–         „Nu te mai purta băieţeşte”;

–         „Fetele nu se urcă în copaci”;

–         „Trebuie să te porţi ca o domnişoară, nu ca un băieţoi”;

–         „Dar tu de ce te joci cu maşini şi nu cu păpuşi, că nu aşa fac fetiţele”.

Nici când încercam să-mi aleg meseria cei din jur nu au fost cu mult mai blânzi:

–         „Asta nu e meserie pentru femei.”

Când jucam fotbal cu băieţii iar nu era bine. Nu vă mai spun despre momentul în care am descoperit biliardul sau pokerul. Una peste alta, n-am fost niciodată Melanie, ci mai degrabă Scarlett.

Prin urmare am încercat să îmi cresc fiica în stilul propriu, să îi transmit că are dreptul să aleagă ce îi place, să nu facă diferenţe între fete şi băieţi. Bine, asta a durat până la vreo 2 ani, când a început să stea mai mult prin locurile de joacă, a început grădiniţa şi să intre în contact cu mai mulţi oameni decât până atunci. Iar inevitabilul s-a produs. Copilul meu pasionat de Lego şi maşini cu telecomandă îmi spunea acum că nu vrea nu ştiu ce jucărie, pentru că este pentru băieţi sau că nu îi place nu ştiu ce desen, din acelaşi motiv. Luni de zile m-am chinuit să îi explic că nu trebuie să facem astfel de diferenţe, că dacă ei îi place Spiderman nu trebuie să dea înapoi doar pentru că i-a spus cineva că acesta e un personaj inventat special pentru băieţi. Acum lucrurile s-au mai liniştit iar fiică-mea a reînceput să nu mai ţină cont de ce îi spun unii şi alţii, ci de ceea ce îi place. Partea nu tocmai plăcută este că vrea acum un excavator cu care să se plimbe iar eu nu sunt dispusă să îi cedez locul meu de parcare.

Nu înţeleg de ce în continuare românii împart lucrurile în funcţie de sex. Încă este foarte puternică mentalitatea cum că femeile sunt cele care trebuie să facă mâncare, curăţenie şi orice ţine de casă iar bărbaţii, treburile mai complicate, reparaţii sau cărat lucruri mai grele. Acum, eu nu zic că nu-mi convine când cară bărbatul bax-urile de apă şi sacoşele pline până la refuz, dar nici nu stau cu mâinile în buzunare în timpul ăsta. Un bec şi o siguranţă ştiu şi eu să schimb dar recunosc că nu mă amuză ideea de a da nişte găuri cu bormaşina. Ştiu însă câteva femei care au făcut asta şi le-a şi plăcut. Departe de mine ideea că femeile şi bărbaţii sunt la fel. Dar nici nu cred în superioritatea vreuneia dintre părţi şi nici în lucrurile (pre)destinate în funcţie de sexul persoanei.

Nu cred că fetele trebuie să se îmbrace în roz iar băieţii în bleu. Fiică-mea nu a avut nimic roz în garderobă până nu şi-a ales singură aşa ceva.

Recunosc că nu îmi place nici să văd băieţi sau bărbaţi în această culoare, dar asta este doar pentru că îmi displace mie teribil rozul, indiferent cine l-ar purta. Nu cred că găseşti şoferi buni doar printre bărbaţi şi nici nu cred că femeile se pricep cel mai bine la gătit. Cred că fiecare om are anumite talente şi înclinaţii. Şi mai cred că trebuie lăsat să şi le descopere.

Până la urmă, ce ne dorim? Vrem să creştem copii liberi, care să facă ce le place şi ce li se potriveşte? Sau rămânem cu idei preconcepute şi le desenăm viitorul în funcţie de ceea ce avem noi în cap?

Nici mie nu îmi place tot ce îi place copilului meu. Dar ori de câte ori vine să mă întrebe dacă îmi este pe plac ceva, am grijă să îi explic că este mai important ce simte el şi că este firesc ca uneori să avem păreri diferite.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Creştem fete, băieţi sau oameni? appeared first on Bianca Moruș.

