Statisticile arată că în România durata medie a unei căsnicii este de sub 15 ani. În fiecare zi sunt peste 100 de divorţuri în toată ţara, iar cele mai multe se înregistrează în Bucureşti şi Ilfov. Sigur, pe lângă ele sunt şi despărţirile care nu apar în niciun script oficial, ci poate doar în sms-urile şi  whatsapp-urile celor implicaţi. Aceştia nu vor figura niciodată pe lista persoanelor divorţate, dar asta nu înseamnă că nu au parte de aceleaşi trăiri ca ceilalţi, exceptând poate o eventuală luptă pe avere.

Cum majoritatea celor care mai intră din când în când pe blogul acesta fac parte din categoria 30+ (nu săriţi, vă ştiu şi pe ăia mai tineri, dar nu vă bag în seamă ca să nu mă deprim), ar trebui să ştim deja că nu există nici prinţul pe cal alb, despre care scriam mai demult aici, nici femeia „doamnă în societate, gospodină în bucătărie şi curvă în pat”. În viaţă chiar nu le putem avea pe toate, deci nici partenerul teoretic perfect. Cu toate astea, cuplurile par să nu mai înţeleagă nişte lucruri esenţiale într-o relaţie şi dau bir cu fugiţii de parcă ar fi atacaţi de turci. Prin urmare, ca de fiecare dată când mă lovesc pe mine dilemele existenţiale, i-am cerut ajutorul Bogdanei Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în consiliere de familie şi cuplu.

Spune Beigbeder că dragostea durează 3 ani? Dragostea sau fluturii?

Hai să fim sinceri că pornim de la premisa că Beigbeder a scris un roman de ficțiune totuși și acest titlu juicy a fost ceea ce a atras în primul rând cititorii. Dragostea înseamnă mult mai mult. Da, este adevărat că multe relații încep cu partea de ”fluturi” când partenerii sunt foarte atrași fizic unul de celălalt și da, vorbim atunci de partea hormonală, biochimică ce se estompează în timp. Este adevărat și că mult timp, chestionarele din domeniu au concluzionat că majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsnicie. Între timp însă lucrurile s-au mai schimbat.

O relație de cuplu înseamnă muncă. Nu vine de la sine și nu depinde doar de cât de mult îl iubim pe celălalt. O relație sănătoasă se măsoară mai ales după timpul și atenția pe care le acordăm celuilalt. Cu alte cuvinte o relație bună înseamnă efort. Chiar dacă sună precum un clișeu, o relație de iubire începe cu a ne iubi pe noi înșine. Să ne iubim pe noi înșine presupune asumarea responsabilității pentru propria stare de bine. E o fantezie să credem că partenerul este cel responsabil de binele și fericirea noastră. DA! O relație de iubire sănătoasă se bazează pe sentimentele puternice dintre parteneri. Însă o relație implică o alegere continuă. Iar alegerea pornește de la autocunoaștere, conștientizare și asumare a propriilor nevoi, maturitate emoțională și, nu în ultimul rând, autonomia a doi adulți care se susțin și își doresc să evolueze împreună.

În cuplu, mai ales la început, partenerii uită de lucrurile neîncheiate sau nerezolvate în viața lor. La începutul relației, acestea parcă nu există și nu au existat vreodată. Deseori așadar omitem faptul că la început nu există o totală dezvăluire a niciuneia dintre părți. Însă, din păcate, ulterior toate rănile anterioare ies la iveală, revin în forță în momentele de stres, oboseală, de criză a cuplului și cer să fie vindecate. Faptul că nu am vindecat trecutul ajunge să coste. Tardiv ne dăm seama că rănile anterioare ar fi trebuit conștientizate, spuse, confruntate mai devreme, atunci când ne era bine în cuplu. Dar atunci când ne e bine nu ne gândim la traume vechi, obiceiuri, convingeri rigide, vechi depresii sau anxietăți, nesiguranțe. Sau slabă autonomie și autocontrol. Îndrăgostirea le adoarme și ne lasă să visăm. Iar atunci când apar momente de greutate, firești în orice cuplu, găsim greu puterea să dăm piept cu realitatea, cu lucrurile pe care le-am lăsat nerezolvate.

