Ziua în care am reuşit să nu mă mai grăbesc

M-am ridicat de la birou şi am ieşit pe uşă val-vârtej. Trebuia să o iau pe Diana de la grădiniţă la prânz, aşa că ziua nu avea să decurgă ca una firească. Ajunsă pe stradă, mergeam cu pas grăbit, de parcă viaţa cuiva ar fi depins de asta. Nu eram în întârziere. Chiar ajungeam mai devreme cu câteva minute, pentru că nu se deschisese uşa grădiniţei. Şi eu totuşi aproape alergam pe stradă. Fără motiv, doar pentru că aşa alerg zi de zi, fie că sunt pe jos sau cu maşina.

Fiecare zi este o cursă continuă, în fiecare zi risc să întârzii undeva, în fiecare zi fiecare acţiune este contracronometru.

M-am uitat iar la ceas, apoi am băgat telefonul în geantă şi am ridicat ochii spre cer. Soarele era acolo şi mă încălzea blând. Un amestesc de bleu deschis, verde, alb şi roz plutea deasupra mea şi eu nu avusesem ochi pentru el până atunci. Mă grăbeam, deşi nu mă grăbeam.

Şi în acel moment am redus viteza, mi-am reamintit ce este aceea o plimbare. Am tras aer adânc în piept şi am zâmbit. Apoi am început să privesc cu atenţie la tot ce era în jurul meu: iarbă, flori, copaci, oameni. Îmi aduc aminte că în copilărie asta era una dintre activităţile mele preferate – să observ lucrurile de lângă mine.

Adoram să merg desculţă prin iarba răcoroasă.

Să stau întinsă pe pământ şi să descopăr forme în norii ca de vată de zahăr.

Să descopăr constelaţii, să pândesc stelele căzătoare şi să-mi pun dorinţe.

Să visez cu ochii deschişi, să-mi construiesc lumi fantastice şi bune.

Să mă dau cu sania printre copaci.

Să rup pâinea sau cozonacul abia scoase din cuptor şi să mănânc cu poftă, fără teama că „o să mă doară burta”.

Să mănânc corcoduşele când au încă miezul crud.

Să râd tare, fără să mă gândesc că aş putea deranja pe cineva.

Să citesc până dimineaţa fără să mă gândesc că a doua zi nu mă voi putea trezi.

Să dansez ore întregi fără să simt urmă de oboseală.

Sunt lucruri atât de simple, dar care-mi aduceau atâta bucurie. Şi pe care le-am dat uitării în goana după carieră, bani, crescut copil şi alte lucruri de-ale maturităţii. Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc şi cât de rău îmi face goana nebună numită generic viaţă.

N-am idee dacă voi putea schimba ceva. N-am idee dacă mâine îmi voi mai găsi cele câteva minute în care să respir, să privesc şi să simt. Ştiu doar că voi încerca şi vă doresc şi vouă să deschideţi geamul dimineaţa, să ascultaţi trilul păsărilor şi să vă amintiţi pentru ce trăiţi.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.