Acum, revenind la lucruri serioase, eu am fost norocoasă. Fiică-mea a stat la locul ei până la fix 39 de săptămâni, când a decis că are lucruri mai bune de făcut decât să îmi pocnească mie ficatul. Dar am câteva prietene care nu au avut aceeaşi şansă şi care au născut înainte de termen. Şi am văzut şi am trăit alături de ele toate temerile pe care le ai într-o asemenea situaţie. Toate lacrimile vărsate şi teroarea de a nu şti ce să faci ca să fie bine, nimic nu le şterge. Acum am aflat şi cum de am cunoscut eu atâtea femei care au adus copiii pe lume prematur: mai mult de 10% dintre bebeluşii născuţi în România s-au născut înainte de termen. Şi pentru că procentul ăsta poate nu ne spune prea multe, aflaţi că 15.000 de copii se nasc în fiecare an înainte de săptămâna 35 de sarcină.

Tocmai de aceea mă bucur să vă povestesc despre un proiect care poate să mai atenueze din toate fricile trăite de părinţii copiilor prematuri şi să aducă informaţii preţioase. Asociaţia Unu şi Unu a creat un call center: Alo, Prematuritate – 0800 390 678, o linie telefonică gratuită unde cei care au nevoie primesc sfaturi şi îndrumări de la un medic neonatolog şi un psiholog.

“Copiii îndelung spitalizați pot avea probleme de respirație, digestie, imunitate etc. și de cele mai multe ori, familiile au nevoie de suport specializat și sprijin morneal pentru o bună perioadă de timp.

https://www.youtube.com/watch?v=LrngFo-M-Xc&feature=youtu.be

Rata mortalității infantile în România aferentă anului trecut este de 7.3 decedați sub 1 an la 1000 de născuți vii, conform ultimelor informații primite de la INMS. Datele nu sunt deloc îmbucurătoare și cifrele atestă încă o dată că fenomenul prematurității continuă să se situeze în țara noastră la un nivel alarmant. Avem nevoie urgent de măsuri sociale și de programe ample de prevenție, inclusiv în licee și școli.” – Diana Gămulescu, Vicepreședinte Asociația Unu și Unu.

Asociația Unu și Unu este prima și singura asociație de părinți care apără drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora, oferind suport pe perioada spitalizării și după externare. Asociația Unu și Unu este membră a EFCNI (European Foundation for the Care of Newborn Infants), organizație care adună reprezentanți din peste 50 de țări.

Misiunea Unu și Unu este de a îmbunătăți sănătatea bebelușilor prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind bebelușii abandonați, nașterea înainte de termen, oferirea de suport prematurilor și bebelușilor spitalizați, precum și derularea de proiecte privind urmărirea, monitorizarea copiilor după externare până la vârsta de 7 ani. Viziunea Asociației Unu și Unu este să devină vocea prematurilor și a bebelușilor spitalizați din România. Cei interesați pot urmări activitatea Asociației Unu și Unu pe pagina sa de internet sau pe Facebook.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Alo, prematuritate! appeared first on Bianca Moruș.

Iar ochii sunt la fel de importanţi ca orice altă parte a corpului. Eu am fost cu fiică-mea la control la oftalmologie încă de când era bebeluş. Am fost şi la un an. Am fost şi la 2. Dar controlul de la 3 ani l-am ratat, din motive subiective. Iar apoi l-am tot amânat pentru că vizita de  la 2 ani o enervase teribil iar acum nu mai voia nici să audă de aşa ceva. Până când a tot început să se plângă de dureri de cap iar atunci am decis că nu e cazul să mai aştept. Am pregătit-0, i-am spus că mergem la o altă doamnă doctor, foarte drăguţă. I-am explicat exact ce i se va întâmpla şi de ce este atât de important să verificăm vederea.

S-a convins singură că doamna doctor chiar este foarte drăguţă. Ba chiar a spus că la următorul control, anul viitor, îi va aduce câteva jucării de la ea, ca să aibă micii pacienţi cu ce să îşi ocupe timpul cât timp durează testele. Iar eu am profitat de ocazie să o rog pe dr. Roxana Cozubaş să ne explice de ce trebuie să mergem cu copiii la control oftalmologic încă de la început, nu să aşteptăm până ni se pare nouă că ar fi o problemă.