Una peste alta, adesea după perioada de „fluturi” cum zici tu, multe cupluri nu au o rezistență la disconfort, iar la primele semne de tensiune, de greutate, de neînțelegere, chiar pe chestiuni mărunte, partenerii renunță și adesea o iau de la capăt în altă relație sfârșind cu același deznodământ. Un cuplu solid se construiește pe această rezistență la greu, pe momentele în care disconfortul se gestionează în cadrul relației. Nesiguranța și durerea, necesită timp să fie înțelese, frica de intimitate are nevoie și ea de multe confruntări și multe experiențe împreună, într-un cadru de siguranță. Necazurile, dificultățile inerente ale vieții e nevoie să fie gestionate împreună. Așadar, cheia e să avem răbdare cu noi și cu cel de lângă noi. La început este ușor. Și ca să fie mai ușor mai târziu, e nevoie să facem în fiecare zi un pas către descoperirea noastră, către descoperirea partenerului și către relația de cuplu. Astfel, când vor veni vremuri mai grele, toate acestea vor conta enorm și cuplul va avea pe ce să se sprijine. Din fericire, multe culturi (mai ales cele vestice, dar nu numai) au înțeles deja toate aceste aspecte vis-a-vis de ce înseamnă calitatea relației și cum se poate ea menține și au început să dezvolte programe pentru tineri care să vină în întâmpinarea lor și să facă această importantă prevenție. Programe bazate pe terapie individuală și de cuplu la începutul de drum al relației, pentru a-i sprijini să se descopere, să se cunoască și să fie pregătiți pentru viitoarele greutăți din viața de familie.

Am impresia că oamenii pornesc relaţii/căsnicii de la premise greşite. E suficientă iubirea? Ce factori ar trebui să mai luam în calcul când pornim la drum în cuplu?

Da, am crescut cu multe mituri legate de iubire și familie. Cum crezi că se nasc fanteziile despre iubire și viața de cuplu? Înțelegem și învățăm ce este iubirea din familia de bază: de la părinții și bunicii noștri. Din felul în care s-au comportat ei în relația lor de cuplu (cu afecțiune, certuri, distanță, compromisuri, reproșuri) și din mesajele pe care le-am primit direct de la ei. Maturizarea noastră emoțională se clădește pe ceea ce am moștenit de la ei și pe experiențele proprii din relațiile noastre anterioare. Experiențele emoționale din trecut își pun amprenta asupra convingerilor și așteptărilor legate de dragoste și cuplu. Copii fiind și vulnerabili, am avut tendința de a lua mesajele primite ca învățăminte de viață: „Iubirea înseamnă suferință, sacrificiu”, „Căsnicia distruge pasiunea și dragostea”, ”Toți bărbații înșeală”, ”Nu poți avea încredere în nimeni”, „Fericirea în cuplu vine de la sine, fără efort”, ”Bărbatul trebuie să susțină familia” sau  ”Femeia are responsabilitatea de a ține casa și de a îngriji copiii” etc. Mesajele primite atunci, în copilărie, de la persoanele de atașament, și-au pus direct în subconștient amprenta asupra felului în care privim relațiile noastre ca adulți.

Iubirea nu ne rezolvă problemele personale. Una dintre cele mai frecvente și nerealiste așteptări despre iubire și relația de cuplu este aceea că partenerul este responsabil de fericirea noastră. Vorbim aici de cei care își tot schimbă partenerii, ajungând mereu în punctul de a fi dezamăgiți deoarece nu și-au asumat rolul în eșecul cuplului: „Partenerul avea o problemă, din cauza lui ne-am despărțit.” Aceștia dau mereu vina pe celălalt pentru suferința, nefericirea și neîmplinirile personale. La cealaltă extremă sunt „cei dependenți de iubire” care nu înțeleg că autonomia, independența este esențială. Nu putem iubi dacă nu suntem capabili să fim și singuri, să tolerăm singurătatea, cu o stabilitate și un confort emoțional care să nu depindă de partener. Vorbim mereu de comunicare și intimitate în cuplu, însă cea mai importantă este capacitatea noastră de autocontrol, de responsabilitate personală. Multe dintre „problemele de comunicare” apar tocmai din lipsa autonomiei partenerilor. Un partener este dependent de celălalt, fie financiar, fie emoțional, fie este dependent emoţional sau financiar de familia de bază. Oricare dintre acestea produc conflicte și face ca relația de cuplu să devină disfuncțională la un moment dat. În plus, din păcate întâlnim foarte multe persoane cu personalități disfuncționale și dificultăți sau tulburări de sănătate mentală ale căror ”vindecare” nu poate să fie iubirea celuilalt, responsabilitatea celuilalt. Partenerul ne sprijină, e alături de noi, poate face unele schimbări de care avem nevoie pentru a rezolva problemele, însă nu poate să fie terapeutul sau sursa vindecării noastre și nici nu ar fi ok să fie așa. Ideea în cuplu este să ne sprijinim reciproc și nu unul să se sprijine în permanență pe celălalt.

