Când funcţionezi, dar nu mai trăiești. Cine eşti tu în propria viaţă

Din afară totul pare perfect. Prietenii te laudă pentru familia ta minunată, cunoscuţii se uită cu un strop de invidie, necunoscuţii își doresc și ei ce văd la tine. Iar tu zâmbești timid, închizi ușa casei și te prăbușești.

De câţi ani oare te hrănești cu imaginea pe care o proiectează alţii pe familia și casa ta? De câţi ani încerci să te convingi că nu e chiar atât de rău și că e nevoie de un pic de timp, de un pic de răbdare și lucrurile se vor rezolva?

Te uiţi la poze, asculţi o melodie anume, retrăiești câteva momente și încerci să îţi dovedești că e doar o chestiune de moment. De câţi ani tot trăiești cu impresia că e doar un moment, o perioadă, o etapă?

Sunt mulţi oameni care trăiesc durerea de a duce o viaţă care nu e a lor, nu e ce-și doresc și sigur nu e ce au visat. Nu e vorba că trăiesc o viaţă falsă. Nu prezintă conștient o altă imagine în afara casei. Doar au învăţat poate că nu e treaba altuia ce se petrece la ei în ogradă. Că nu trebuie să spele rufele murdare în public. Că poate nu ar înţelege altcineva de ce stau, de ce suportă sau de ce au ajuns în situaţia actuală. Poate să fie vină, rușine, frică. Sunt tot atâtea posibilităţi câte emoţii.

Poate că nici pentru tine nu e foarte clar ce nu merge. Poate că nu ai de-a face cu abuzuri sau poate că nu știi să le recunoști. Poate că nu ai de-a face cu lipsuri materiale sau poate că nu le ai pentru că faci totul ca ele să nu existe. Poate că nici măcar certurile nu (mai) sunt la intensitatea aia care să te consume sau să te epuizeze. Poate că te-ai obișnuit atât de mult cu lipsa de conectare – cu partenerul și apoi, cu tine – încât nici măcar nu mai știi să spui exact care e problema.

Și totuși… ceva nu-ţi dă pace. Nu ești fericită, nici liniștită, nici mulţumită. Simţi că duci o viaţă care nu e a ta. Nici măcar tu nu mai ești tu în ea.

Poate că nici nu mai știi când ai început să dispari din propria viaţă pentru că asta se întâmplă arareori brusc. Nu te trezești într-o dimineaţă și realizezi dintr-odată că nu mai ești bine. De cele mai multe ori e un proces lent, aproape invizibil. Renunţi întâi la lucruri mici: la o nevoie, poate la o opinie sau o limită, la ceva ce îţi făcea plăcere sau la întâlnirile cu unii dintre prieteni. Apoi începi să te adaptezi: să eviţi conflicte sau să porţi unele fără miză reală, să explici mai mult şi să ceri mai puţin, să ocupi cât mai puţin spaţiu emoţional.

Până când, fără să îţi dai seama exact când, ajungi să trăiești mai mult în rolurile tale decât în propria identitate. Soţie, mamă, parteneră, omul care ţine casa în picioare, care înţelege, are răbdare, nu cere, dar rezolvă.

Unde mai ești în toată povestea asta? Şi nu, întrebarea care contează nu e: „De ce nu pleci, ci ”Când ai început să crezi că ceea ce simţi nu mai contează?”

Oamenii nu rămân în relaţii nefericite fiindcă iubesc suferinţa, ci pentru că, în timp, își pierd accesul la ei înșiși, la propriile repere, la încrederea că au voie să își dorească mai mult. Uneori motivele sunt vizibile și practice: copiii, dependenţa financiară, frica de schimbare, teama că nu s-ar descurca singuri după atâţia ani.

Altele sunt mult mai greu de explicat și tocmai de aceea, atât de greu de depășit. Rușinea, de exemplu. Rușinea că ai ales greşit, că ceilalţi poate nu ar înţelege, că ai construit ani întregi o imagine de familie fericită și acum simţi că totul se prăbușește.
Rușinea de a recunoaște chiar și faţă de tine că nu mai poţi. Iar rușinea asta are un efect foarte pervers: te izolează. Te face să taci exact atunci când ai avea cel mai mult nevoie să vorbești.

Mai există și neputinţa învăţată, acel fenomen care apare atunci când cineva încearcă ani la rând să repare, să explice, să salveze, să schimbe ceva și ajunge, în cele din urmă, să creadă că nimic nu mai poate fi schimbat. Oboseala emoţională devine atât de mare, încât omul nu mai are energie nici să își imagineze altă viaţă. Iar uneori ceea ce încă numim iubire nu este altceva decât o formă de supravieţuire emoţională.

Multe persoane ajung să se adapteze atât de bine la nefericire, încât aceasta începe să li se pară normală. Sunt funcţionale – merg la muncă, cresc copii, ies în oraș, postează poze din vacanţe, organizează aniversări. Din afară, viaţa lor arată perfect, dar în interior se simt goale, singure și profund deconectate de ele însele.

În multe relaţii apare și aşa-numita mască de conformitate. Înveţi să spui ce trebuie, să reacţionezi cum trebuie, să nu deranjezi, să nu superi, să nu creezi tensiuni. Suprimi bucăţi din tine ca să menţii liniștea. Liniștea obţinută prin anularea de sine nu este însă liniște, ci doar o absenţă a conflictului. Iar corpul știe asta înaintea minţii. De multe ori oamenii ajung să spună:

„Nu știu ce am.”

„Nu pot explica.”

„Nu e chiar atât de rău.”

„Dar mă simt epuizată.”

„Mă simt goală.”

„Nu mă mai bucură nimic.”

Atunci când trăiești ani întregi împotriva ta, psihicul începe să cedeze. Pot apărea anxietatea, depresia, iritabilitatea, lipsa dorinţei sau a plăcerii, oboseală continuă, senzaţia că trăiești pe pilot automat. Și atunci poate că întrebările importante nu sunt: „Oare exagerez?” sau „Oare chiar am motive să mă simt așa?”

Ci mai degrabă:

Când ai râs ultima dată sincer?

Când te-ai simţit în siguranţă din punct de vedere emoţional?

Când te-ai simţit văzută, auzită și importantă?

Când ai simţit că poţi fi tu fără să fii criticată, ignorată sau invalidată?

Dacă nimeni nu te-ar judeca, ai mai alege viaţa pe care o trăiești acum?

Dacă fiica ta ar trăi exact relaţia ta, ai fi liniștită pentru ea?

Și poate cea mai grea întrebare dintre toate:

Ce parte din tine ai abandonat ca să poţi rămâne aici?

Nu toate relaţiile trebuie încheiate. Unele pot fi reparate, unele pot fi reconstruite dacă există disponibilitate reală, asumare, vulnerabilitate și muncă emoţională din partea ambilor parteneri. Dar aproape niciodată nu se schimbă ceva cât timp unul dintre ei continuă să se abandoneze pe sine pentru a păstra aparenţele.

Vindecarea nu începe neapărat cu o despărţire, ci cu adevărul. Cu momentul în care îndrăznești să recunoști: „Nu mai sunt bine.”, „Nu mă mai regăsesc.”, „Nu mai pot continua așa.” Important e să te reîntorci la tine, să înţelegi cine ești dincolo de roluri, dincolo de relaţie, dincolo de ce au ceilalţi nevoie să fii, să înveţi din nou să simţi, să înţelegi ce ai nevoie, ce limite ai, ce îţi dorești.

Dacă ai nevoie de o analiză sinceră, într-un spaţiu sigur, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș