Fiecare zi este o cursă continuă, în fiecare zi risc să întârzii undeva, în fiecare zi fiecare acţiune este contracronometru.

M-am uitat iar la ceas, apoi am băgat telefonul în geantă şi am ridicat ochii spre cer. Soarele era acolo şi mă încălzea blând. Un amestesc de bleu deschis, verde, alb şi roz plutea deasupra mea şi eu nu avusesem ochi pentru el până atunci. Mă grăbeam, deşi nu mă grăbeam.

Şi în acel moment am redus viteza, mi-am reamintit ce este aceea o plimbare. Am tras aer adânc în piept şi am zâmbit. Apoi am început să privesc cu atenţie la tot ce era în jurul meu: iarbă, flori, copaci, oameni. Îmi aduc aminte că în copilărie asta era una dintre activităţile mele preferate – să observ lucrurile de lângă mine.

Adoram să merg desculţă prin iarba răcoroasă.

Să stau întinsă pe pământ şi să descopăr forme în norii ca de vată de zahăr.

Să descopăr constelaţii, să pândesc stelele căzătoare şi să-mi pun dorinţe.

Să visez cu ochii deschişi, să-mi construiesc lumi fantastice şi bune.

Să mă dau cu sania printre copaci.

Să rup pâinea sau cozonacul abia scoase din cuptor şi să mănânc cu poftă, fără teama că „o să mă doară burta”.

Să mănânc corcoduşele când au încă miezul crud.

Să râd tare, fără să mă gândesc că aş putea deranja pe cineva.

Să citesc până dimineaţa fără să mă gândesc că a doua zi nu mă voi putea trezi.

Să dansez ore întregi fără să simt urmă de oboseală.

Sunt lucruri atât de simple, dar care-mi aduceau atâta bucurie. Şi pe care le-am dat uitării în goana după carieră, bani, crescut copil şi alte lucruri de-ale maturităţii. Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc şi cât de rău îmi face goana nebună numită generic viaţă.

N-am idee dacă voi putea schimba ceva. N-am idee dacă mâine îmi voi mai găsi cele câteva minute în care să respir, să privesc şi să simt. Ştiu doar că voi încerca şi vă doresc şi vouă să deschideţi geamul dimineaţa, să ascultaţi trilul păsărilor şi să vă amintiţi pentru ce trăiţi.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ziua în care am reuşit să nu mă mai grăbesc appeared first on Bianca Moruș.

Când a preluat conducerea Școlii Ferdinand I, din capitală, și-a dat seama că degeaba merge și cere, degeaba își dorește. Nu va schimba nimic dacă nu va face ea primul pas. Și pe al doilea. Și pe al treilea. Face parteneriate cu oricine este dispus să ajute, de la ONG-uri la Administrația Publică. A transformat o școală veche și insalubră într-una veselă, plină de culoare. A vrut să reducă abandonul școlar, dar a ajuns ca mulți dintre elevii școlii să urmeze liceele de elită din capitală sau să plece la studii în străinătate. Am vrut să aflu însă mai multe chiar de la dumneai, despre motivațiile și dorințele care o mână în luptă.

Cum era Violeta Dascălu înainte să preia conducerea unei școli? Cum erau lecțiile și, mai ales, ați folosit mereu metode de predare integrate sau ați schimbat pe parcurs?

Am fost întotdeauna un profesor responsabil și implicat în viața elevilor. Mergeam în tabere, excursii, vizitam muzee și participam la proiecții cu filme documentare. Totul în afara orelor de la școală sau în vacanțe. Geografia, știința pe care o predau, mi-a oferit mereu abordări holistice ale temelor pe care le discutam. Metodele integrate au început să fie prezente după ce am vizitat alte sisteme de educație din Europa, după ce am participat la cursuri în cadrul proiectelor interne și internaționale sau după ce am asistat la activități non formale practicate de reprezentanți din ONG-uri. Și nu în ultimul rând, după ce am absolvit un master interdisciplinar, PED Arte – Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație. Este o căutare permanentă de a fi lângă nevoile copiilor.

Ce s-a schimbat de când ați preluat conducerea școlii Ferdinand? Care au fost problemele de care v-ați lovit și ce ați făcut ca să nu vă descurajați?

Totul s-a schimbat: spațiile, designul claselor, mobilierul, activitățile extrașcolare și extracurriculare.

Provocările au fost legate de abandonul școlar, lipsa de implicare a părinților, lipsa unei săli de sport, spații neutilizate, învechite și insalubre, inerție, blazare. Copiii și colegii care doreau schimbare au fost principalii factori care m-au condus la o strategie centrată spre soluții. Și acum continuăm pe aceleași dimensiuni.

Cum v-a venit ideea să apelați la ONG-uri ca să îmbunătățiți lucrurile în școală?

Cred că intuiția, idee că pot fi mai multe șanse dincolo de zidurile și gardul școlii. Am început să merg la conferințe și dezbateri despre educație. Așa am găsit o mulțime de tineri din asociații și fundații dornici să vină în școală.

Ce ați schimbat, efectiv, în școală? Am văzut că există o grădină, tot felul de opționale.

Școala este o clădire de patrimoniu superbă, pe care am adaptat-o la în interior pentru a fi vie, plină de culoare și comfort. S-au reabilitat și modernizat spații la demisolul clădirii, avem o sală de sport modernă. Copiii beneficiază de activități atractive și diverse: sport, arte, dezvoltare personală, dezvoltare comunitară, grădinărit, ecologie, debate, festivaluri, robotică, programare), dar și  perfecționare continuă pentru profesori și ceilalți angajați, opționale atractive (limba engleză, arhitectură, ecologie, patrimoniul UNESCO din România, teatru).

Avem prima grădină școlară din București ce funcționează după principiile permaculturii – adică se autosusține, nu folosim nimic chimic, totul natural.

Se spun atât de multe despre elevii de azi. Să fie ei mai nepregătiți sau poate nu suntem noi pregătiți să-i înțelegem? Ce este diferit la elevul lui 2018 față de elevul lui 1988, de exemplu?

Sunt multe studii despre copiii de astăzi și se spun multe lucruri neavizate, presupuse. Copiii sunt inteligenți, creativi, citesc literatură modernă, dar și clasică, dacă bucuria lecturii este cultivată. Se plictisesc repede, deci noi trebuie să fim permanent atenți la dinamica lor.

Ceea ce s-a schimbat la ei este datorat progresului tehnologic, adus în viața lor prea mult și la vârste nepotrivite, utilizat pe post de doică sau prin  neimplicarea părinților. Au pierdut contactul cu natura, se mișcă puțin, sunt supraprotejați, răsfățați de cele mai multe ori (multe jucării, multă hrană și nesănătoasă, multe haine – adică valori materiale perene).

Elevul din 1988 se juca mult afară, pe stradă, alerga, își rezolva singur micile incidente apărute între parteneri de joacă, exista o reglare naturală, sănătoasă. Era politicos, respecta regulile, era empatic, generos, avea modele puternice.

În ultimii ani, profesorii parcă sunt puși la zid mai rău ca oricând. De ce? Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Ce ar trebui schimbat?

Este doar ce promovează media sistematic. Vedem sau auzim doar despre ce este greșit. Sunt foarte mulți profesori valoroși, care au evoluat odată cu noile generații. Altă cauză este determinată de intruziunea unor părinți, care se pricep la educație precum noi toți la fotbal sau politică!

Eu le spun părinților noștri că le suntem parteneri. Și așa ne-am creat o comunitate frumoasă, care aduce tot ce știe mai bine sau mai frumos în viața copiilor.

Am câștigat încrederea și respectul lor. Aceasta este cheia educării unor copii echilibrați. Să completăm și să ne completăm fiecare dintre noi.

Foarte mulți părinți se plâng de numărul temelor pe care le primesc copiii lor? Au dreptate sau ne-am învățat să lenevim?

Unii au dreptate! Încă se plusează mult! Acolo unde și părinții doresc aceasta sau școlile au construit o cultură a performanței, dar nu neaparat o dorință de evoluție personală. Dorința de a persevera și de a construi un individ care se întrece cu el însuși este potrivită.

Pe de altă parte, au și profesorii nemulțumirile lor legate de salarii, de copii prea obraznici, de părinți cu pretenții. Cine și cum ar trebui să rezolve lucrurile astea?

Unele situații sunt datorate structurii și modului de organizare a sistemului de educație, altele țin de primii ani de acasă și cum au fost ei puși. Apoi, mai intervine dinamica societății, cu o mare, mult prea mare mobilitate spațială și familială. Părinți plecați în străinătate, prea ocupați și care petrec prea puțin timp cu copiii lor, familii dezorganizate, șomaj.

Cred în puterea fiecărei familii de a găsi mijloacele adecvate de a-și crește copiii. Și mai cred că informațiile la îndemâna tuturor sunt o cale, dar și ajutorul specializat.

Iar fiecare școală are nevoie să își construiască o cultură organizațională adaptată specificului său. Sunt multe oportunități!

Ce-i lipsește școlii românești de azi și cum s-ar putea remedia situația?

Nu are viziune pe termen scurt sau lung, nu sunt stabilite clar direcțiile după care ne educăm copiii pentru a putea să devină adulți adaptați societății viitoare.

Cred în soluții particulare pentru fiecare școală. Progresul este mult mai vizibil așa.

Ce-ar trebui să înțeleagă copiii de azi? Ce mesaj le-ați transmite lor și, de ce nu, părinților lor? Dar profesorilor?

Copii de astăzi sunt norocoși pentru că trăiesc în aceste vremuri dinamice, pline de oportunități. Lor le spun: Aveți mult de lucru! Trebuie să reparați ce am stricat noi – mediul, lipsa de respect pentru valorile culturale, calitatea hranei. Dar sunteți norocoși pentru că sunteți inteligenți și veți găsi cele mai bune soluții.

Părinților le spun să își accepte copiii așa cum sunt, nu cum visează ei. Să îi iubească necondiționat, să le fie alături și să creadă în ei. Să le cultive independența.

Profesorilor le spun să îi vadă ca pe niște ființe unice, să îi trateze după nevoile și ritmul lor, să fie comunicativi, deschiși și să le arate că și ei pot greși, pot fi vulnerabili.

Sursa foto: pagina de Facebook Școala Ferdinand I și Teach for Romania

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Directoarea de școală care a decis să nu mai aștepte, ci să facă appeared first on Bianca Moruș.

The post Voi ce aţi face cu 30 de lei? appeared first on Bianca Moruș.

Şi de parcă nu e suficient că nu ştii niciodată cu siguranţă dacă faci bine ceea ce faci, eşti expus şi judecăţii celor din jur. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost privită ca o mamă cumplit de rea pentru că le interziceam celor din jur să pună mâna pe fata mea atunci când cădea şi eu îi spuneam că poate să se ridice singură, încercând să evit să o fac o plângăcioasă care face o dramă din orice zgârietură. Sau când eu îi spuneam să încerce ceva(să urce, să coboare etc) şi o supravegheam din umbră şi se trezea un om de bine să îi dea o mână de ajutor sau să o ia în braţe. Sigur, cunosc şi reversul medaliei, când eu încercam să îi dau o lecţie(legat de faptul că nu poţi primi oricând, orice iar urletele cu siguranţă nu te vor ajuta) iar necunoscuţi veneau să îmi dea mie lecţii despre „sărăcuţa copilă”.

La fel de mult mă deranjează şi presiunea constantă pusă asupra copiilor. Trebuie să înveţe să citească pe la 4 ani, să meargă la cursuri de dans, de karate, de limbi străine, de pian şi de cine ştie ce alte minunăţii. Trebuie să fie cei mai buni, să aibă note maxime, să exceleze în absolut tot ceea ce fac. Eu nu îmi doresc ca fiică-mea să fie o incultă dar nici nu vreau să fie cea mai tare din parcare. Mă mândresc cu ea aşa cum e, n-am nevoie să primesc aplauze din partea celorlalţi pentru ce copil cuminte şi educat am. Încerc să îi descopăr calităţile şi înclinaţiile, ca să o pot îndruma să şi le dezvolte.