Tot Bogdana spune că n-ar fi rău să ne uităm la materialul realizat de cei de la School of life, material despre istoria relațiilor de iubire, respectiv istoria căsniciei din antichitate până astăzi. Este un videoclip ce surprinde extraordinar de bine traiectoria noastră în privința iubirii și trăiniciei relațiilor, respectiv a căsniciilor. Acum, am să fiu foarte sinceră, mă aşteptam să fie ceva relativ plictisitor, însă e extraordinar de bine realizat şi captivant.

Şi, pentru că, nu-i aşa, subiectul acesta este unul inepuizabil, am rugat-o pe Bogdana să ne spună în următorul articol care sunt cele mai frecvente probleme care afectează un cuplu, cum ar putea fi ele rezolvate, dar şi cum ne dăm seama dacă mai e ceva de salvat sau plecăm prea devreme. Săptămâna viitoare vine episodul 2 din Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare.

Până atunci vă las mai jos şi câteva recomandări de cărţi pe această temă, selectate de Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut:

• John Gottman, Julie Gottman – Viaţa în doi când suntem trei
• Christianna Northrup – Reperul normalităţii
• Matthew D. Johnson – Mari mituri despre relațiile intime
• Douglas Stone, Bruce Patton, Sheila Heen – Comunicarea defectuoasă
• Harriet Lerner – Dansul relațiilor
• Jeffrey Young – Cum să-ţi reinventezi viața

Şi nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare (Ep. 1) appeared first on Bianca Moruș.

Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.

Cum mie nu-mi place să sufăr la comandă, am luat la întrebări un psiholog serios, Bogdana Păcurari, care a desființat mitul celei mai deprimante zi din an, dar a pus pe tapet problemele reale legate de o chestiune care afectează o parte tot mai mare a populaţiei.

Blue monday: cât e adevăr și cât, găselniță?

Mă bucur că mă întrebi asta, Bianca. Și mă bucur când le este cerută opinia specialiștilor pe situații de genul acesta, foarte mediatizate. Este important să știm că ”Blue Monday” este doar un concept și nu a fost niciodată susținut prin cercetări. De altfel, o recunoaște inclusiv psihologul britanic care a conceput ideea la cererea unei companii de turism pentru o campanie publicitară, spunând că niciodată nu s-a gândit că Blue Monday va lua această conotație și amploare. Însă de aici la a declara această zi ca fiind ”cea mai tristă zi din an” sau mai rău ”cea mai depresivă zi din an”, este o cale foarte lungă. Conotația și amploarea la care s-a ajuns astăzi promovând această idee poate fi, din punctul meu de vedere, chiar periculoasă. Nu există un set generalizat de factori care cauzează depresie pe scară largă în întreaga națiune, în cazul acesta întreaga Europă, exact în același timp. Depresia nu funcționează așa și să sugereze cineva că este un lucru minor prin care toata lumea trece în fiecare an, în aceeași zi, subminează depresia clinică reală și îi face pe cei care suferă de ea, să le fie tot mai dificil să le explice celorlalți prin ce trec ei. 

Este un truc stupid, găselniță cum spui tu, care are potențialul de a submina încrederea publicului în știință și percepția asupra oamenilor de știință și subminează o problemă serioasă de sănătate mintală. Şi toate acestea, pentru a vinde niște produse.

Astfel de ”fenomene” iau amploare datorită publicității excesive și datorită intereselor economice ale diverselor companii de a face vânzări. În realitate, variabilele luate în considerare de Dr. Cliff nu sunt verificate în practică. Ziua de luni, începutul de an, anotimpul rece, perioada de după Sărbători au fost considerate mereu factori ce pot induce stări de tristețe. Condițiile meteorologice pot fi un indicator al stării noastre interioare. Tot mai multe studii recente aduc însă în vedere faptul că și zile succesive de ploaie intensă sau de căldură excesivă pot fi la fel de dificil de tolerat precum vremea foarte rece. Iar alte studii spun că ziua de luni nu este cu nimic diferită față de alte zile ale săptămânii. Singura zi care s-a detașat procentual pozitiv în studiu a fost cea de vineri. Prin urmare, da, putem avea stări mai greu de dus în această perioadă sau în această zi, precum le putem avea și în alte perioade din an. Iar cel mai important aspect ar fi faptul că stările noastre interioare depind de ceea ce se petrece realmente în viața fiecăruia dintre noi.

