Acum, nu vă imaginaţi că mie mi se pare comodă o asemenea discuţie. Dar ştiu că va trebui să o port aşa că am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să mă ghideze puţin în această problemă.

Bogdana, când şi cu ce începem discuţiile?

Recomand să începem discuțiile cu copiii cât de devreme dar mai ales încă de la primele lor întrebări. Pentru început, la 3-4 ani, răspundem punctual la întrebările ce ne sunt adresate, cu un limbaj adecvat vârstei lor, dar fără să îi mințim sau să le ascundem informații relevante întrebărilor lor. Adăugăm apoi treptat informații relevante pe măsură ce copiii sunt expuși experiențelor în cauză: fie că sunt la TV(filme, știri, videoclipuri), fie că sunt în jurul lor, la plajă de exemplu, pe panouri publicitare etc.

OK! Punctual, punctual, dar dă-ne câteva exemple. Adică sunt convinsă cu sunt părinţi care vor să le explice copiilor dar nu ştiu să-şi găsească cuvintele potrivite. Ce-i spui unui copil de 3-4 ani când întreabă de diferenţele dintre băieţi şi fete sau de felul în care a venit el pe lume?

Diferențele dintre băieți și fete le putem explica foarte ușor cu ajutorul unei cărți, desene, planșe când le explicăm cum funcționează corpul omenesc și concret în ce fel suntem diferiți. Oricum în etapa aceasta copiii sunt expuși la aceste diferențe în grădiniță sau chiar acasă dacă au frați, surori si este normal să le explicăm ce văd. Acela e momentul în care putem să le explicăm și cum au venit pe lume. Și mai concret, le recomand părinților cu multă încredere cartea: ”Prima mea carte despre sex și corpul meu”, Editura Aquila. Este o carte pentru copii iar primul capitol se numește chiar așa: ”Ce ne face să fim băieți și fete.” Și bineînțeles există un capitol dedicat sarcinii: cum apare ea și cum apare bebelușul. Este o carte complexă, foarte bine structurată, cu multe desene, ce conține toate informațiile pe care copii au nevoie să le știe până la pubertate. Părinții o pot folosi încă de când sunt copiii mici, punctual pe câte un capitol, adăugând informații pe parcurs în funcție de întrebările lor, în funcție de vârstă și de personalitatea fiecărui copil. Nu recomand ”botezarea” organelor sexuale cu diverse animale sau diminutive și nici evitarea răspunsurilor. Informațiile oferite corect copiilor nu le vor stârni interesul pentru activitatea sexuală, ci îi va învăța despre auto-cunoaștere, respect personal și respect pentru cei din jur. Cu alte cuvinte, educăm persoane sănătoase și responsabile, pregătite pentru a face față abundenței de informații, imagini, influențe ale anturajului etc.

Acum, sunt sigură că există şi interdicţii legat de ce ar trebui să ştie. Deci, ce nu ar trebui să le spunem niciodată copiilor noştri?(mă gândesc poate la experienţe sexuale proprii, relaţia cu partenerul de viaţă etc.)

Eu nu cred în interdicții. Cred în informații relevante și obiective. Dacă nu le oferim noi răspunsuri la întrebări își vor căuta inevitabil alte surse de informare. De aici poate deveni periculos. Vor începe să caute singuri, să acceseze surse pe care nu le putem controla și data viitoare nu vor mai reveni la noi pentru curiozități sau nelămuriri deoarece au deja un precedent de refuz.

Iar experiența de viață cu partenerul sau experiențele sexuale proprii pot deveni la un moment dat subiect de discuție și nu văd ceva în neregulă cu asta, atât timp cât discuția este adecvată vârstei și toți cei implicați în discuție se simt confortabil cu asta.

Vine acasă cu informaţii pe care noi programasem să i le furnizăm ceva mai târziu. Ce facem?

Se mai întâmplă. Asta este acum. Am ratat startul, nu este o tragedie. Să ne bucurăm că vine la noi cu informațiile pe care le-a aflat. Avem acum oportunitatea de a verifica informațiile pe care le-a obținut și totodată, avem oportunitatea de a continua și completa discuția cu celelalte informații relevante vârstei precum și diverse posibile curiozități.

Când şi cum îi spunem despre sarcină, nuditate, avorturi, metode de contracepţie?

