Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru? appeared first on Bianca Moruș.

Copiii simt oricum tensiunile şi problemele, iar dacă îi mai şi expunem violenţelor, fie ele şi numai verbale, le provocăm drame prea mari pentru sufletele lor sensibile. Părinţii sunt întreg universul lor iar dacă aceştia le arată cât de mult se detestă, universul lor este distrus.

Nu contează ce v-a adus în acest punct. Contează să vă gândiţi înainte de orice la cei pe care i-aţi adus pe lume. Amândoi, căci regulile sunt pentru ambele părţi, altfel nu funcţionează. Poate simţi că partenerul e un idiot sau o idioată. Poate chiar e, dar în cazul ăsta a cui e vina că n-a observat asta în timp util? Poate ţi se pare că se poartă mizerabil. Poate chiar aşa e, dar dacă îi răspunzi cu aceeaşi monedă copilul vostru ce va simţi? Şi cum se va comporta ca adult? Va călca şi el în picioare sau se va lăsa călcat? Un lucru e clar. Va fi mai greu să aibă o relaţie echilibrată, pentru că nu ştie ce e aceea.

Nu zic să nu vă certaţi în faţa copiilor(deşi ar fi ideal), căci asta e mai complicat, dar încercaţi să nu ridicaţi prea mult tonul, să nu folosiţi jigniri şi mai presus de orice, nu îi spuneţi copilului că tatăl sau mama lui este într-un fel sau în altul. Nu proiectaţi asupra lui nemulţumirile, furia voastră. El ştie că are doi părinţi care îl iubesc şi pe care îi iubeşte în egală măsură. Şi aşa trebuie să şi rămână lucrurile.

E vorba şi de respect printre altele. Iar dacă acum ţi se pare mişto ca fiul/fiica ta să îţi ia apărarea şi să îşi deteste tatăl/mama, fii sigur că asta nu va ţine o viaţă. Şi la un moment dat îi va găsi scuze, poate că va ajunge chiar să îl înţeleagă, pentru că şi pe el îl iubeşte. Şi atunci respectul pentru tine va scădea radical, poate nu va mai exista deloc. Pentru că în loc să cultivi dragoste, ai ales războiul. Mai mult, toată nebunia asta nu te va face să te simţi mai bine. Ba chiar te vei simţi mai mizerabil. Pentru că în loc să te cureţi, te alimentezi mai mult şi mai mult. În loc să îţi cauţi liniştea şi fericirea, vei fi mai trist, mai furios, mai dezamăgit. Iar copilul tău va fi la fel, pentru că va fi ceea ce a văzut.

The post Reguli de bun trai între părinţi, despărţiţi sau nu appeared first on Bianca Moruș.

Pe la 8.30 încă negociam cu ea trezirea. Când a binevoit să se dea jos din pat a început să turuie despre cum s-a speriat ea de furtună, de tunete, de fulgere, bla bla bla. Iar eu chiar am crezut-o. Pe drum spre grădiniţă a început o răpăială de nu mai vedeam la doi metri în faţă. Eu, cu stresul cât casa, că era târziu, că nu vedeam nimic, că nici ceilalţi nu vedeau nimic… Şi atunci aud din spate o voce aproape angelică:

–          Dar de tunat nu tună?

–          Nu, nu tună. Dar plouă de rupe.

–          Nici nu fulgeră?

–          Nici nu fulgeră, scrâşnesc eu şi apăs frâna ca să nu fac cunoştinţă cu cel din faţa mea.

–          Şi nu bate nici vântul.

Eu, uşor exasperată de prognoza meteo ad-hoc:

–          Nu, nu bate nici vântul. Doar plouă. Dar nu vezi în ce hal plouă?

–          Ba văd, dar asta nu e furtună.

–          Nu e furtună, e ploaie torenţială(aproape spumeg eu).

–          Eu vreau să tune. Şi să fulgere. EU VREAU FURTUNĂ.

Număr repede în cap orele pierdute azi-noapte pentru că i-a fost ei „frică” de tunete şi mă trezesc vorbind:

–          Păi, uite, ştii cum aproape scot fum pe urechi când mă enervez şi îmi ies fulgere din ochi? Pot să fiu şi tunet dacă mă enervez foarte tare.

–          Tu? Nu ştii tu cum să tuni!

Şi uite aşa s-a dus pe apa ploii şi toată încrederea în pielea mea de scorpie.

sursa foto: http://www.cppministry.com/prisoner-poetry/children-dancing-in-rain/

The post Cum îţi distruge copilul imaginea despre propria persoană appeared first on Bianca Moruș.

”În fața mea era o mamă tânără care ducea în brațe două plase și o mai avea și pe fie-sa atârnată de mâna stângă. (…) Fie-sa început să zbiere, să dea din picioare, într-un cuvânt să facă circ isteric, pe motiv de „vleau să bag eu caltela„. Doar că nu se tăvălea pe jos, dar părea că se pregătește și pentru asta.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Ce nu știe probabil domnul respectiv este că cei mici sunt disperați să învețe și să experimenteze. E un lucru firesc, ce-i ajută să evolueze. Ce iarăși pare-se că nu știe acest domn este că și copiii sunt oameni. Și ca orice om, în adună în ei furie, frustrare, nemulțumire. Doar că ei nu au capacitatea, încă, să managerieze toate sentimentele și stările care îi năpădesc și cei mai mulți refulează chiar în acest mod. Din păcate, nici mulți dintre adulți nu învață să se controleze.

”Nu pot, nu mă duce capul să pricep cum ajunge un copil să facă așa ceva. Înțeleg perfect cum e cu „să lăsăm copilul să-și dezvolte personalitatea„ și restul de rahaturi în trend. Dar în situația de față nu cred că este vorba de așa ceva. Ci exact despre râzgâială inutilă și obrăznicie cât cuprinde.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Din cauza  unor asemenea indivizi, de teama reproșurilor celor din jur, mulți părinți dau uitării lecțiile pe care le aplică acasă iar în public, ca să se încheie mai repede scena, cedează și devin mielușei în fața copiilor. Nu cumva să-i judece vreun prețios care trece în acel moment prin zonă.

”(…) nu înțeleg cum poate un părinte să ajungă în situația asta și nu empatizez cu el. Punct. Restul e vrăjeală și „parenting dubios„.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

Poate că domnul era mulțumit dacă femeia îi dădea și două palme fetiței și o făcea să-și înghită lacrimile și nervii. Să-i arate cine e stăpânul și ei, și privitorilor atoatecunoscători.

”Bref, consider că ai exact copiii pe care ți-i crești și formezi.”

Sursa: mihaivasilescublog.ro

O, am văzut și eu copii râzgâiați. Văd aproape în fiecare zi. Dar să cataloghezi un tantrum ca o criză de răsfăț îmi pare mai mult decât superficial. Și sper ca viața să nu îi demonstreze domnului că uneori copiii o iau pe un drum greșit, în ciuda educației primite acasă.

The post E ușor să judecăm, mai greu e să reparăm appeared first on Bianca Moruș.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.