Ca să concluzionez, cred că Blue Monday a prins contur și ”celebritate” și pentru că face parte dintr-un folclor modern, alături de clasicele: ”e vineri și suntem în 13 deci o să am ghinion”, „dacă îți taie calea o pisică neagră vei avea ghinion” sau vechea zicală ”dacă te întâlnești cu un coșar vei avea noroc”, iar oamenilor le place tot mai mult goana asta după senzațional. E mai ușor să ne uităm în exterior și să ne agățăm de idei, decât să stăm cu noi înșine și să ne asumăm stările prin care trecem. Cred, totodată, că în acest secol al vitezei, al tehnologiei ce ne guvernează aproape întreaga viață, avem beneficiul de a avea acces la informație și atunci, cheia spre a nu cădea pradă acestui ”fenomen” este informarea. Printr-un simplu click putem afla că este un concept ce nu are cu adevărat aplicabilitate.

Care sunt perioadele predilecte pentru accentuarea stărilor depresive?

Chiar dacă până nu de mult s-a considerat că stările depresive, actele de sinucidere cresc numeric în perioada iernii, studiile recente spun că rata de suicid, de exemplu, este cea mai ridicată primăvara și la început de vară. Este adevărat că anotimpul rece poate aduce câteva schimbări de dispoziție: scăderea energiei, somn mai mult, timp mai puțin petrecut în activități sociale în afara casei și mai mult timp petrecut în casă. Ceea ce poate însemna și faptul că petrecem mai mult timp de calitate cu noi înșine și cu cei dragi. Așadar, nu aș pune eticheta că există perioade predilecte pentru o stare sau alta, ci aș reveni asupra faptului că stările noastre interioare depind foarte mult de evenimentele prin care trecem şi care își pun amprenta asupra noastră. Un episod depresiv din viața unei persoane este ceva foarte personal, este o stare ce apare în urma unor evenimente ce au avut un impact major în viața persoanei și nu putem să îi punem o etichetă, jucându-ne cu aceste cuvinte. Prin urmare, consider că există momente, experiențe, situații personale ce pot ajunge să afecteze o persoană încât să intre într-un episod depresiv. Pe fondul unui episod depresiv deja instalat, există situații, nu neapărat perioade, ce pot accentua această stare și depinde de motivul pentru care persoana este în starea respectivă. Dacă depresia s-a instalat în urma unei pierderi personale, momente precum Crăciunul, o ceremonie de căsătorie sau de botez pot accentua starea deja existentă a persoanei.

Ce-ar trebui să facem în zilele în care ne simțim mai rău decât de obicei?

În zilele acelea recomand să ne luăm 10 minute în care să fim singuri. Să vorbim cu noi înșine și să facem o scurtă analiză interioară pentru a vedea ce ne face să ne simțim rău, trişti, furioși, apăsați, frustrați. Stări de tristețe avem cu toții și e firesc și asta nu înseamnă depresie. Important e, în primul rând, să avem această informație dar și empatie față de noi.

Dacă starea se datorează unui eveniment recent, ieri-azi, să vedem dacă am contribuit cu ceva la situația respectivă și dacă putem face ceva pentru a repara, schimba situația. De multe ori, acționând așa, observăm că starea noastră revine încet încet la una de bună dispoziție. Dacă am avut o zi grea, o săptămână încărcată şi solicitantă, să nu uităm să avem grijă și de noi. Să ne oferim mici plăceri: o carte bună, un film, o ieșire la restaurant, o plimbare, o înghețată, orice ne face plăcere, în așa fel încât să umplem paharul cu energie pozitivă, pentru că zi de zi el se golește prin amalgamul de solicitări pe care le are toată lumea de la noi.

Dacă însă ne simțim triști de mult timp, dacă apasă greu asupra noastră, să avem curajul să cerem ajutor. Cred că, de exemplu, spre deosebire de multe țări europene sau spre deosebire de USA, noi românii încă suntem în faza în care ne educăm să cerem suport pentru a trece prin stări de depresie, anxietate sau burn-out. Am fost învățați să tragem de noi până la epuizare. Prin urmare considerăm că acestea nu sunt probleme reale, ba mai mult decât atât, ar fi o rușine să cerem ajutor. De asemenea, încă suntem în etapa în care ne educăm să acceptăm ajutorul unui specialist, psiholog sau psihiatru și încă ne este greu să investim bani, încredere și timp pentru a merge împreună cu un specialist spre calea vindecării.