Așa cum am menționat deja, despre sarcină și despre cum vin copiii pe lume îi putem spune încă de când este mic, mai ales dacă urmează să aibă un frate/soră sau dacă sunt femei însărcinate în familie sau anturaj. Încă o dată, încurajez adaptarea discursului în funcție de vârstă și nu recomand în niciun moment mințirea copilului cu povești de genul: copiii vin aduși de barză și alte povești care nu fac decât să îi confuzeze și să favorizeze crearea de fantasme.

Una din cele mai importante discuții de avut cu copilul, încă de când este mic, dar mai ales înainte de a intra în mediul școlar, este cea legată de nuditate, propriul corp și diferențele corporale dintre sexe. Copilul are nevoie să știe care sunt părțile intime ale corpului, că nu este în regulă să îl atingă nimeni fără permisiunea lui și dacă acest lucru se întâmplă să își anunțe de îndată părinții. De asemenea, e important să știe că nu este în regulă ne expunem părțile intime în public. Această discuție are două mari scopuri: unul este de informare corectă și al doilea de protecție.

Temele precum avortul și metode de contracepție recomand să fie abordate înainte de intrarea în pubertate, împreună cu subiectul menstruației, respectiv al erecției la băieți.

Cum tratăm veşnica problemă cu „ruşinea”? Cum putem să trecem peste acest lucru şi să purtăm o discuţie sinceră cu copilul, fără să ne fâstâcim şi să roşim ca nişte fete de pension?

Dacă pentru noi ca și părinți este o greutate să abordăm acest subiect, recomand cu încredere vizita la un specialist, un psiholog, care poate cu ușurință veni în susținerea părinților, prin două căi. Psihologul îi poate ajuta pe părinți cu informații, cărți și îi poate îndruma prin exemplificarea modalității în care pot fi abordate aceste subiecte cu copilul. Sau a doua cale: prin a avea psihologul câteva ședințe de informare cu copilul.

Totodată, să avem în minte că problema cu această discuție și cu rușinea este a noastră, a părinților, nu a copiilor. Pentru ei sunt informații noi iar dacă le tratăm cu obiectivitate și detașare și mai exact ca pe o normalitate, fix în acest fel vor fi percepute și de către copil.

În plus, chiar dacă nu a făcut nimeni cu noi acest lucru atunci când trebuia, noi ca părinți trebuie să îi oferim informații adecvate și pertinente legate de explorarea propriului corp și despre masturbare. Acesta nu trebuie să devină un subiect tabu.

Dacă vom avea aceste discuții la momentul potrivit cu copilul, vom reduce mult posibilitatea apariției rușinii. Și aici mă refer la rușine sub toate aspectele ei: rușinea față de acest subiect, rușinea de a pune întrebări și rușinea față de propriul corp.

sursa foto: stocksnap.io

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educaţia sexuală, între subiect-tabu şi necesitate appeared first on Bianca Moruș.

Acum, revenind la lucruri serioase, eu am fost norocoasă. Fiică-mea a stat la locul ei până la fix 39 de săptămâni, când a decis că are lucruri mai bune de făcut decât să îmi pocnească mie ficatul. Dar am câteva prietene care nu au avut aceeaşi şansă şi care au născut înainte de termen. Şi am văzut şi am trăit alături de ele toate temerile pe care le ai într-o asemenea situaţie. Toate lacrimile vărsate şi teroarea de a nu şti ce să faci ca să fie bine, nimic nu le şterge. Acum am aflat şi cum de am cunoscut eu atâtea femei care au adus copiii pe lume prematur: mai mult de 10% dintre bebeluşii născuţi în România s-au născut înainte de termen. Şi pentru că procentul ăsta poate nu ne spune prea multe, aflaţi că 15.000 de copii se nasc în fiecare an înainte de săptămâna 35 de sarcină.

Tocmai de aceea mă bucur să vă povestesc despre un proiect care poate să mai atenueze din toate fricile trăite de părinţii copiilor prematuri şi să aducă informaţii preţioase. Asociaţia Unu şi Unu a creat un call center: Alo, Prematuritate – 0800 390 678, o linie telefonică gratuită unde cei care au nevoie primesc sfaturi şi îndrumări de la un medic neonatolog şi un psiholog.

