, eram mama perfectă. Ştiam exact cum trebuie educat piticul, ştiam exact unde greşesc toţi părinţii din jurul meu şi eram convinsă că eu voi fi mama perfectă, care va avea un copil perfect educat şi care îşi va aşeza lucrurile de aşa natură încât viaţa de dinainte să nu fie cu nimic afectată. Nici ieşirile în cluburi, nici cafelele cu fetele şi cu atât mai puţin timpul meu cu şi pentru mine. Şi cum viaţa are grijă să te plesnească puternic, nici pe mine nu m-a iertat.

Cafele cu fetele? Două în doi ani, din care la una a participat şi ploada din dotare, deci doar intuiesc că am băut şi cafea atunci. Ieşiri în cluburi? Dacă se pun cele 2 nunţi de la care era imposibil să lipsesc, atunci pot să consider că am ieşit la dans. Nu recunosc nimic din faptul că jumătate din timp m-am uitat la pozele cu fie-mea iar o altă bucată de vreme am vorbit despre ea. Nu este nimic adevărat în faptul că îmi verificam telefonul din 3 în 3 minute, ca nu cumva să ratez vreun apel important al bonei. Asta în condiţiile în care nu am plecat de acasă înainte să culc copilul. Recunosc totuşi că în timpul liber am dansat. Am dansat de-am tocit flecurile pantofilor mei stiletto. Căci, vai, cea mai mare fericire, atunci când m-am întors la muncă, a fost să îmi port din nou pantofii mei cei de toate zilele, cu toculeţe de 10 centimetri plus.

Revenind la planurile mele antecopil: Timpul pentru mine? Un duş de 5 minute, în care am inclus şi spălatul pe cap, bătea o zi la spa în primele luni postcopil. Dar astea sunt nimicuri. Momentele în care el, copilul urlă din toţi plămânii lui, căci aştia mici vin cu mai mulţi la pachet şi rămân cu 2, dacă ai noroc, pe la adolescenţă, sunt nepreţuite. Boscorodeşti fiecare clipă în care te uitai urât la mamele ai căror plozi răcneau fără încetare şi tu nu înţelegeai de ce nu sunt în stare să-i potolească. Scrâşneşti din dinţi ori de câte ori îl apucă pe plodul din dotare crizele de personalitate, unde altundeva decât în public. Înjuri cu patimă(în gând, evident) când nu mai ai nervi să stai 15 minute să îi explici că nu are nevoie de al 70-lea urs şi îl scoţi din magazin în urlete sfâşietoare, care ar face invidioasă orice bocitoare profesionistă.

Se alege praful de aerele tale de divă fara copil atunci când, în restaurantul în care nu cu mult timp în urmă comentai intrigată despre faptul că li se permite accesul altora cu pitici gălăgioşi acum propriul moştenitor aleargă printre mese mai ceva ca Usain Bolt la olimpiadă, se bagă în seamă cu toţi clienţii, vor – nu vor şi dă şi o tură prin spatele barului, să se asigure ca mama primeşte ce a comandat.

Da, am fost perfectă. Dar mă tratez. În fiecare zi.

The post Sunt perfectă. Mă tratez. appeared first on Bianca Moruș.