„Poţi face orice îţi doreşti.” Cum am ajuns să confundăm psihologia cu citatele de pe cană sau de la „cafeluţa de dimineaţă”

„Poţi face orice îţi doreşti.”

„Nu există nu pot.”

„Universul îţi oferă ceea ce gândești.”

„Gândește pozitiv.”

„Dacă vrei suficient de mult, vei reuși.”

Sunt peste tot. Pe Facebook, pe Instagram, în discursurile motivaţionale, în cărţile de dezvoltare personală, în comentariile bine intenţionate ale rudelor. Şi, nimic de zic, sună frumos, încurajator.

Problema este că multe dintre aceste mesaje au mai multă legătură cu marketingul decât cu psihologia, mai mult cu vânzarea de iluzii decât cu realitatea. Oricât ne-ar plăcea nouă să pice binele din cer, viaţa reală este ceva mai complicată decât un citat scris peste o fotografie cu un apus.

Chiar nu poţi orice îţi dorești. Știu, nu e cea mai populară idee, dar e adevărul gol-goluţ. Nu poţi controla nici genetica, nici bolile (decât în limita prevenţiei şi a tratamentelor testate). Nu poţi controla accidentele, deciziile altor oameni, contextul economic, faptul că te-ai născut într-un anumit loc și într-o anumită familie.

Sigur, poţi influenţa multe lucruri. Poţi crește probabilitatea unor rezultate, poţi depune efort, poţi învăţa din greu şi poţi persevera. Dar între „pot influenţa” și „pot orice” este o diferenţă uriașă. Iar când cineva nu reușește, mesajul „poţi orice” se transformă foarte ușor în: „Dacă n-ai reușit, înseamnă că nu ai vrut suficient.”

În psihologie există un concept tot mai discutat în ultimii ani: pozitivitatea toxică. Şi nu aducem aici în discuţie optimismul, speranţa, visurile care ne dau drive-ul necesar de a merge mai departe, mai ales atunci când dăm şi de obstacole.

Este vorba de convingerea că emoţiile dificile trebuie eliminate, negate sau înlocuite rapid cu gânduri pozitive. Este momentul în care un sincer: „Sunt devastat(ă)” primește răspunsul: „Gândește pozitiv.” Când un atât de necesar: „Mi-e frică” este tratat cu: „Hai, acum, doar nu vrei să atragi piaza rea.” Mărturisirea „Sunt furios/oasă” este întâmpinată cu: „Priveşte partea bună.”

Emoţiile nu dispar pur şi simplu pentru că le interzicem. Dimpotrivă, se transformă în altele, care consumă şi frustrează. Mai mult, există situaţii în care optimismul exagerat nu doar că nu ajută, ci poate deveni periculos. În relaţiile abuzive, de exemplu. Nu sunt deloc puţini oamenii care rămân ani întregi într-o relaţie toxică agăţându-se de speranța că partenerul se va schimba, că data viitoare se va purta diferit şi că în spatele comportamentului agresiv există, de fapt, un om bun care are nevoie doar de mai multă înţelegere. Cercetările arată, de fapt, că speranţa excesivă într-o schimbare a agresorului și anumite forme de iertare pot contribui la incapacitatea de a pleca sau la întoarcerea în relaţii abuzive.  Pare paradoxal, dar uneori ceea ce ţine victima captivă nu este lipsa optimismului, ci prea mult optimism.

Dar poate cea mai periculoasă idee din ultimii ani este că fiecare om își creează complet propria realitate prin gândurile sale. Dacă ai succes, l-ai manifestat. Dacă ești sănătos, ai manifestat. Dacă ești fericit, ai manifestat.

Sună bine, nu? Şi atunci cum ne explicăm prezenţa – în proporţii îngrijorătoare – a violenţei, sărăciei, abuzurilor, bolilor mortale? Mergând un pic mai departe, ajungem într-un loc extrem de periculos, când o victimă este catalogată drept responsabilă pentru ceea ce i s-a întâmplat. Nu mai există context, uităm de nedreptate, de anumite limitări personale şi, de ce nu, de aşa-numitul ghinion, momentele alea în care nu ne ies lucrurile orice am face. Există doar oameni care n-au manifestat suficient de bine.

Psihologic vorbind, ăsta nu este empowerment, ci învinovăţire ambalată spiritual. Şi nu pot să nu mă gândesc la povestea amiralului James Stockdale, prizonier de război timp de peste șapte ani în Vietnam, care a observat şi testat pe propria piele o ipoteză. Nu cei mai optimiști au supravieţuit condiţiilor crunte şi torturii, nu cei care spuneau „vom fi liberi până la Crăciun” pentru că atunci când Crăciunul trecea și nimic nu se schimba, speranţa lor se prăbușea. Au supravieţuit cei care reușeau să facă două lucruri simultan: să creadă că vor ieși într-o zi de acolo și, în același timp, să privească realitatea exact așa cum era. Asta este esenţa paradoxului Stockdale: nu ne ancorăm nici în optimism orb, nici în pesimism, ci în speranţă ancorată în realitate.

Practic, ideea nu este simplistul „să gândești pozitiv”, ci să gândești suficient de realist încât să poţi acţiona. Emoţiile dificile nu trebuie anihilate, ci ascultate. Nu există ideea că poţi orice, ci că poţi influenţa multe lucruri. Sănătos este să păstrezi speranţa fără să negi realitatea pentru că viaţa nu devine mai ușoară atunci când ne minţim frumos. Dar devine mai uşor de gestionat atunci când vedem lucrurile așa cum sunt și descoperim că putem merge mai departe chiar și de acolo.

Citeşte şi: De ce ne e mai ușor să cerem soluţii decât să luăm propriile decizii – Bianca Moruș