“Copiii îndelung spitalizați pot avea probleme de respirație, digestie, imunitate etc. și de cele mai multe ori, familiile au nevoie de suport specializat și sprijin morneal pentru o bună perioadă de timp.

https://www.youtube.com/watch?v=LrngFo-M-Xc&feature=youtu.be

Rata mortalității infantile în România aferentă anului trecut este de 7.3 decedați sub 1 an la 1000 de născuți vii, conform ultimelor informații primite de la INMS. Datele nu sunt deloc îmbucurătoare și cifrele atestă încă o dată că fenomenul prematurității continuă să se situeze în țara noastră la un nivel alarmant. Avem nevoie urgent de măsuri sociale și de programe ample de prevenție, inclusiv în licee și școli.” – Diana Gămulescu, Vicepreședinte Asociația Unu și Unu.

Asociația Unu și Unu este prima și singura asociație de părinți care apără drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora, oferind suport pe perioada spitalizării și după externare. Asociația Unu și Unu este membră a EFCNI (European Foundation for the Care of Newborn Infants), organizație care adună reprezentanți din peste 50 de țări.

Misiunea Unu și Unu este de a îmbunătăți sănătatea bebelușilor prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind bebelușii abandonați, nașterea înainte de termen, oferirea de suport prematurilor și bebelușilor spitalizați, precum și derularea de proiecte privind urmărirea, monitorizarea copiilor după externare până la vârsta de 7 ani. Viziunea Asociației Unu și Unu este să devină vocea prematurilor și a bebelușilor spitalizați din România. Cei interesați pot urmări activitatea Asociației Unu și Unu pe pagina sa de internet sau pe Facebook.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Alo, prematuritate! appeared first on Bianca Moruș.

Ana, sunteţi de 12 ani împreună, cu bune, cu rele. De ce acum vine copilul? A se remarca faptul că nu am întrebat „de ce abia acum”.  

Pentru că acum a vrut Dumnezeu să fie. Noi ne dorim de ceva timp un copil , dar abia acum s-a întâmplat.

Are vreo legătura sarcina cu plecarea ta din televiziune sau a fost o coincidenţă?

Am aflat că sunt însărcinată la 4 zile după ce mi-am dat demisia. Eu cred în univers şi cred că în viaţă lucrurile se întâmplă cu un scop. Dacă am aflat după ce am decis că vreau să plec, este clar că aşa trebuia să fie.

Cum ai aflat tu? Cum i-ai spus lui Tudor? A fost o surpriză sau ceva de genul: „Cred că sunt însărcinată. Să vedem. Facem test”?

S-a întâmplat să aflăm fix pe 6 decembrie, de Sf. Nicolae. Ţin minte că m-am trezit de dimineaţă şi primul gând a fost să-mi fac un test (nu am o explicaţie pentru acest gând. :)) Am făcut testul şi am văzut că-mi apare şi a doua liniuţă. Mi s-au înmuiat picioarele şi am fost să i-l arăt şi lui Tudor. La început el nu înţelegea ce se întâmplă pentru că vorbea la telefon şi nu a înţeles cum stă treaba cu două liniuţe, dacă e de bine sau de rău. :)) I-am spus că e de bine şi puţin şocat a închis telefonul spunându-i prietenului cu care vorbea că trebuie să închidă pentru că Ana e gravidă. :)) (foooarte romantic :))

V-aţi gândit la nume, la naşi, la botez? 

Ştim numele de câţiva ani :)). O va chema Ilinca. Avem şi naşi şi evident că deja mă gândesc şi la botez. :))

Ce ai simţit când ai remarcat prima ei mişcare?

A fost foarte foarte ciudat pentru că nu ştiam exact dacă este ea sau nu.

Ce spune Tudor?

El nu prea spune nimic acum, este puţin depăşit. :)))

Unde vei naşte? Natural sau cezariană?

Voi naşte la o clinică privată, în vară şi va fi cezariană.

Ai cumpărat ceva? Haine? Jucării? Presupun că tot tu vei mobila camera ei, având în vedere pasiunea ta pentru design interior.

Încă nu am cumpărat nimic. În curând mă voi ocupa de camera ei. Evident că va fi decorată de mine. :)) Abia după ce voi mobila camera voi începe să cumpăr şi restul.

Ce aşteptări ai faţă de această noua provocare din viaţa ta? Îţi proiectezi viitorul cu ea sau aştepţi să trăieşti momentul?

Tot timpul am spus că sunt pregătită pentru această provocare. Îmi imaginez tot felul de lucruri dar nu ştiu exact cum voi fi când o voi ţine în braţe. În momentul de faţă sunt sigură de un singur lucru, voi face absolut orice ca ea să fie fericită.

