„La vârsta mea… nu se cade.” Şi alte reguli pe care nu ştim cine le-a scris

Am auzit de foarte multe ori, inclusiv de la oameni care nu sunt nici pe departe apropiaţi de bătrâneţe: „Mie nu-mi place să ies seara. Sunt ca o bătrânică.” sau „Eu conduc mai încet, așa, bătrânește.” sau „Nu m-aș mai îmbrăca acum cu așa ceva. Am și eu o vârstă.” Și de fiecare dată mă întreb de când oare au devenit ieșitul în club, viteza la volan și lungimea fustei criterii de diagnostic pentru vârstă.

Poate că la 25 de ani nu ţi-au plăcut deloc cluburile, poate că ai preferat dintotdeauna să conduci prudent şi poate că nu ai purtat fuste scurte nici la 20 de ani, pentru că nu te simţeai confortabil în ele. La fel de bine, s-ar putea ca la 50 de ani să-ți placă să dansezi Lambada pe plajă, la miezul nopții. Niciuna dintre variante nu spune, de una singură, mare lucru despre vârsta ta, dar spune cu siguranţă ceva despre tine.

Ne place să punem vârstele în cutii

Avem niște scenarii sociale destul de bine învățate despre cum ar trebui să arate fiecare etapă a vieții. La 20 de ani trebuie să fii spontan, să ieși, să experimentezi, să dormi puțin și, eventual, să ai o toleranță suspect de mare la alcool şi muzică dată tare. După 40 ar trebui să începi să te liniștești. După 50, unele haine devin, aparent, obiecte interzise, iar după 60, dacă ești foarte activ, apare inevitabil complimentul acela care numai compliment nu este: „Vai, dar nu-ți arăți deloc vârsta!” De parcă vârsta ar trebui să se vadă într-un anumit fel.

Oamenii sunt ceva mai complicați decât rubricile astea în care ne place să ne înghesuim. Personalitatea are o stabilitate considerabilă de-a lungul vieții adulte, chiar dacă nu rămâne complet neschimbată. Studiile arată că anumite trăsături continuă să evolueze și la maturitate, nu ne oprim din schimbare la 25 sau 30 de ani. Dar nici nu devenim, odată cu fiecare aniversare, o persoană nouă căreia încep brusc să-i placă papucii comozi, liniștea și culcatul la ora 10. Cercetările din această zonă arată mai degrabă un amestec de continuitate și schimbare de-a lungul vieții, așa că omul care preferă o seară liniștită unei petreceri poate fi pur și simplu un om căruia îi plac serile liniștite. Nu trebuie să-l îmbătrânim prematur ca să-i explicăm preferința.

Vârsta nu ne face automat „bătrâni”, ci ne duce mai înspre noi înșine

Pe parcursul vieții adulte, pentru mulți oameni, identitatea devine mai clară. Nu este o regulă și nici un proces liniar, mai ales că viața are obiceiul enervant de a ne mai răsturna din când în când lucrurile despre care eram convinși că le-am lămurit. Studiile longitudinale asupra identității arată că dezvoltarea ei continuă mult după adolescență. Cu alte cuvinte, povestea aceea cu „la vârsta asta ar trebui să știi deja cine ești” nu are prea multă legătură cu felul în care se dezvoltă oamenii în realitate.

Anii aduc însă ceva ce la 20 de ani avem, inevitabil, mai puțin: experiență cu propria persoană. Timpul nu trece pur şi simplu, ci aduce mai multe ocazii să vezi ce te bucură și ce te stoarce de energie, cu ce oameni te simți bine și lângă care oameni te transformi într-o versiune a ta care nu-ți place, ce faci din plăcere și ce ai făcut ani întregi doar pentru că „așa se face”, ce merită negociat și ce nu mai ai niciun chef să negociezi.

Poate că la 25 de ani mergeai la toate petrecerile pentru că mergeau toți prietenii tăi, dar la 45 alegi una din 5 și te duci cu mare plăcere. Asta nu înseamnă că ai îmbătrânit, ci poate doar că, în sfârșit, nu mai simți nevoia să fii peste tot.