Dar mă panichează deja faptul că se apropie momentul în care va merge la şcoală iar la noi încă se pune accent pe competiţie dusă la extrem şi pe ideea că un copil trebuie să aibă note mari la toate materiile. Şi stau şi mă întreb cât, cum şi cam ce ar trebui eu să fac să fie bine. Pentru ea, nu pentru mine. Am o mulţime de întrebări şi sunt convinsă că la multe dintre ele voi afla răspunsul duminică, pe 11 iunie, în cadrul evenimentului „Liber la educaţie sau educaţie la liber?”. Oana Moraru, consultant educaţional, Gaspar Gyorgy, psihoterapeut relaţional, Carmen Lică, director executiv CEDP şi Larisa Petrini, Health Coach şi ambasador Jamie Oliver  sunt cei care vor încerca să ne îndrume.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Liber la educaţie sau educaţie la liber? appeared first on Bianca Moruș.

Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.

De ce vă spun toate astea? Pentru că ei sunt cei pentru care am mers ieri la Cursa Cumpărăturilor Caritabile, organizată de United Way România cu sprijinul Carrefour. 57 de voluntari, jurnalişti, bloggeri, angajaţi din diferite companii am participat la o cursă contracronometru, în sprijinul a 14 familii defavorizate.

În România 70% din bugetul lunar al unei gospodării cu venituri medii este folosit pentru produsele de bază. Pentru cei cu venituri sub medie este însă imposibil să acopere toate cheltuielile.

Tocmai de aceea, echipa din care am făcut parte, alături de Oana D. Botezatu, Alina Aliman şi Andrei Vulpescu, a cumpărat alimente, produse de uz personal, produse de curăţenie, dar şi o combină frigorifică, încălţăminte pentru fete şi o bicicletă pentru Cristi. Am umplut 4 coşuri ca să îi aducem o mică bucurie familiei pentru care am intrat în competiţie.

Noi şi celelalte echipe am făcut în total cumpărături de 60.000 de lei.

După concurs i-am cunoscut şi pe 4 din cei 5 membri ai familiei pentru care am făcut cumpărăturile. Să vă spun cât bun simţ emană prin toţi porii lor? Să vă explic cât de frumoşi sunt? Că nu ştiau cum să se bucure şi cum să mulţumească? Atunci am înţeles cu adevărat de ce au fost aleşi de cei de la United Way.

Organizaţia sprijină anual peste 500 de familii să iasă din dificultate. Părinţii sunt ajutaţi să îşi găsească un loc de muncă, să-şi întreţină familia cu puţinii bani pe care îi au, să-şi susţină copiii să meargă la şcoală. Cei mici sunt integraţi în centre de zi iar în acest fel, familiile rămân împreună.

The post Cursa Cumpărăturilor Caritabile appeared first on Bianca Moruș.

Peste 225 de mii de copii din mediul rural merg la culcare flămânzi. Ştiţi cam cât înseamnă asta? La protestele acelea de stradă, la care se consideră că sunt foarte mulţi oameni, sunt cam 5 mii de persoane. Copii care nu au ce să mănânce seara sunt de 45 de ori mai mulţi, cam câţi locuitori are Ploieştiul, al nouălea oraş din România ca număr de locuitori. Iar statul, mai mult de un corn cu lapte sau iaurt, de multe ori şi alea cu mari probleme(sute de copii au ajuns anul trecut la spital cu intoxicaţie alimentară după ce au mâncat aceste produse), nu dă. Consideră că e suficient.

Noroc că sunt alţii care vor să facă mai mult şi pe care cele 18 procente de abandon şcolar i-au cam panicat.

Reprezentanţii fundaţiei World Vision România, cu sprijinul Lidl România, au iniţiat proiectul „Pâine şi Mâine”. Ce înseamnă asta? Vor să atragă copiii la şcoală prin oferirea unei mese calde chiar acolo. Iar după cursuri cei mici merg şi la un program after school, unde sunt ajutaţi să îşi facă temele şi participă la ateliere tematice. Şase sate din Dolj şi Vâlcea sunt în etapa pilot a proiectului. Funcţionează? Da, funcţionează. Pentru că cei mici au nevoie doar de o mână întinsă ca să îşi întindă ei aripile. Se poate face mai mult? Da, se poate. Şi putem şi noi să întindem o mână de ajutor. Un SMS la numărul 8844, cu textul PÂINE înseamnă 2 euro pentru susţinerea programului.

Puteţi afla mai multe despre proiect şi evoluţia lui aici. 

The post Abandonul şcolar devine un fenomen appeared first on Bianca Moruș.