Ce fel de părinte crezi că vei fi? Autoritar, permisiv? Tudor cum crezi că va fi sau cum îşi imaginează el că va fi?

Pffff. Greu de răspuns. :)) Noi deja avem discuţii pe tema asta şi în proporţie de 80% suntem de acord unul cu celălalt. Ne-am propus să fim echilibraţi. Sper să ne iasă. :))

Ce model de mamă ai în cap pentru tine? Cu cine ai vrea să semeni?

Cu mama mea.

sursa foto: Facebook Anamaria Ionescu

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Anamaria şi Tudor Ionescu, părinţi de fată appeared first on Bianca Moruș.

·         Nu sta picior peste picior, că va ieşi copilul cu picioarele strâmbe. – Toţi copiii se nasc cu picioarele strâmbe şi nu are legătura cu modul în care le-a ţinut mama pe ale ei în sarcină. Apoi, celor mai norocoşi şi cu genetică bună, li se vor îndrepta. Ceilalţi vor învăţa ce haine să poarte ca să îi avantajeze.

·         Nu te tunde în sarcină, că îi scurtezi viaţa copilului. – Singurul lucru pe care îl scurtezi în această situaţie este părul. Deşi, datorită vitaminelor luate în acea perioadă, eu păr mai frumos ca în sarcină n-am avut decât în copilărie. Acum, în schimb, mă tund ca să mi se pară că îmi cade mai puţin.

·         Dacă bebeluşul are un semn din naştere înseamnă că mama a furat ceva în timpul sarcinii. – În realitate, dacă cel mic are un astfel de semn înseamnă doar că a avut un surplus de melanină în zona respectivă. La cât fură unele când sunt însărcinate, ar trebui să le iasă copiii dalmaţieni. Pe de altă parte şi fiică-mea are un semn din naştere şi singurul lucru la care m-am gândit când l-am văzut a fost că sigur n-au cum să mi-o încurce în maternitate, că o să o recunosc orice ar fi. Na, fiecare cu obsesiile lui.

·         Să îi cumperi haine sau lucruri copilului înainte de sarcină e semn rău, se va îmbolnăvi sau va muri. – Să nu cumperi lucrurile necesare înainte să naşti înseamnă să te duci cu capul după ce naşti. Când o să stai non-stop cu bebeluşul agăţat de tine, chiar crezi că îţi mai arde să alergi după haine, cărucioare, pătuţ şi alte minuni? Şi din maternitate cu ce îl scoţi? Îl trimiţi cu barza acasă, pe principiul că a făcut treabă bună şi prima oară?

·         Dacă pofteşti la sărat o să naşti băiat, dacă pofteşti la dulciuri o să naşti fată. – Eu am poftit la genţi şi pantofi şi totuşi n-am născut nici troller, nici cizmă.

·         Dacă strigi copilul pe nume înainte de botez, va avea mari necazuri. – Acum, fie vorba între noi, o să îi spuneţi copilul în fel şi chip, după toate strâmbăturile şi figurile pe care le va face. Veţi trece de la „iubirea mea” la „porcuşorul meu” în decurs de 15 secunde. Faptul că îi spuneţi pe nume nu face decât să îl facă conştient de acesta. Poate aduce necazuri în schimb un nume care să îl facă să se simtă penibil şi care le dă ocazia altora să îl ia peste picior.

·         Nu atinge un animal în timpul sarcinii, că vei avea un copil păros. – Mai bine, în loc să privaţi un animal de o mângâiere, vă uitaţi prin familie, să vedeţi cam cât de păroşi sunt cei apropiaţi. Iar cea mai logică explicaţie în acest caz o reprezintă analizele hormonale, interpretate de un endocrinolog.

·         Nu purta mărgele în timpul sarcinii pentru că va avea copilul cordonul ombilical în jurul gâtului. – Dacă nu cumva mărgelele sunt conectate într-un mod dubios la cordonul ombilical, staţi liniştite. N-au treabă una cu alta. Eu n-am purtat deloc(nu din superstiţie, ci pentru că nu îmi plăceau în mod deosebit) dar fiică-mea s-a înfăşurat în cordon de zici că voia să se facă mumie.