Care sunt primele semne de depresie și când ar trebui să mergem la medic?

Printre primele semne de depresie se numără: o tristețe apăsătoare și de durată, nevoia persoanei de a se refugia, de a se închide în sine, abilități din ce în ce mai puține de concentrare pe activitățile curente, lipsa interesului față de activitățile agreate în trecut, oboseală fizică și psihică, nevoia de somn mai mult sau dimpotrivă, insomnia, nevoia de a mânca mai mult sau mai puțin decât de obicei, stări de anxietate, nevoia de a controla, de obicei lucruri din afara sferei de control, toleranță scăzută la frustrări, iritabilitate, irascibilitate și, nu în ultimul rând, diverse dureri fizice – de spate, de cap, musculare, probleme digestive, epuizare, slăbiciune.

Ar fi bine să cerem ajutor specializat de fiecare dată când lucrurile pe care le trăim și simțim sunt greu de dus pentru noi și ne perturbă de un timp îndelungat activitatea zilnică. Mai multe simptome dintre cele enumerate mai sus pot fi un indiciu că avem nevoie de ajutor, însă nu numai acelea sunt. Este perfect normal și indicat să solicităm ajutor de fiecare dată când simțim că avem nevoie, de fiecare dată când o altă părere ne-ar fi de folos.  Și nu mă refer doar la un medic sau un psiholog. Ne ajută de multe ori și un om drag. De asemenea, e important să privim și invers. Să fim atenți la oamenii dragi din jurul nostru. Poate au nevoie de ajutor și nu știu să o ceară. Putem ajuta cu a-i asculta și cu a-i recomanda un specialist. Și să ținem minte: empatia față de noi și față de ceilalți, lipsa de judecată și timpul acordat nouă și celor dragi, fac minuni stării noastre interioare.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Blue Monday, de la o găselniţă de publicitate la ”cea mai deprimantă” zi din an appeared first on Bianca Moruș.

Acum, nu vă imaginaţi că mie mi se pare comodă o asemenea discuţie. Dar ştiu că va trebui să o port aşa că am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să mă ghideze puţin în această problemă.

Bogdana, când şi cu ce începem discuţiile?

Recomand să începem discuțiile cu copiii cât de devreme dar mai ales încă de la primele lor întrebări. Pentru început, la 3-4 ani, răspundem punctual la întrebările ce ne sunt adresate, cu un limbaj adecvat vârstei lor, dar fără să îi mințim sau să le ascundem informații relevante întrebărilor lor. Adăugăm apoi treptat informații relevante pe măsură ce copiii sunt expuși experiențelor în cauză: fie că sunt la TV(filme, știri, videoclipuri), fie că sunt în jurul lor, la plajă de exemplu, pe panouri publicitare etc.

OK! Punctual, punctual, dar dă-ne câteva exemple. Adică sunt convinsă cu sunt părinţi care vor să le explice copiilor dar nu ştiu să-şi găsească cuvintele potrivite. Ce-i spui unui copil de 3-4 ani când întreabă de diferenţele dintre băieţi şi fete sau de felul în care a venit el pe lume?

Diferențele dintre băieți și fete le putem explica foarte ușor cu ajutorul unei cărți, desene, planșe când le explicăm cum funcționează corpul omenesc și concret în ce fel suntem diferiți. Oricum în etapa aceasta copiii sunt expuși la aceste diferențe în grădiniță sau chiar acasă dacă au frați, surori si este normal să le explicăm ce văd. Acela e momentul în care putem să le explicăm și cum au venit pe lume. Și mai concret, le recomand părinților cu multă încredere cartea: ”Prima mea carte despre sex și corpul meu”, Editura Aquila. Este o carte pentru copii iar primul capitol se numește chiar așa: ”Ce ne face să fim băieți și fete.” Și bineînțeles există un capitol dedicat sarcinii: cum apare ea și cum apare bebelușul. Este o carte complexă, foarte bine structurată, cu multe desene, ce conține toate informațiile pe care copii au nevoie să le știe până la pubertate. Părinții o pot folosi încă de când sunt copiii mici, punctual pe câte un capitol, adăugând informații pe parcurs în funcție de întrebările lor, în funcție de vârstă și de personalitatea fiecărui copil. Nu recomand ”botezarea” organelor sexuale cu diverse animale sau diminutive și nici evitarea răspunsurilor. Informațiile oferite corect copiilor nu le vor stârni interesul pentru activitatea sexuală, ci îi va învăța despre auto-cunoaștere, respect personal și respect pentru cei din jur. Cu alte cuvinte, educăm persoane sănătoase și responsabile, pregătite pentru a face față abundenței de informații, imagini, influențe ale anturajului etc.