Iar ochii sunt la fel de importanţi ca orice altă parte a corpului. Eu am fost cu fiică-mea la control la oftalmologie încă de când era bebeluş. Am fost şi la un an. Am fost şi la 2. Dar controlul de la 3 ani l-am ratat, din motive subiective. Iar apoi l-am tot amânat pentru că vizita de  la 2 ani o enervase teribil iar acum nu mai voia nici să audă de aşa ceva. Până când a tot început să se plângă de dureri de cap iar atunci am decis că nu e cazul să mai aştept. Am pregătit-0, i-am spus că mergem la o altă doamnă doctor, foarte drăguţă. I-am explicat exact ce i se va întâmpla şi de ce este atât de important să verificăm vederea.

S-a convins singură că doamna doctor chiar este foarte drăguţă. Ba chiar a spus că la următorul control, anul viitor, îi va aduce câteva jucării de la ea, ca să aibă micii pacienţi cu ce să îşi ocupe timpul cât timp durează testele. Iar eu am profitat de ocazie să o rog pe dr. Roxana Cozubaş să ne explice de ce trebuie să mergem cu copiii la control oftalmologic încă de la început, nu să aşteptăm până ni se pare nouă că ar fi o problemă.

Şi mi-a dat o mulţime de exemple, unul mai dureros ca altul. Am ales să vă povestesc unul nu din cele mai grave, pentru că nu vreau să vă bag groaza în oase. Dar vreau să înţelegeţi că trebuie să vă duceţi copiii la control. O să vă spun despre o fetiţă de un an şi jumătate, ajunsă la ea la un control de rutină. A fost diagnosticată cu astigmatism şi a primit recomandarea să revină periodic la control, undeva la 6-8 luni, ca să se poată lua măsuri dacă lucrurile s-ar fi agravat. Fetiţa a fost adusă din nou la control la vârsta de 4 ani şi jumătate. Aţi ghicit deja că ochiul stâng, cel la care avea probleme, era extrem de afectat. Acum poartă ochelari, umblă cu ochiul sănătos acoperit ca să îl forţeze pe celălalt să lucreze şi asta va dura cel puţin un an de zile. Dacă fetiţa ar fi revenit la control la timp, problemele ei s-ar fi rezolvat mult mai repede şi mai uşor.

N-am să vă plictisesc cu nume de boli, cu explicaţii de specialitate. Vă spun doar atât: problemele oculare depistate la vârste fragede pot fi rezolvate în proporţie covârşitoare. După vârsta de 7 ani lucrurile se complică foarte tare iar de cele mai multe ori vederea nu mai poate fi recuperată.

Copiii nu vă pot spune dacă văd bine sau nu. Nu au termen de comparaţie. Voi sunteţi cei care trebuie să vă asiguraţi că totul este bine şi că nu vor avea de suferit o viaţă întreagă. Un control oftalmologic o dată pe an nu e un capăt de ţară. Şi nu vă costă nimic dacă mergeţi la cabinet cu o trimitere de la medicul de familie. Dar vederea pierdută sau foarte slabă îi poate costa pe copiii voştri enorm.

The post Mergeţi cu copiii la oftalmolog! De la câteva luni de viaţă, nu când nu mai văd deloc appeared first on Bianca Moruș.

Nu pleci uşor, te macină o mie de gânduri, te temi şi pentru un strănut darămite pentru atâta amar de vreme departe de cel mic. Dar ştii că trebuie să se întâmple. Laşi instrucţiuni clare pentru mâncare, somn(dacă e cazul), eventuale tratamente sau pur şi simplu, pentru comportament. Dacă nu ştiaţi cum arată un control freak, uitaţi-vă la orice mamă în primii ei ani alături de copil şi veţi avea imaginea exactă.