·         Să nu se aşeze un străin sau un bărbat pe patul tău, pentru că o să pierzi laptele. – Laptele nu se pierde nici că vine cineva în vizită, nici că se uită vreunul cruciş la tine. Iar bărbatul are şi el dreptul să doarmă lângă nevasta şi copilul lui, plus că poate fi de mare ajutor. Şi cu cât e el mai aproape şi mai de ajutor, cu atât mai multe şanse are femeia să nu piardă laptele.

·         Să nu scoţi copilul din casă până la botez că va fi deocheat sau va avea necazuri. – Copilul trebuie scos la aer cât mai des şi mai mult, dacă vremea o permite. Necazuri va avea dacă e ţinut aiurea în casă, în loc să respire aer curat.

Voi ce alte superstiţii aţi mai avut de înfruntat?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Top 10 superstiţii referitoare la sarcină şi lăuzie appeared first on Bianca Moruș.

„Fetele care se culcă cu cineva înainte de căsătorie sunt curve.”

„Sexul este murdar și rușinos.”

Cam aşa arăta educaţia sexuală acum vreo 20 de ani. Cam aşa arată şi acum. Nu credeţi? O spun cifrele alea reci şi seci:

·         România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa: 480 de avorturi la 1000 de naşteri. Mai clar: aproape jumătate din copiii concepuţi sunt avortaţi.

·         Tot România are şi cea mai mare rată a mortalităţii materne: 27 de femei mor la 100.000 de naşteri.

·         Într-un singur an, 12.073 de tinere cu vârste între 15 şi 19 ani au rămas însărcinate iar 7.547 dintre ele au decis să întrerupă sarcina.

Și dacă nici cifrele astea nu vă impresionează, mergeți prin orfelinate, să vedeți câți copii au fost născuți și aruncați care pe unde, mai ceva ca niște haine de care te-ai plictisit. Uitați-vă în ochii lor, citiți-le suferința, durerea de a nu fi iubiți, de a nu avea cui să îi spună „mamă”, de a nu avea pe umerii cui să plângă și să se plângă. Nu știu ce e aia dragoste, nu știu cum e să ai pe cineva care să te mângâie și să te aline când ești bolnav, nu știu cui să ceară ajutorul atunci când au o problemă.

Sunt oamenii revoltați de numărul crescut al avorturilor. Păi asta nu este decât consecința lipsei de educație sexuală sau a proastelor sfaturi date în această privință. Soluția nu este să interzici întreruperile de sarcină. Soluția este să explici, să educi. Căci dacă tu îi vei spune fetei tale că nu e bine să facă sex sau că asta se face doar la 23 de ani, nu ți-ai făcut nici datoria, nici nu ai convins-o de nimic. Când îi vor tropăi hormonii în corp, nu tu vei fi în creierul ei să îi liniștești.

Ce e mai rău? Să îți înveți fiica despre sex și consecințele lui la o vârstă fragedă, despre contracepție și protecție față de bolile cu transmitere sexuală, despre aparatul reproducător și perioada lui de dezvoltare și despre cum se folosește un prezervativ? Sau să îți duci copila de 13 ani să facă avort? Sau să o vezi la 13 ani cum ține în brațe o păpușă vie, copilul ei, în condițiile în care ea încă doarme cu păpuși din plastic? Copilul nu va fi mai curios dacă îi explici cum stă treaba cu sexul și cum trebuie să se protejeze. Va fi doar mai informat. Dacă însă tu îi transmiţi că totul e un mare secret sau o mare interdicție, atunci ai mari șanse să experimenteze înainte de vreme. Ține minte cum face la orice îi spui tu că nu are voie. De ce crezi că atunci când vine vorba de sex va fi mai cooperant sau mai docil?

Şi dacă totuşi crezi că e bine să îi faci educaţie sexuală dar aşa, mai după 14-15 ani, îţi aduc aminte că sunt copii care la vârsta asta au născut sau au făcut deja un avort. Ştiu că nu îţi place să auzi asta. Nici mie. Dar lumea s-a schimbat iar copiii află mai multe lucruri decât ne-am dori noi, cu mult înainte decât credem noi că ar fi cazul. Şi atunci nu e mai bine să afle de la noi, ce trebuie şi cum trebuie, decât să culeagă tot felul de informaţii, nu neapărat corecte, de pe unde apucă?