Există şi o teorie importantă în psihologia dezvoltării, teoria selectivității socioemoționale, care arată că, pe măsură ce perspectiva noastră asupra timpului se modifică, tindem să acordăm mai multă importanță experiențelor și relațiilor care au sens emoțional pentru noi și mai puțină lucrurilor făcute doar pentru explorare, acumulare sau extinderea cercului social. Fenomenul nu este legat exclusiv de vârsta cronologică, ci și de felul în care percepem timpul pe care îl mai avem în faţă. Mai pe româneşte, nu eşti plictisitor, ci doar selectiv.

Mișcarea în sens invers

Stereotipurile despre vârstă nu ne spun însă doar ce ar trebui să încetăm să facem, ci și ce ar fi suspect să continuăm să facem.

„La vârsta ta mai porți asta?”

„Mai mergi la festivaluri?”

„Mai ai chef de plecat singură prin lume?”

„Acum te-ai apucat de dans?”

„La 50 de ani îți faci tatuaj?”

Norocul nostru – nu există o autoritate legală de tipul poliţia vârstei, aşa că avem şanse reale să nu ne confişte nimeni biletele la concerte sau să ne pună cu forţa pe cap broboada. Mulţi dintre noi ne descurcăm de minune să ne amendăm singuri.

Stereotipurilor legate de îmbătrânire arată că ele sunt preluate din cultură de timpuriu, când se referă încă la alți oameni. Cu timpul însă, categoria aceea îndepărtată începe să se apropie de noi, iar unele dintre credințele pe care le-am avut ani întregi despre cum sunt și cum ar trebui să se comporte oamenii de o anumită vârstă pot deveni credințe despre cum ar trebui să fim noi.

Și ajungem să ne impunem o formă mult mai subtilă de limitare: „Nu-mi mai stă bine. / Nu se mai cade. / O să creadă lumea că încerc să par mai tânăr(ă). / O să spună că vreau să atrag atenția. / Poate că sunt ridicol(ă).” Şi, pe nesimţite, nu ne mai întrebăm dacă ne place, ci dacă ne este permis.

„Am și eu o vârstă” poate însemna două lucruri complet diferite

Poate însemna că am ajuns într-un punct al vieții în care mă cunosc suficient de bine încât să nu mai fac lucruri care nu-mi plac doar pentru a corespunde așteptărilor altora, iar asta mi se pare una dintre părțile foarte bune ale maturizării.

Dar poate însemna și că am ajuns la vârsta la care am început să renunț la lucruri care încă îmi plac, pentru că am învățat că nu mai sunt potrivite pentru oameni ca mine. Şi aici merită să ridicăm cel puţin o sprânceană şi am să explic şi de ce: felul în care gândim despre propria îmbătrânire nu este complet inocent. Studiile din ultimii ani au asociat percepțiile negative asupra propriei îmbătrâniri cu rezultate mai slabe în mai multe zone ale sănătății și stării de bine.

Asta nu înseamnă că trebuie să gândim pozitiv ca să nu îmbătrânim, n-aş vrea să pun o povară extra pe umerii celor care citiţi asta. Înseamnă doar că stereotipurile pe care le repetăm suficient de mult pot ajunge să conteze în foarte multe domenii la care poate nici nu ne gândeam.

Eu aș păstra Lambada. Rectific: eu păstrez Lambada 😊

Maturizarea nu înseamnă să încercăm cu disperare să rămânem tineri. Mi se pare o idee extrem de obositoare. Nu trebuie să ieșim în club la 50 de ani ca să demonstrăm că vârsta este doar un număr. Vârsta nu este doar un număr. Corpul se schimbă, nevoile se schimbă, prioritățile se schimbă şi ele, viața se schimbă. Unele lucruri devin mai grele, altele, surprinzător, devin mai ușoare.

Dar nici nu trebuie să ne retragem din propria viață ca să demonstrăm că am acceptat faptul că îmbătrânim. E în regulă să nu mai suportăm petrecerile până dimineața, la fel cum e perfect OK să le adorăm. Putem să vrem liniște sau, dimpotrivă, să avem nevoie de ceva aventură. Putem purta fusta până la gleznă pentru că așa ne place sau una foarte scurtă, din exact același motiv. Și putem, dacă asta ne face fericiți, să dansăm Lambada pe o plajă la miezul nopții, fie că avem 15, 30, 50 sau 70 de ani. Asta nu înseamnă că fugim de bătrânețe, ci că am ajuns la o vârstă la care știm suficient de bine cine suntem încât să nu mai avem nevoie ca ceilalți să ne spună cum ar trebui să arate vârsta noastră.