Şi mi-a dat o mulţime de exemple, unul mai dureros ca altul. Am ales să vă povestesc unul nu din cele mai grave, pentru că nu vreau să vă bag groaza în oase. Dar vreau să înţelegeţi că trebuie să vă duceţi copiii la control. O să vă spun despre o fetiţă de un an şi jumătate, ajunsă la ea la un control de rutină. A fost diagnosticată cu astigmatism şi a primit recomandarea să revină periodic la control, undeva la 6-8 luni, ca să se poată lua măsuri dacă lucrurile s-ar fi agravat. Fetiţa a fost adusă din nou la control la vârsta de 4 ani şi jumătate. Aţi ghicit deja că ochiul stâng, cel la care avea probleme, era extrem de afectat. Acum poartă ochelari, umblă cu ochiul sănătos acoperit ca să îl forţeze pe celălalt să lucreze şi asta va dura cel puţin un an de zile. Dacă fetiţa ar fi revenit la control la timp, problemele ei s-ar fi rezolvat mult mai repede şi mai uşor.

N-am să vă plictisesc cu nume de boli, cu explicaţii de specialitate. Vă spun doar atât: problemele oculare depistate la vârste fragede pot fi rezolvate în proporţie covârşitoare. După vârsta de 7 ani lucrurile se complică foarte tare iar de cele mai multe ori vederea nu mai poate fi recuperată.

Copiii nu vă pot spune dacă văd bine sau nu. Nu au termen de comparaţie. Voi sunteţi cei care trebuie să vă asiguraţi că totul este bine şi că nu vor avea de suferit o viaţă întreagă. Un control oftalmologic o dată pe an nu e un capăt de ţară. Şi nu vă costă nimic dacă mergeţi la cabinet cu o trimitere de la medicul de familie. Dar vederea pierdută sau foarte slabă îi poate costa pe copiii voştri enorm.

The post Mergeţi cu copiii la oftalmolog! De la câteva luni de viaţă, nu când nu mai văd deloc appeared first on Bianca Moruș.

Dar roata se întoarce odată cu naşterea primului tău copil. Când îl ţii pentru prima dată în braţe eşti copleşit de emoţii şi de iubire. Apoi începe panica. Cum îl ţii, cum îl speli, de ce vomită, de ce plânge, de ce nu doarme, de ce doarme prea mult. Şi ăsta e doar începutul. Acum o banală căzătură te poate speria atât de tare încât să mergi cu el la spital. Un pic de febră este o tragedie iar când se îneacă cu lapte sau mâncare tu nu mai reuşeşti să respiri încă 5 minute după ce el şi-a revenit. Nici nu bănuiai că poţi avea atâtea temeri, când tu înainte săreai cu paraşuta sau mergeai copilot la raliu. Acum vezi potenţiale pericole peste tot şi eşti în alertă mai ceva ca pompierii de serviciu. Iar odată cu creşterea copilului scapi de unele, dai de altele. Ştiţi vorba aceea cu „Copil mic, probleme mici. Copil mare, probleme mari”. Aşa este. La 3 ani ai lui ţi se pare că bebeluşeala, oricât de dificilă ar fi fost, era floare la ureche. Acum este un pitic semiindependent care vrea să descopere mai multe decât ţi-ai dori. Vrea să sară de la 2 metri înălţime. Sau să îşi taie singur carnea din farfurie… cu satârul. Sau să înveţe să zboare precum păsările. Odată cu şcoala vin alte griji şi probleme. Îşi vrea independenţa. Se consideră matur şi se poartă în consecinţă. Despre adolescenţă nu cred că are rost să vă mai povestesc. Le-am scos cu toţii peri albi părintilor noştri deci ştim exact la ce să ne aşteptăm.