Specialiştii spun că vârsta ideală pentru începerea educaţiei sexuale este undeva între 7 şi 9 ani. Şi la fel de important este să îţi înveţi fiica că trebuie să meargă la ginecolog o dată pe an. O iei tu de mână şi o duci. Pentru că trebuie să ştie că prevenţia este esenţială şi în multe cazuri, vitală. 95% din problemele depistate în cadrul controalelor medicale sunt tratabile. O vizită la ginecolog a unei adolescente nu înseamnă un îndemn la sex. Înseamnă conştientizare, educaţie şi prevenţie. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, oricum va ajunge să întreţină relaţii sexuale. Şi atunci eu aş vrea să ştiu că fiică-mea cunoaşte foarte bine consecinţele acestui gest şi cum să se protejeze de bolile cu transmitere sexuală şi de o eventuală sarcină. Sigur, din punctul meu de vedere, prezervativul e măsura numărul 1 de protecţie, pentru că protejează şi de una şi de alta. Dar metode de contracepţie aprobate la nivel mondial, şi asta o spun şi pentru voi, nu doar pentru copiii voştri, sunt 12, ultima ajungând de curând şi la noi în ţară(este vorba de contracepţia orală combinată în regim extins de administrare). E bine să vă informaţi despre toate, dar e la fel de bine ca în momentul în care alegeţi metoda de contracepţie să o faceţi împreună cu medicul ginecolog. Nu există un contraceptiv ideal, potrivit tuturor femeilor. Există însă tratamente personalizate. Mai precis, înainte de recomandare, medicul ia în calcul vârsta pacientei, activitatea sexuală, numărul partenerilor, starea de sănătate, dorinţa de a rămâne însărcinată, stil de viaţă.

Aşadar, nu vă mai feriţi copiii de cuvinte. Învăţaţi-i pe ei să se ferească de ceva ce îi poate marca pe viaţă. Şi învăţaţi şi voi să vă protejaţi, pentru că metoda calendarului doar te ţine mai conectat în prezent, nu te apără de o eventuală sarcină.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Avortul, cea mai utilizată metodă de contracepţie în România appeared first on Bianca Moruș.

D.C.: „Trombofilia am descoperit-o după ce m-am dus să nasc, să devin mamă şi la 37 săptămâni am născut un copil mort după care era cât pe ce să mor şi eu(povestea e lungă și tristă). Analizele pentru asta au costat 35 milioane lei vechi în 2010, în timpul celei de-a doua sarcini. Acum am doi copii după sarcini cu trombofilie şi injecții cu anticoagulante. Cel mic are 3 luni, mă simt o mamă eroina cu 3 cezariene, 2 copii și un înger sus în cer.”

F.S.: „Eu luam o aspirină pe zi şi după ce am rămas însărcinată, Clexane în fiecare zi. Este una dintre bolile secolului XX, pentru că o femeie din 3 suferă de această boală. Aici, în Italia e obligatoriu să faci această analiză a sângelui.”

D.I.: „Pe scurt, am trecut prin aceste momente grele, tragice si am pierdut o sarcina in 2009. Ma apropiam de cea de-a 9-a luna de sarcina. Tragedia s-a produs aproape de termen.Toate ecografiile din timpul sarcinii, toate testele le am si acum pastrate si aratau ca este o sarcina cu o evolutie normala. Am reusit sa depasesc momentul cu bine si pot sa va spun ca cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor, la aproape 5 ani dupa aceasta mare pierdere am o fetita de 3 ani perfect sanatoasa. Dar am urmat strict sfaturile medicilor, mi-am facut zilnic injectii si am reusit. Da, analizele sunt scumpe, tratamentul greu de gasit si nu ai voie sa-l intrerupi, trebuie sa te aprovizionezi cu injectii din timp si sa umbli pe la toate farmaciile cu rugaminti…. Si da…. mi-a fost foarte frica sa nu pierd sarcina din nou. Am incercat si am reusit. Ma bucur ca am avut curajul sa o fac (am nascut cu 2 luni inainte de a implini 39 de ani). Curajul a fost sustinut si de primul meu copil, David, care isi dorea foarte mult o surioara sau un fratior. Nu o data, ci de multe ori si eu si sotul meu, l-am auzit la rugaciunea de seara, cum se ruga sa aiba un fratior sau o surioara. Si David (atunci avea 4 ani ) a suferit foarte mult cand mama s-a intors de la spital fara fratiorul lui Matei (pentru ca i-am povestit ca atuci cand voi merge la spital ii voi aduce un fratior si i-am ales numele impreuna).”