Acum, sunt sigură că există şi interdicţii legat de ce ar trebui să ştie. Deci, ce nu ar trebui să le spunem niciodată copiilor noştri?(mă gândesc poate la experienţe sexuale proprii, relaţia cu partenerul de viaţă etc.)

Eu nu cred în interdicții. Cred în informații relevante și obiective. Dacă nu le oferim noi răspunsuri la întrebări își vor căuta inevitabil alte surse de informare. De aici poate deveni periculos. Vor începe să caute singuri, să acceseze surse pe care nu le putem controla și data viitoare nu vor mai reveni la noi pentru curiozități sau nelămuriri deoarece au deja un precedent de refuz.

Iar experiența de viață cu partenerul sau experiențele sexuale proprii pot deveni la un moment dat subiect de discuție și nu văd ceva în neregulă cu asta, atât timp cât discuția este adecvată vârstei și toți cei implicați în discuție se simt confortabil cu asta.

Vine acasă cu informaţii pe care noi programasem să i le furnizăm ceva mai târziu. Ce facem?

Se mai întâmplă. Asta este acum. Am ratat startul, nu este o tragedie. Să ne bucurăm că vine la noi cu informațiile pe care le-a aflat. Avem acum oportunitatea de a verifica informațiile pe care le-a obținut și totodată, avem oportunitatea de a continua și completa discuția cu celelalte informații relevante vârstei precum și diverse posibile curiozități.

Când şi cum îi spunem despre sarcină, nuditate, avorturi, metode de contracepţie?

Așa cum am menționat deja, despre sarcină și despre cum vin copiii pe lume îi putem spune încă de când este mic, mai ales dacă urmează să aibă un frate/soră sau dacă sunt femei însărcinate în familie sau anturaj. Încă o dată, încurajez adaptarea discursului în funcție de vârstă și nu recomand în niciun moment mințirea copilului cu povești de genul: copiii vin aduși de barză și alte povești care nu fac decât să îi confuzeze și să favorizeze crearea de fantasme.

Una din cele mai importante discuții de avut cu copilul, încă de când este mic, dar mai ales înainte de a intra în mediul școlar, este cea legată de nuditate, propriul corp și diferențele corporale dintre sexe. Copilul are nevoie să știe care sunt părțile intime ale corpului, că nu este în regulă să îl atingă nimeni fără permisiunea lui și dacă acest lucru se întâmplă să își anunțe de îndată părinții. De asemenea, e important să știe că nu este în regulă ne expunem părțile intime în public. Această discuție are două mari scopuri: unul este de informare corectă și al doilea de protecție.

Temele precum avortul și metode de contracepție recomand să fie abordate înainte de intrarea în pubertate, împreună cu subiectul menstruației, respectiv al erecției la băieți.

Cum tratăm veşnica problemă cu „ruşinea”? Cum putem să trecem peste acest lucru şi să purtăm o discuţie sinceră cu copilul, fără să ne fâstâcim şi să roşim ca nişte fete de pension?

Dacă pentru noi ca și părinți este o greutate să abordăm acest subiect, recomand cu încredere vizita la un specialist, un psiholog, care poate cu ușurință veni în susținerea părinților, prin două căi. Psihologul îi poate ajuta pe părinți cu informații, cărți și îi poate îndruma prin exemplificarea modalității în care pot fi abordate aceste subiecte cu copilul. Sau a doua cale: prin a avea psihologul câteva ședințe de informare cu copilul.

Totodată, să avem în minte că problema cu această discuție și cu rușinea este a noastră, a părinților, nu a copiilor. Pentru ei sunt informații noi iar dacă le tratăm cu obiectivitate și detașare și mai exact ca pe o normalitate, fix în acest fel vor fi percepute și de către copil.

În plus, chiar dacă nu a făcut nimeni cu noi acest lucru atunci când trebuia, noi ca părinți trebuie să îi oferim informații adecvate și pertinente legate de explorarea propriului corp și despre masturbare. Acesta nu trebuie să devină un subiect tabu.

