Viaţa între premiul I cu coroniţă şi acceptarea limitelor

Am crescut într-o vreme în care premiul I cu coroniţă era singurul acceptat şi validat. În care nu conta care îţi erau limitele, important era să le depăşeşti. Indiferent de capacităţile intelectuale, de mediul de viaţă sau de dorinţă, dacă nu erai „cel mai bun” riscul să nu primeşti iubirea şi acceptarea celor din jur era extrem de mare. Eram învăţaţi să ne comparăm cu ceilalţi şi să nu ne lăsăm până nu ajungem mai buni decât ei. Iar dacă eram mai buni oricum trebuia să muncim la fel de mult, ca să nu cumva să ne pierdem locul.

Mulţi dintre copiii de atunci, adulţii de acum sunt în continuare prinşi în jocul „mai mult, mai bun.” Trăim într-o cultură care a transformat ideea de „a da totul” într-un standard. Trezitul la 5 dimineața pentru un antrenament sportiv, munca fără pauze, ignorarea oboselii și a limitelor personale sunt privite ca dovezi ale succesului. Ești o persoană puternică, ambițioasă, capabilă să depășească orice, nu? Dar, de multe ori, în spatele acestui efort continuu se ascunde o povară pe care doar noi știm cum o purtăm.

Ascultam zilele trecute pe cineva vorbind despre evaluarea performanţelor după un sistem pe cât de necinstit, pe atât de nesănătos. Mai exact, o persoană care a muncit pe brânci, mult peste standardele de până atunci, a fost evaluată iniţial ca „excepţională”, apoi nu a mai trecut niciodată de „bine.” De ce? Pentru că standardele au fost ridicate la nivelul adus chiar de ea, fără să se ţină cont de normalitate sau de medie.

Apoi, dăm un ochi prin social media şi vedem atâtea vieţi perfecte că ne întrebăm cum de mai suntem admişi să trăim pe acest pământ. Profesionişti fără cusur, soţi/soţii iubitori(oare) şi mereu cu chef de distracţie, părinţi perfecţi, prieteni mereu disponibili, imagini ireproşabile, vacanţe de lux, timp şi disponibilitate pentru o mulţime de lucruri care pentru unii dintre noi par SF.

Oameni care glorifică munca timp de 16-17 ore pe zi. Oameni care se laudă cu capacitatea lor de a dormi 4-5 ore pe noapte. Oameni care te învaţă cum să nu mănânci cu săptămânile ca să ajungi la silueta „ideală.” Tot felul de indivizi care se vând ca idoli şi transmit idei cât se poate de nocive, dar care ajung să fie luate ca normă de viaţă de mulţi alţii.

Aşa ajung o mulţime de persoane în situaţia în care trag şi mai mult, pun şi mai multă presiune, se învinovăţesc şi mai tare. Dar până când?

Când „a da totul” devine prea mult

Problema nu este motivația sau dorința de a reuși. Problema apare atunci când transformăm „totul” într-o regulă nescrisă. Când devine un scop în sine să demonstrăm că suntem invincibili, fără să ne întrebăm: Cu ce cost?

Lipsa de somn – pentru că în mintea ta trebuie să alegi între a te odihni și a fi productiv.

Oboseala cronică – pentru că pauza pare un lux pe care nu ți-l poți permite.

Burnout-ul – care apare atunci când îți forțezi limitele până la epuizare.

Relaţiile cu cei dragi – pentru că eşti mereu epuizat şi nu mai ai răbdare să fii acolo, prezent pentru ei.

Relaţia cu tine – pentru că în goana asta nebună nu doar că nu-ţi mai recunoşti limitele, dar nici nu mai ştii ce îţi doreşti cu adevărat şi cine eşti.

Corpul și mintea noastră sunt finite. Resursele lor nu sunt inepuizabile, oricât de mult ne-am dori să fie.

Unde greșim

De multe ori, în spatele acestui „a da totul” se află o teamă profundă: teama de a fi judecați, de a părea slabi, de a nu fi suficienți. Vrem să arătăm că putem să facem față tuturor provocărilor. Dar când faci asta zi de zi, uitând să-ți asculți propriile nevoi, devine un model toxic de viață.

Nu mai trăim pentru noi, ci pentru a bifa o listă nesfârșită de „trebuie”. Trebuie să fii productiv, trebuie să fii în formă, trebuie să fii mereu perfect. Dar cine stabilește, de fapt, aceste reguli?

Ce poți face

Redefinește ce înseamnă „a da totul.” Uneori, să dai totul înseamnă să te odihnești. Alteori, înseamnă să spui „nu” sau să îți acorzi timp să respiri.

Îmbrățișează imperfecțiunea. Nu trebuie să demonstrezi nimănui că ești invincibil. Ești om, iar oamenii au nevoie de pauze.

Respectă-ți limitele. Limitele nu sunt semne de slăbiciune, ci mecanismele prin care corpul și mintea îți spun ce au nevoie.

Să dai totul… pentru tine

Cel mai mare pericol al acestui „a da totul” este că, la final, te pierzi pe tine. Devii un roboțel care face, dar nu mai simte, care aleargă, dar nu mai vede drumul.

A da totul nu înseamnă să te distrugi, ci să îți oferi ceea ce ai nevoie pentru a trăi frumos. Uneori, să dai totul înseamnă să te oprești. Să privești cerul, să tragi aer în piept, să lași ziua să curgă fără să fie perfectă.

Nu trebuie să fii erou. Trebuie să fii tu. Și asta e suficient.