Este evident că analizele pentru trombofilie ar trebui să intre pe lista celor uzuale în sarcină. Şi dacă tot ne încurcăm în cifre, căci aceasta este problema pentru care cei care pot nu fac nimic, faptul că testele genetice sunt extrem de scumpe, poate ar trebui să ne gândim mai degrabă la numărul victimelor. Al mamelor care şi-au pierdut copiii înainte de a-i ţine în braţe, al taţilor care nu au apucat să îşi vadă sau să îşi simtă bebelusii, al copiilor care nu au apucat să vadă lumina zilei. Nu cred şi nu o să cred niciodată în ideea că dacă nu s-a născut nu poate fi pus la socoteală sau nu contează. Un copil tot un copil este, fie că are 5 grame sau 3 kilograme. Pentru o femeie care şi-a dorit să devină mamă nu contează că pierde sarcina în primul sau în ultimul trimestru. Durerea nu ţine cont de aşa ceva. Este la fel de cumplită. Şi chiar dacă ei nu vor, eu vreau. Eu vreau să nu mai moară copiii pentru că ei refuză să plătească. Eu vreau ca femeile să fie informate iar analizele pentru trombofilie să devină o rutină, o obligaţie. Dacă şi voi vă doriti asta, vă rog să semnaţi petiţia în acest sens. Poate reuşim să le deschidem ochii.

Un pas a fost făcut. La Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, de anul trecut orice femeie însărcinată poate face gratuit testele pentru depistarea trombofiliei. Este un proiect minunat, dar insuficient. Ca să ajungi acolo, trebuie să ştii că există această boală. Trebuie să fii informată iar medicii sunt primii care trebuie să ne tragă de mânecă în acest sens. Iar pentru ca ei să o facă trebuie să se implice şi autorităţile. Aşa că vă rog: semnaţi petiţia.

The post Să nu mai lăsăm trombofilia să ne ucidă copiii! appeared first on Bianca Moruș.

Am rămas însărcinată după câţiva ani de tratamente. Copilul era misiune la limita imposibilului, aşa că atunci când au apărut cele două liniuţe nu ştiam dacă să mă bucur sau să intru în panică. Le-am făcut pe amândouă. Cum medicul ginecolog la care obişnuiam să merg tocmai atunci plecase în concediu, a doua zi dimineaţă eram în cabinetul unui doctor despre care primisem recomandări foarte bune. M-am dus să mă asigur că nu pierd sarcina până se întoarce celălalt dar am rămas la acesta. După primul consult am ştiut că dacă e să duc totul cu bine până la capăt, cu el pot face asta. Mă rog, cu ea, că e o doamnă. Mi-a făcut analizele de rigoare, mi-a citit dosarul din scoarţă în scoarţă, mi-a pus o mie de întrebări a căror logică eu nu o vedeam. Apoi mi-a recomandat să fac nişte teste genetice şi oricum trebuia să iau tratament înainte să iasă rezultatele, ca să nu riscăm nimic. Nu înţelegeam nimic. Ce teste genetice? De ce tratament fără rezultatele analizelor? Atunci am auzit prima dată în viaţă de trombofilie şi aflam că e foarte posibil să o am. Aşa, şi? Şi colesterolul îl aveam cât casa când eram subponderală şi tot nu m-am agitat atât de tare. Mi-a explicat pe scurt despre boală şi faptul că risc să îmi pierd copilul şi să mor şi eu, aşa că până vin analizele e mai sigur să iau pastile, ca să nu avem ce regreta. M-am conformat. Simplul gând că aş putea să pierd sarcina era suficient ca să nu comentez pentru nişte amărâte de pastile. Mai ales că nu îmi ieşeau din cap vorbele ei: „O luăm încet-încet. Nu îţi promit nimic. Vedem de la un control la altul.”

V-aţi prins deja că analizele i-au dat dreptate. Am trombofilie. Iar boala despre care eu nu ştiam nimic apare la 1 din 5 oameni. Da, atât de des este întâlnită. Ce este ea? Este o afecţiune în care sângele are tendinţa de a se coagula în vase. Mai precis, se formează cheaguri de sânge care îl împiedică să curgă. Sau se deplasează ele spre plămâni, inimă sau creier şi blochează alimentarea lor cu sânge. Da, este o boală care poate deveni mortală dar riscul cel mai mare este pentru femeile însărcinate. Poate duce la avort spontan, la preeclampsie severă, la dezlipiri de placentă sau la naşterea unui copil mort. Trombofilia este asociată cu 40-50% din cazurile de avort spontan. Jumătate din cazurile de avorturi sunt provocate de această boală pe care autorităţile nu dau doi bani, la propriu.

