Disponibili mereu: ce fac mesajele de serviciu cu timpul nostru liber

Este duminică (a se citi sâmbătă, zile libere, concediu, seri din timpul săptămânii). Poate stai în pijamale, poate ai ieșit cu copilul în parc sau poate, în sfârșit, ai terminat curăţenia, gătitul și te-ai așezat pe canapea. Sau poate nu faci nimic, ceea ce este o activitate la fel de legitimă, chit că avem deseori senzația că trebuie să-i găsim o utilitate și statului degeaba. Și într-un astfel de moment apare notificarea – WhatsApp, mail, un mesaj de serviciu:

„Bună! Îți las aici documentul, ca să nu uit. Nu e urgent, te uiți tu când poți.”

Sau:

„Nu te sun, că e weekend și nu vreau să te deranjez. Îți scriu aici și vezi tu când ai timp.”

Sau, varianta mai directă:

„Când ai un minut, poți să verifici, te rog?”

Și gata. Nu ți-a cerut nimeni să lucrezi în timpul tău liber, nu ți-a spus nimeni că trebuie să răspunzi, nu este, oficial, nicio urgență. Doar că acum știi. Știi că există un document, că trebuie făcut ceva cu el, că cineva așteaptă, chiar dacă ți-a spus că nu așteaptă. Și poate, dacă ești genul de om care funcționează pe responsabilitate, perfecționism sau pe vechiul „lasă că fac eu, să fie bine”, începe mica negociere interioară: Hai că mă uit doar să văd despre ce e vorba. / Răspund acum și termin cu asta. / Oricum sunt pe telefon. / Durează doar câteva minute.

Și uite așa, fără să fi deschis laptopul, să fi intrat oficial în program și fără ca cineva să-ți fi spus că trebuie să lucrezi, munca a intrat în liberele tale. Indiferent că sunt câteva minute, ore sau doar câteva secunde, cât să-ți amintești din nou, peste 3 ore, că mai ai şi chestia aia de rezolvat.

Problema nu este despre a răspunde sau nu la mesaje – asta ar trebui să fie evident oricum – este vorba de timpul pe care îl acorzi muncii în orele sau zilele destinate odihnei sau recuperării. Chiar dacă nu îţi ia timp efectiv de muncă, dacă rezişti să nu răspunzi cererilor venite în afara programului, tot îţi ia spaţiul mental. Poți să nu lucrezi și să fii, totuși, cu mintea la muncă. În loc să fii cu gândul şi atenţia la cei dragi, la tine sau la activităţile pe care le faci, în fundal lucrează ideile despre ce ai de făcut la serviciu. Nu munceşti, dar nici liber nu eşti, iar asta este una dintre cele mai subtile forme în care munca ne ocupă viața: nu mai trebuie să fii la birou ca să fii la muncă, e suficient să ai telefonul lângă tine.

Un simplu mesaj nu mai e doar un mesaj

Nu orice mesaj trimis în afara programului cere rezolvare rapidă. Uneori omul chiar nu are vreo intenție să te preseze şi nici vreo aşteptare să primească răspuns pe loc, ci doar lucrează în timpul şi ritmul lui sau şi-a amintit atunci ceva şi preferă să trimită, ca să nu uite. (Sigur, la modul ideal ar fi drăguţ să-şi programeze mail-urile, să-şi pună remindere şi să folosească notes-urile, dacă nu vrea să uite, dar asta e altă discuţie.)

Revenind, intenția celui care trimite mesajul nu este întotdeauna egală cu efectul mesajului asupra celui care îl primește. Chiar dacă acesta chiar nu aşteaptă un răspuns imediat, dacă eu sunt o persoană care se simte permanent responsabilă, care are nevoie să fie „de treabă”, se teme să nu dezamăgească sau a învățat că un angajat bun este un angajat disponibil, mesajul poate apăsa exact pe butonul meu sensibil. Cineva trimite un mesaj, eu aud o obligație. Poate nu e vina celuilalt, dar efectul există.

Diferenţa dintre presiunea explicită și presiunea implicită

Presiunea explicită este simplă şi sună exact aşa cum auzim, cei mai mulţi, zi de zi: „Am nevoie de răspuns până la ora 18.” / „Trebuie să rezolvi asta astăzi.” / „Poți să faci acum?” Știi exact ce se întâmplă, există o cerere și poți să decizi dacă este sau nu rezonabilă.

Presiunea implicită este mult mai alunecoasă – „Când poți.” / „Când ai timp.” / „Vezi tu.” / „Nu este urgent.” / „Îți las aici.” – iar atunci când nu ai termen impus, mintea începe singură să-l negocieze. Oare ce înseamnă acel „când poţi” – acum, azi, mâine, luni dimineaţă? Mai mult, dacă persoana care ți-a trimis mesajul îţi este şef, clientul sau un coleg de care depinde munca ta, apare o altă dilemă, cât de repede ar trebui să reacţionezi astfel încât să nu pară că eşti dezinteresat sau nu eşti un om de echipă.