Dacă vom avea aceste discuții la momentul potrivit cu copilul, vom reduce mult posibilitatea apariției rușinii. Și aici mă refer la rușine sub toate aspectele ei: rușinea față de acest subiect, rușinea de a pune întrebări și rușinea față de propriul corp.

sursa foto: stocksnap.io

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educaţia sexuală, între subiect-tabu şi necesitate appeared first on Bianca Moruș.

Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Criminalii de lângă noi appeared first on Bianca Moruș.

Acum, revenind la lucruri serioase, eu am fost norocoasă. Fiică-mea a stat la locul ei până la fix 39 de săptămâni, când a decis că are lucruri mai bune de făcut decât să îmi pocnească mie ficatul. Dar am câteva prietene care nu au avut aceeaşi şansă şi care au născut înainte de termen. Şi am văzut şi am trăit alături de ele toate temerile pe care le ai într-o asemenea situaţie. Toate lacrimile vărsate şi teroarea de a nu şti ce să faci ca să fie bine, nimic nu le şterge. Acum am aflat şi cum de am cunoscut eu atâtea femei care au adus copiii pe lume prematur: mai mult de 10% dintre bebeluşii născuţi în România s-au născut înainte de termen. Şi pentru că procentul ăsta poate nu ne spune prea multe, aflaţi că 15.000 de copii se nasc în fiecare an înainte de săptămâna 35 de sarcină.

Tocmai de aceea mă bucur să vă povestesc despre un proiect care poate să mai atenueze din toate fricile trăite de părinţii copiilor prematuri şi să aducă informaţii preţioase. Asociaţia Unu şi Unu a creat un call center: Alo, Prematuritate – 0800 390 678, o linie telefonică gratuită unde cei care au nevoie primesc sfaturi şi îndrumări de la un medic neonatolog şi un psiholog.

“Copiii îndelung spitalizați pot avea probleme de respirație, digestie, imunitate etc. și de cele mai multe ori, familiile au nevoie de suport specializat și sprijin morneal pentru o bună perioadă de timp.

https://www.youtube.com/watch?v=LrngFo-M-Xc&feature=youtu.be

Rata mortalității infantile în România aferentă anului trecut este de 7.3 decedați sub 1 an la 1000 de născuți vii, conform ultimelor informații primite de la INMS. Datele nu sunt deloc îmbucurătoare și cifrele atestă încă o dată că fenomenul prematurității continuă să se situeze în țara noastră la un nivel alarmant. Avem nevoie urgent de măsuri sociale și de programe ample de prevenție, inclusiv în licee și școli.” – Diana Gămulescu, Vicepreședinte Asociația Unu și Unu.

Asociația Unu și Unu este prima și singura asociație de părinți care apără drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora, oferind suport pe perioada spitalizării și după externare. Asociația Unu și Unu este membră a EFCNI (European Foundation for the Care of Newborn Infants), organizație care adună reprezentanți din peste 50 de țări.

Misiunea Unu și Unu este de a îmbunătăți sănătatea bebelușilor prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind bebelușii abandonați, nașterea înainte de termen, oferirea de suport prematurilor și bebelușilor spitalizați, precum și derularea de proiecte privind urmărirea, monitorizarea copiilor după externare până la vârsta de 7 ani. Viziunea Asociației Unu și Unu este să devină vocea prematurilor și a bebelușilor spitalizați din România. Cei interesați pot urmări activitatea Asociației Unu și Unu pe pagina sa de internet sau pe Facebook.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Alo, prematuritate! appeared first on Bianca Moruș.

Şi cel mai şocant mi se pare că cei mai mulţi dintre militanţii violenţei, mai ales în sânul familiei, sunt cei care au încasat bătăi monumentale în copilărie. Aceştia consideră că au ajuns oameni normali tocmai datorită violenţelor la care au fost supuşi. Nu, domnilor si doamnelor! Nu sunteţi normali şi aţi ajuns aşa tocmai din cauza bătăilor primite. Violenţa nu este normală în niciun context. Să ştii de frică nu înseamnă să fii educat, ci dresat. Înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă, să fii o victimă şi foarte probabil, ulterior, un agresor. Iar textele cu „nu mai ştiu ce să-i fac, nu ascultă de vorbă bună” nu mă conving. Da, ştim cu toţii că vorba bună nu este suficientă în unele cazuri. Dar să crezi că bătaia e mai bună dovedeşte prostie. Da, prostie. Şi nu mă tem să o spun public. Animalele ştiu de frică. De frica noastră. Şi se supun până când nu mai suportă şi îşi înfig dinţii în beregata noastră. Şi încă mai credeţi că bătaia este bună?