Şi cu toate astea, în România cei mai mulţi medici ginecologi nici nu se gândesc să recomande analizele specifice dacă nu ai la activ cel puţin două avorturi spontane sau sarcini cu probleme. Nimeni nu se gândeşte la suferinţa pe care o implică aşa ceva. Nimeni nu se gândeşte că poate a doua sarcină nu va mai veni vreodată. Toţi se gândesc la bani, pentru că testele de depistare a trombofiliei şi factorilor ei nu sunt deloc ieftine. Iar statul român nu vrea să deconteze aşa ceva. O consideră un fel de răsfăţ.

Nu stau autorităţile să şteargă lacrimile unor părinţi care au plecat la maternitate ca să îşi cunoască mult-iubitul copil şi au aflat că bebeluşul lor este mort. Nu stau ele să mângâie o mamă care pierde sarcină după sarcină şi nu ştie de ce. Nu stau, pentru că nu le pasă.

Aşa că vă rog eu, pe cele care vreţi să faceţi copii, cereţi-le voi medicilor analizele pentru depistarea trombofiliei. Da, sunt scumpe. Da, aţi putea să faceţi altceva cu banii aceia. Dar să aduci pe lume un copil sănătos nu are preţ. Mai ales că dacă suferi de această boală, tratamentul specific(după pastile, în funcţie de gravitatea bolii, se fac injecţii, zilnic) îţi asigură clipa în care vei vedea cei doi ochi pe care nu îi vei mai uita vreodată. Vă mai mărturisesc ceva. Cel mai greu de ţinut tratamentul este după ce naşti. Mai trebuie urmat încă şase săptămâni de la acel moment. Iar atunci motivaţia ca să îţi faci acele injecţii în general dispare. Eu am rezistat doar cinci săptămâni. Apoi am aflat de o femeie care nu le-a mai făcut iar tragedia s-a produs. A murit din cauza unui cheag de sânge. M-am îngrozit, m-am gândit la sufleţelul acela care nu va cunoaşte dragostea mamei lui şi am mulţumit că eu am avut noroc.

Dar norocul ni-l putem face şi noi în acest caz, cerând analize şi urmând tratamentul, dacă e cazul, cu sfinţenie.

The post Boala care ucide copilul în pântec appeared first on Bianca Moruș.

„Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit.
Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun.
Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim… Oricum, e adânc.
Ok, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect”?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat).
De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal?
Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte microcipuri?
Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie… Ce ai face cu „defectul”?
Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebelus de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră).
E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune”.
Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu SD, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici si speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.
Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere.
Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Adică…ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii??? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Oops, perfectiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).
Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire”, acest „blestem” (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale).
Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea SD sau altele.
Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test (cu şurub, ca să mai glumim) şi rezultatele arătau că bebe are SD.
Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă…
Cu toate sfaturile „de bine”, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?).
Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de SD).
Stau şi mă întreb…dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat?
E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.
Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii etc?
Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mainile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?
În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie (mna, dacă nu mai poate fuma la biroul propriu şi personal…) etc etc.
Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/tv/radio etc.
Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care imping ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.
În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Şi nici karma mea nu e o bitch. Nici ratată/incapabilă nu-s.
Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă” de sindrom down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrazni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici).
Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară!
Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un Om.”

sursa foto: facebook Cristina Balan

The post Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare” appeared first on Bianca Moruș.

Să nu ne înţelegem greşit. Nu cred că trebuie să te închizi în casă până după naştere sau să te îmbraci în saci. Departe de mine asemenea gânduri. Eu chiar umblam în haine destul de mulate, pentru că singurele cumpărături pentru acea perioadă au fost o pereche de blugi, o pereche de colanţi şi mai multe de ciorapi, toate cu burtă. În rest m-am descurcat cu ce aveam pri  dulap. Mai nişte tricouri, mai nişte rochii. Dar de aici până la a defila mândră nevoie mare cu ditamai burta la vedere, pare-mi-se că ne cam lovim la cap. Desigur, eu nu sunt fana despuiatului în pictoriale de fel, dar dacă tot nu ne putem lipsi de asta, măcar să ne şi placă ce vedem.

sursa foto: Vanity Fair

The post Ce-o fi aşa de sexy la femeile gravide? appeared first on Bianca Moruș.

The post Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar appeared first on Bianca Moruș.