Aceste gânduri sunt tot un fel de muncă, una de anticipare, pentru că deşi nu ai trecut efectiv la execuţie, te gândeşti la problema respectivă, te apasă că ştii că trebuie rezolvată, negociezi constant momentul în care ar trebui să faci ce e de făcut, îţi faci griji că vei uita sau te agiţi legat de ce s-ar putea întâmpla dacă nu faci acel lucru în timp util. Creierul tău e în modul de rezolvare a problemelor într-o perioadă în care i-ar fi mult mai util să se odihnească. Odihna nu presupune doar să stai, ci şi să reuşeşti să nu fii constant în poziţia de pregătire pentru următorul lucru pe care îl ai de făcut.

În egală măsură, nu e o soluţie nici să acţionezi doar ca să scapi de disconfortul de a avea ceva nerezolvat în loc să-l tolerezi până când revii la muncă. Poţi să îţi spui că răspunzi sau rezolvi ca să închei şi să te linişteşti şi e adevărat pe termen scurt. Pe termen lung însă creierul învaţă că trebuie să acţionezi imediat ori de câte ori te simţi inconfortabil pentru că cineva aşteaptă ceva de la tine, iar asta se va repeta şi mâine, şi săptămâna viitoare, şi peste 10 ani.

Poţi ≠ Trebuie

Faptul că poţi face ceva în acest moment nu înseamnă şi că trebuie să faci asta. E o linie tare fină între a fi responsabil şi a te simţi responsabil pentru orice, oricând. Disponibilitatea permanentă ne poate păcăli foarte ușor şi ajungem să considerăm că, dacă putem, atunci chiar ar trebui. Faptul că poţi munci şi la 11 noaptea nu înseamnă şi că e o idee bună. Nici răspunsurile din concedii sau weekend-uri nu sunt necesare, de cele mai multe ori.

Poţi fi un om serios şi responsabil fără să răspunzi imediat solicitărilor şi fără să te compari cu alţii, care fac asta. Faptul că alţii aleg să răspundă în timpul lor liber, nu înseamnă că tu trebuie să faci la fel. Un răspuns rapid, în timpul liber, nu înseamnă profesionalism, oricât ar vrea alţii să credem asta. În plus, cu cât aderă mai mulţi la acest tip de colaborare, cu atât oamenii / organizaţiile vor cere mai mult şi mai mult. Orice lucru va deveni o urgenţă, deşi nu arde nimic, nu moare nimeni şi nici nu se scufundă compania  în acele ore.

Un exercițiu de încercat

Sigur, cel mai la îndemână este să opreşti notificările la mail, WhatsApp, să stai departe de telefon. Ştiu oameni care fac asta şi funcţionează foarte bine. Sunt însă mai mulţi care nu vor să facă asta, ci doar să nu mai simtă presiunea asta constantă de a fi eficient şi responsabil în propriul timp liber. Cum nu-i putem opri pe ceilalţi să trimită mesaje, putem lucra noi cu felul în care reacţionăm şi acţionăm.

Atunci când primeşti un mesaj de serviciu în afara programului, în loc să răspunzi imediat, ia-ţi câteva minute în care să analizezi dacă:

1. ţi s-a cerut cu adevărat să faci ceva sau doar ai primit o informaţie;
2. este o problemă reală dacă nu răspunzi până la începerea programului – nu ce simţi despre asta, ci ce se întâmplă în mod real dacă nu intervii;
3. vrei să răspunzi pentru că e cu adevărat necesar sau doar pentru că vrei să scapi de senzaţia că laşi ceva nerezolvat.

S-ar putea să observi că multe dintre mesaje nu au nevoie de răspuns urgent şi că tu nu poţi sta cu ideea că cineva aşteaptă un răspuns. Dacă e aşa, lasă mesajul la locul lui fără să îl rezolvi şi uită-te puţin la disconfortul pe care îl resimţi. Lasă senzaţia să existe fără să încerci să scapi de ea trecând la acţiune. Nu e un exerciţiu plăcut, dar e extrem de util – îţi înveţi astfel creierul că disconfortul nu este automat un semnal pentru acţiune. Poţi să stai cu el şi va trece.

Odihna nu este timpul rămas după ce terminăm de făcut toate lucrurile. Dacă ar fi așa, cei mai mulți dintre noi nu s-ar odihni niciodată. Odihna este şi timpul în care nu trebuie să fim utili şi meriţi şi tu să beneficiezi de ea.