Ce scuză ai când îţi loveşti nevasta sau iubita? Ţi s-a părut că s-a uitat pe sub gene la un alt bărbat? N-a facut de mâncare? Nu ţi-a zâmbit când ai intrat în casă? Problema nu e la ea, ci la tine. Nu-ţi convine cum se comportă, pleacă. Poate găseşti una mai pe placul tău. Sau poate nu, căci aşa cum spuneam şi mai devreme: problema e la tine. Pe tine te baţi când nu-ţi place de tine? Te dai cu capul de pereţi sau îţi tragi un pumn în figură? Îţi smulgi părul din cap? De ce? Ţi-e milă? Sau tu nu greşeşti niciodată aşa cum îţi greşesc ţie alţii şi ajungi să loveşti?

Să luăm şi cealaltă variantă în calcul. Poate femeia de lângă tine chiar te-a înşelat. Poate te-a furat. Poate ţi-a făcut cele mai urâte lucruri cu putinţă. Chiar şi aşa, ce crezi că rezolvi dacă o loveşti? Crezi că va fi mai bună, mai liniştită, mai cinstită? Sau că va învăţa să se ascundă mai bine? Mai bine pleci fără să te mai uiţi în urmă. E mai sigur chiar şi pentru tine, oricât de incredibil îţi pare.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul adolescent? Se droghează? Fumează? Bea de stinge? Se duce şi se culcă cu cine îi iese în cale? Şi dacă face toate astea, de ce crezi că va fi mai cooperant după ce îl calci în picioare? Nu mai bine cauţi tu adevărata sursă a problemei? Nu mai bine încerci să vezi unde ai greşit înainte să se ajungă aici? Şi fie că ai greşit, fie că pur şi simplu aşa reacţionează el în aceste momente, mai bine caută ajutor specializat. Acolo poţi afla ce provoacă totul şi ai şi o sansă să rezolvaţi problemele. Îţi vine să îi rupi capul? Mai bine gândeşte-te la câte idioţenii ai făcut tu la vârsta copilului tău şi aminteşte-ţi de ce. Şi dacă tot nu înţelegi şi spumegi de furie, dă-ţi ţie câteva palme şi vezi dacă te ajută la ceva.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul de trei ani? Nu face la oliţă încă? Nu stă nemişcat pe scaun în timp ce tu îţi savurezi cafeluţa şi ţigara? Nu îşi pune jucăriile la loc? Ţipă în  mijlocul magazinului şi te face de ruşine? Nu, copilul nu te face de ruşine decât în faţa oamenilor idioţi şi limitaţi, aşa cum eşti tu. Oricine are un strop de creier în cap ştie că un copil are nevoie să refuleze, să experimenteze. Are nevoie să îşi afle limitele şi nu le poate afla decât dacă i le explici. Dacă i le explici, mă repet, nu dacă i le impui cu „inofensivele” palme la fund. Nicio palmă nu este inofensivă. Asta este doar scuza patetică a celor care cred că trebuie să pui copilul cu botul pe labe de mic, precum un câine, să ştie cine e stăpânul.

Ce scuză ai când loveşti un bebeluş? Urlă prea tare şi prea mult? Poate îi e foame, poate trebuie schimbat, poate îl doare burta. Sau poate are nevoie de dragoste. De mai multă dragoste. Pentru că bebeluşii au nevoie de toată dragostea din lume ca să se poată simţi bine, să se poată simţi în siguranţă.

Ce este cel mai trist din toate astea este că degeaba vorbim, degeaba explicăm. Voi, ăştia care credeţi că o palmă la fund nu strică şi nu doare, n-o să pricepeţi niciodată nimic. Şi atunci singura speranţă rămâne să fie înăsprite legile. Să fiţi obligaţi să faceţi consiliere psihologică. Să fiţi obligaţi să învăţaţi cum stă treaba cu autocontrolul. Să fiţi monitorizaţi. Şi dacă tot nu vă potoliţi, să fiţi aruncaţi în închisoare. Dacă tot credeţi că educaţia nu se face decât cu frică, atunci de frica închisorii măcar să ştiţi. Vreţi să loviţi pe cineva? Muşcaţi-vă voi de mâini, să vedeţi ce înseamnă durerea.

sursa foto: www.psychalive.org

The post Românii au o scuză pentru orice palmă, pentru orice pumn appeared first on Bianca Moruș.