Ce e de făcut? Încercaţi să vă păstraţi minţile la voi în ciuda miilor de temeri pe care le aveţi când vine vorba de copilul vostru. Şi să îi daţi şi libertatea de care are nevoie. Lăsaţi-l să descopere în ciuda fricilor voastre. Asta este de fapt iubirea. Să protejezi dar şi să laşi un om(uleţ) să fie liber şi fericit şi să te asiguri pe cât posibil că asta nu îi afectează integritatea fizică şi psihică. Să nu îi transmiţi temerile tale încercând să îl aperi. Să îi spui că îl iubeşti oricât de tare te-ar supăra şi să ştie că îl vei iubi necondiţionat. Chiar şi când va spune că nu vă vrea şi i se va părea patetic să vă strângeţi în braţe sau să vă pupaţi.

Nu, nu e o povară să ai copil. E doar foarte greu să faci faţă tuturor fricilor pe care le capeţi. Şi e şi mai greu să nu i le transmiţi lui. Oricum va căpăta el altele. E la fel de dificil să îl laşi să greşească. Dar dacă nu greşeşte nu învaţă. Şi nici tu. Aşa că poate cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este să admitem că nu putem controla ceea ce ni/li se întâmplă şi să ne bucurăm de iubirea imensă şi necondiţionată pe care nu o poţi simţi până când nu devii părinte.

The post Copilul, cel mai de preţ dar sau cea mai mare povară appeared first on Bianca Moruș.

The post Problema „sora” la unicul copil appeared first on Bianca Moruș.

Pe vremea când eram noi copii, părinţii, mamele în speţă, erau disperaţi să ne dezveţe cât mai repede ca să scape de fiertul scutecelor de finet. Când le căutai pe ale noastre, aveau o oală mare pe aragaz, în care bolborosea apa. Acum, nu ai cum să spui că nu le înţelegi. Dar lucrurile au mai evoluat şi teoretic, şi noi. Prin urmare, cred că nu ar fi rău să urmăm cursul firesc. Adică să ne urmărim copiii şi să plusăm atunci când au corpul şi creierul pregătit. Sau nu?

O cititoare ne-a atras atenţia asupra unui nou curent: „din prima zi fără scutece”. Cum care prima zi? Prima zi de viaţă. Noul val de mame hotărâte susţine că bebeluşii sunt atât de inteligenţi şi de conştienţi de corpul lor, încât sunt pregătiţi încă de la naştere să meargă la toaletă. Iar pe la patru-şase luni deja nu mai fac pe ei. Desigur, este meritul copiilor deştepţi şi al mamelor foarte răbdătoare, deschise, iscusite. Mă rog, dacă aveţi chef şi răbdare, aflaţi mai multe de aici.

Eu nu mă încadrez în categoria de mai sus şi am făcut cum m-a dus pe mine capul. Adică, i-am cumpărat obiectul undeva prin jurul vârstei de 8 luni, ca să se obişnuiască cu prezenţa lui prin casă. Unul simplu, fără muzică, jucării sau mai ştiu eu ce atracţii mirifice. O mai întrebam, o mai aşezam, îi explicam la ce foloseşte. Multă vreme a părut o luptă fără sorţi de izbândă. Oliţa era ba pe post de pălărie, ba pe post de depozit pentru jucării. Orice, mai puţin pentru ce voiam eu. Uneori o folosea câteva zile, apoi iar nu se mai apropia de ea. Pe la doi ani a devenit din ce în ce mai încântată de oliţă şi din ce în ce mai enervată de scutec. Am profitat de ocazie şi am început să îi explic că dacă nu mai vrea scutecul pe ea, trebuie să anunţe când are nevoie să meargă la baie. Şi aşa a şi făcut. A fost însă şi mai mulţumită când i-am adus reductorul în casă. Nu a fost o chestie rapidă, cum aud pe la alţii. Vai, în 2 zile a scăpat de tot! Nu, au mai fost probleme, a mai uitat să spună, dar s-a rezolvat. Fără mari bătăi de cap, fără stres, fără nervi. Nici de o parte, nici de alta. Nu ştie că ar trebui să îi fie ruşine sau frică dacă se întâmplă vreun accident. Ştie că poate să vină la mine cu zâmbetul pe buze şi să îmi spună că are nevoie să o spăl. Iar eu mă conformez, fără certuri sau isterii.

The post Despre renunţarea la scutece şi isteria care o înconjoară appeared first on Bianca Moruș.