Şi pleci. Şi te gândeşti de 75.437 de ori că poate era bine să mai amâni, poate era mai bine să îl iei cu tine, poate cade, poate plânge în continuu, poate nu mănâncă, poate se sufocă. E o listă infinită de temeri. Din când în când reuşeşti să te gândeşti şi la altceva. Şi realizezi că totuşi nu e chiar atât de rău să mergi singură pe stradă. Sau să bei o cafea liniştită. Şi sună telefonul. Şi tu înţepeneşti de spaimă când vezi că e tatăl copilului. În secunda aceea, până apuci să răspunzi, te trec toate gândurile negre. Dar el vrea doar să ştie  cât de caldă trebuie să fie mâncarea. Şi unde sunt scutecele. Şi unde ai pus body-urile de casă, că nu înţelege de ce trebuie să existe haine de casă şi haine de stradă şi de ce trebuie ele puse separat. Apoi mai sună de vreo 2-3 ori, pentru că nu găseşte jucăria preferată a copilului, nu ştie cu care dintre cele 5 creme trebuie să îl dea sau ca să te asigure că este totul în regulă.

Şi te întorci acasă şi te simţi ca şi cum ai fi lipsit un an. Abia aştepţi să îţi ţii din nou copilul în braţe, să ştii că e totul bine. Doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în casă nu este piticul, ci dezastrul. Zici că prin casa ta au trecut, pe rând sau în acelaşi timp, un taifun, un tren, două camioane şi un avion care a ratat aterizarea. Calci cu grijă, pentru că nu ştii ce te pândeşte de sub mormanul de jucării, haine, oale şi cărţi. Îţi iei copilul în braţe, îl pipăi, pare întreg. Ba e chiar vesel. Şi nu doar că se bucură pentru că e din nou alături de tine, dar este evident că s-a distrat şi până atunci. Tatăl arată de parcă ar fi nimerit şi el sub un camion. Îţi explică cum lucrurile nu sunt aşezate acolo unde crede el că ar trebui să fie, că a căutat după orice obiect de a luat-o razna, dar că totul a fost ok. S-au jucat şi s-au amuzat copios.

Şi tu, în timp ce începi să aduni după taifun, te gândeşti ce-o fi atât de complicat să păstrezi o oarecare ordine în casă. Şi bombăni în bărbie. Şi te enervezi când îţi imaginezi cât o să îţi ia să pui totul la loc, cu copilul printre picioare, desigur, că acum nu se mai dezlipeşte de tine. Şi totuşi eşti mai multe fericită decât enervată, pentru că ştii că totuşi se poate. Se poate să pleci de acasă şi copilului tău să îi fie bine. Şi ţie, chiar dacă îţi ia o jumătate de zi să pui lucrurile din nou la locul lor.

sursa foto: http://www.danielleguentherphotography.com/

The post Când laşi copilul pe mâna tatălui appeared first on Bianca Moruș.

Pare o rețetă imposibil de pus în practică într-o țară modernă și mai ales civilizată și totuși așa funcționează România. Cum s-a ajuns aici? Cumva este tot o tară a comunismului. Românii au fost învățați că nu au drepturi ci doar obligații, au fost învățați să se teamă, să accepte ce li se dă căci altfel s-ar putea să rămână și fără puținul pe care îl au, să stea în același loc de muncă o viață că nu se știe dacă mai prind altul și dacă prind, oricum va fi mai rău. De aici și vorba celebră: „Mai sunt alți 100 ca tine la ușă, așa că nu ridica pretenții”. Și cei mai mulți angajați, mai ales cei peste 35 de ani, care mai au ceva amintiri din epoca ceaușistă, nu ridică pretenții. Pentru că sunt efectiv terorizați de ideea de a rămâne fără loc de muncă. Au o lipsă fantastică de încredere în propriile capacități, pe care șefii lor o adâncesc cu fiecare zi ce trece.