Când toţi bebeluşii mâncau şi dormeau, dormeau şi mâncau, a mea voia mereu acţiune. Sau măcar dragoste să fie. Bine, şi mâncare, ca să poată să îşi păstreze forţele. Nu a dormit în cărucior. Nu a dormit în scaunul de maşină decât ocazional şi nu când era bebeluş. Nu dormea în pat. Abia dormea pe pieptul meu dar şi aia era de fapt o moţăială, nicidecum somn. Mă chinuiam câte o oră să o adorm şi în zece minute pornea alarma. Atâtea frustrări şi atâta disperare câte am adunat în perioada aia… Atâta oboseală simţeam cum n-a fost chip să simt vreodată. Eram un zombie, la propriu. Am încercat aproape orice, mai puţin legănatul pe picioare şi lăsatul să urle până la epuizare. Niciuna dintre aceste 2 variante nu rezona cu felul meu de a fi, aşa că nu le-am luat în calcul.

Pe la vreo şapte-opt luni de viaţă ale fiică-mii, ajunsă o epavă practic, am încercat să caut ajutor. Şi am aflat că există specialişti în somnul copilului. Sau aşa se recomandau ei. Desigur, aceşti specialişti cer bani pentru ajutorul pe care ţi-l oferă. Şi nu puţini. Dar la acel moment eram atât de disperată încât aş fi plătit oricât, numai să doarmă copilul şi eu pe lângă el. N-am să intru în detalii. Cert este că preţul depăşea o mie de lei, dacă voiai un program extins. Eram aproape convinsă că o să dau banii ăştia, numai să pot să am şi eu o viaţă seminormală. Dar ceva minţi îmi mai rămăseseră şi mie şi am cerut detalii despre program. Evident, explicaţiile au fost foarte vagi dar m-au dus cu gândul imediat la sfaturile găsite pe internet în acest domeniu. Şi am pus ACEA întrebare: „În cadrul programului dumneavoastră există şi opţiunea de a lăsa copilul să plângă?” Au urmat câteva bâlbâieli, finalizate cu: „Dacă nimic altceva nu dă rezultate, da, se ajunge şi acolo. Dar staţi liniştită, copilul nu păţeşte nimic.” Nu era nimic nou. Era, de fapt, celebrul „Cry it out”. Pe româneşte: „Lasă copilul să urle până la epuizare. Ori adoarme, ori se consolează.”

Acum, eu nu cred în dresarea copilului. Nu cred că dacă îl laşi să urle învaţă să se consoleze singur. Învaţă, mai mult ca sigur, că nu are pe cine să se bazeze. Că cei mai dragi oameni din viaţa lui nu îi sunt alături atunci când el are nevoie. Aşa că m-am consolat eu cu ideea că aia e, aşa e copilul, poate vreodată o să fie mai bine. Şi a început să fie mai bine. Undeva în jurul vârstei de doi ani a început să doarmă mai ok. Nu pică lată decât foarte rar, după nişte zile foarte grele. Nu doarme o noapte întreagă legată decât din an în Paşte. Dar doarme mai bine. Şi mai odihnitor. Şi acum mai apuc şi eu să dorm. Şi n-am murit între timp, dovadă că vă scriu astăzi. Nu deţin adevărul asupra somnului copilului. Şi nici vreo metodă minune. Dar am vrut să vă spun că la un moment dat lucrurile se vor regla şi veţi apuca ziua, adică noaptea, în care să dormiţi câteva ore bune legate, fără plânsete sfâşietoare în fundal.

The post Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor appeared first on Bianca Moruș.

* Măsuţa de înfăşat/schimbat scutece/îmbrăcat. E vis, deşi îmi părea un moft, mai ales că are viaţă scurtă, de câteva luni, din cauză de plod care începe să mişune. Eu am luat una care se aşeza direct pe pătuţ şi nu vă spun ce fericire i-a provocat spatelui meu cât timp am folosit-o. Şi ce dezamăgire când am fost nevoită să o scot din circuit.

* Rămânem în acelaşi registru şi vă spun că pătuţul de lemn e sfânt. Pentru copil şi pentru voi. El doarme pe o saltea potrivită şi în siguranţă. Voi nu crăpaţi de inimă dacă vă răsuciţi brusc în somn şi nici spatele nu crapă din cauza vreunei poziţii chircite, tocmai de teamă să nu striviţi copilul. Dacă sunteţi adepţii co-sleeping-ului, se dă jos o laterală, lipiţi paturile şi aţi rezolvat problema. Eu, odată cu patul am luat şi o laterală mică, cu care am înlocuit-o pe cea mare când copilul a început antrenamentele la 100cm garduri.

* Încălzitorul de biberoane. Altă minunăţie, pe care am folosit-o preţ de vreo 2 ani. Laşi biberonul cu apă la temperatura minimă iar când copilul urlă isteric, doar pui formula şi amesteci, fără să îţi mai faci griji că e prea rece sau prea fierbinte. Singura grijă e să înfiletezi tetina înainte să începi să amesteci. Partea la fel de bună e ca poţi încălzi la el şi mâncarea, după ce începeţi diversificarea.

* Scutecele din finet. Ştiţi deja cât de turbate sunt mamele în primele luni, când vine vorba de curăţenia din jurul copilului. Scutecele astea sunt perfecte pentru orice. Pentru înfăşat, dacă sunteţi adeptele stilului. Pentru pus pe hainele musafirilor care ţin morţiş să ia bebelul în braţe. Pentru aşezat copilul pe ceva curat, oriunde v-aţi afla. Pentru pus în cadă, ca să nu alunece când îl spălaţi. Pentru acoperit salteaua de înfăşat, ca să nu-i fie rece. Pentru curăţat voma de pe bluza abia îmbrăcată. Merg şi pentru şters praful când nu vă mai sunt altfel de folos.

* Balansoarul electric, pentru copii… electrici. Pe fiică-mea, când o aşezai la orizontală, ziceai că o muşcă 7 balauri în acelaşi timp. Aşa că invenţia asta a fost singura care le dădea braţelor mele timp să îşi revină. Vibraţiile nu au fost apreciate dar scaunul în sine şi jucăriile ataşate şi-au făcut treaba din plin.

* Proiectorul cu muzică şi umbreluţă. Ideal pentru bebeluşii care nu dau doi bani pe somn. Nici pe al lor, nici pe al tău. Luni de zile fie-mea a adormit doar pe sunetele şi cântecele acestui aparat. Apoi o distrau maxim jucăriile ataşate şi proiecţiile. L-am scos din uz când m-am temut că şi la 20 de ani va adormi tot cu muzica de la proiector.

* Tot printre minunăţiile de adormit copii, mai ales bebeluşi plini de colici, este şi banalul foehn. Şi e gratis, căci sigur aveţi deja unul prin casă. Când începeau crizele alea mari, porneam foehn-ul şi zgomotul lui era singurul care o liniştea. Apoi, ca să nu leşin de cald, am apelat la youtube şi ale lui zgomote albe.

* Scaunul de baie, crabul, cum îi spuneam noi datorită modelului, l-am regretat multă vreme. Perioada de câteva luni, de când a stat bine în fund şi până a început să se ridice în picioare, cu el cu tot, a fost cea mai relaxantă. O puteai lăsa în cadă fără nicio grijă. Bine, acum nu vă imaginaţi că vă puteţi duce să beţi o cafea în timp ce copilul se spală singur.

* Sistemul de supraveghere cu padele de monitorizare a respiraţiei a fost obsesia mea. Eram atât de paranoică, nu cumva să se sufoce copilul în somn. Iar acest aparat mi-a adus liniştea. Plus că mă puteam duce să spăl vasele sau să fac un duş fără să mă stresez că se trezeşte şi plânge până la epuizare.

* Suzeta. Da, acel obiect atât de blamat, inclusiv de mine, până în prima noapte în 3 acasă. Când urla neconsolată şi singurul lucru care avea efect era suzeta, am înţeles cu adevărat importanţa ei. Bonus, a fost mai uşor de scos decât degetul, dacă l-ar fi folosit pe el pe post de calmant.

Aceste lucruri mi-au făcut viaţa de „proaspătă” şi exasperată mamă ceva mai uşoară. Staţi pe aproape, căci pregătesc şi lista cu inutilităţi.

The post 10 lucruri esenţiale pentru „proaspăta” mamă appeared first on Bianca Moruș.