În România puțini sunt cei care încearcă să stimuleze angajatul cu condiții decente de muncă, prime și beneficii. Aici „stimularea” înseamnă amenințări cu concedierea, umilință, desființarea proiectelor fără motive întemeiate. Se creează o atmosferă tensionată, o concurență nejustificată între oameni care ar trebui să formeze o echipă, se lansează zvonuri și bârfe menite să alimenteze teroarea pentru angajat. Șefimea română crede în continuare că „dezbină și cucerește” este rețeta pentru succes. Patronul preferă să câștige pe moment, plătind salarii mizere, eventual la negru decât să își construiască o afacere solidă, cu oameni buni și dedicați, care muncesc de drag, nu de teama ratelor la bancă. Patronul român are încă mentalitate de bișnițar: „câștig acum 100 de lei, că poate mai încolo nu mai merge treaba”. Mă rog, asta arată și neîncrederea în propriile forțe.

Dar poate mai șocant este comportamentul indivizilor ajunși în tot felul de funcții de conducere, de la manager la șef de departament. Ei se comportă mai rău decât patronii avari. Pentru o funcție mai bună, câțiva lei în plus la salariu sau o șueta mică cu patronul se transformă în despoți neluminați. Ei sunt de fapt cei care propagă acest comportament tiranic. Se hrănesc cu iluzia puterii, se alimentează cu frica subalternilor, sunt convinși că doar în acest fel își pot păstra funcția și mulți ajung să creadă că într-adevăr cei pe care ar trebui să îi stimuleze ca să fie mai productivi sunt niște incapabili care trebuie ținuți în lesă și din când în când, călcați pe cap.

Sigur, nu sunt toți așa. Am avut de-a face cu companii preocupate până la obsesie de drepturile angajatului. Am întâlnit oameni care mi-au oferit suma maximă pe care am cerut-o, ca să fie siguri că sunt mulțumită și îmi voi face treaba așa cum își doresc. Dar aceste exemple sunt cumplit de puține. Din nefericire, imaginea de mai sus este cea caracteristică țării în care trăim. Iar de asta nu ține nimeni cont atunci când spune că românului nu-i place munca. Da, sunt mulți indolenți și leneși, care preferă să bea la birt când vine ajutorul social decât să meargă să dea cu sapa. Dar sunt și mai mulți oameni muncitori, profesioniști sau care pot deveni dacă sunt lăsați să o facă.

sursa foto: www.exceptionalii.com

The post  Patronul român, mica șefime și sclavii appeared first on Bianca Moruș.

Pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor din capitală are loc Magic Show Fantasmio, cu Bogdan Muntean în rol principal. Nu vă spune nimic numele? Poate dacă vă spun că a fost desemnat Cel mai bun magician din România în 2014 vă ajut. Sau poate dacă aflaţi că este unul dintre foştii concurenţi la Românii au talent. Şi el dovedeşte cu fiecare ocazie că are. Veniţi la spectacol şi vă convingeţi!

Ni se promite aşa: un show cu trucuri magice captivante, spectacol de lumini şi umor. A, şi totul este interactiv. Copiii vor avea ocazia să urce pe scenă, să ajute la realizarea trucurilor. Înainte de spectacolul efectiv cei mici vor putea interacţiona cu bufoni şi cu un om pe picioroange, personaje ce am văzut că au incredibil de mult lipici la pici. Iar la final tot pe pitici îi aşteaptă şi un cadou surpriză.

Găsiţi toate detaliile aici.

The post Spectacol de magie, pentru pitici şi nu numai appeared first on Bianca Moruș.

1. Sunt bărbaţi care încă se cred în epoca de piatră. Femeia trebuie să ţină casa curată, să facă mâncare, cumpărături(dar cu limită), să spele, să calce, să educe copilul şi să zâmbească la vederea soţului mult-iubit. Şi mai mult, să înţeleagă că rolul lui în şi pe lângă casă este să repare(dacă se pricepe şi dacă are chef), să ducă gunoiul(dar nu în fiecare zi, că n-are rost atâta tevatură) şi să ducă maşina la service.

2. Când vine vorba să stea cu copiii, bărbaţii îţi fac din când în când o favoare. Iar când cei mici trebuie schimbaţi, duşi la baie sau hrăniţi, bărbaţii te strigă de parcă ar fi luat casa foc. În faţa prietenilor, pe de altă parte, povestesc cum le dau de mâncare, se joacă cu ei, le fac baie sau îi învaţă să îşi lege şireturile.

3. S-au îngrăşat 20 de kile de când v-aţi cunoscut, dar tot ei comentează că te-ai cam rotunjit un pic, nu te-ai vopsit sau nu mai eşti atât de elegantă ca pe vremuri.

4. Uită mereu să pună capacul la pasta de dinţi sau pe cel de la wc dar ştiu exact câte goluri a dat în campionatul din ’86 nu ştiu ce jucător obscur.

5. N-au o problemă să înjure cum le vine la gură când se enervează dar dacă o femeie face acelaşi lucru este needucată.

6. Nu ştiu să facă diferenţa între mărar şi pătrunjel sau între mango şi avocado dar ştiu că mâncarea pe care tocmai le-ai pus-o în farfurie ar fi fost mult mai bună daca ai mai fi pus ceva. Nu ştiu ce, că asta e treaba ta, dar sigur putea fi mult mai bună.

7. Dorm fără probleme, nu-i trezeşte nici cutremurul, nici urletele disperate ale bebeluşului iar dimineaţa se uită strâmb la tine, că eşti încercănată şi morocanoasă.

8. Ei pot avea prieteni mulţi şi de orice sex dar sunt convinşi că femeile nu pot avea prietenii sincere cu un alt bărbat.

9. Se mândresc cu numărul cuceririlor dar dacă aud că o femeie a avut un sfert din numărul relaţiilor lor o cataloghează ca femeie uşoară. Pe de altă parte, le cad ochii în decolteele altora dar tu te îmbraci cam provocator.

10. Şi ultimul, dar poate cel mai important: n-au nevoie de 3 ore ca să iasă din casă dimineaţa şi să arate decent. În 5 minute din momentul în care s-au trezit pot ieşi pe uşă şi să nu ai ce să le reproşezi.

Acesta este un fel de pamflet. Orice asemănare cu întâmplări din viaţa voastră poate să fie întâmplătoare. Sau nu.

Domnilor, fiţi fără de griji! În curând urmează să vorbim şi despre ce detestaţi voi la noi.

Sursa foto: www.medium.com

The post 10 motive pentru care detestăm bărbaţii appeared first on Bianca Moruș.

Ce vedem în cele 13 zile de festival, din 10 până pe 22 octombrie? Piesele de casă(iar ce am văzut eu până acum mi s-a părut senzaţional), piese ale altor teatre din Bucureşti şi din ţară şi piese ale unor teatre din străinătate. Găsiţi întreg programul festivalului aici.

Şi pentru că tot v-am spus de teatrele din străinătate, şapte la număr, vă anunţ cu mândrie că am fost invitate să participăm la Campionatul Spectacolelor din Străinătate. Ce înseamnă asta? Fiecare din cele şapte piese prezente la Fest(IN) este sprijinită de câte un blogger. Acum, înainte să vă spun ce am ales noi şi de ce, am să vă spun un secret. Nici măcar una dintre piese n-ar trebui ratată, aşa că n-ar fi rău să vă grăbiţi să vă luaţi bilete, mai ales că acum e mai simplu ca niciodată. Intraţi pe site şi le comandaţi online.

Acum, să revenim la piesa noastră. The Bones That Come Late este un conflict dramatic între individ şi sistemul care încearcă să se menţină în viaţă prin oprimarea supuşilor, o poveste despre puterea rădăcinilor culturale. Vă sună cunoscut. Pare că aţi trăit şi voi ceva asemănător? Tocmai, pentru că istoria nu trebuie să fie doar file de carte şi nici nu trebuie uitată, pentru că doar aşa avem şanse să nu lăsăm să se repete unele lucruri, vă aşteptăm la reprezentaţia oferită de Teatrul Naţional Kosovo, pe 21 octombrie, de la ora 20.00. Găsiţi biletele aici.

Ne puteţi susţine şi voi. Descărcaţi cover-ul de mai jos, puneţi-l pe pagina voastră de facebook şi daţi tag paginii noastre, Mothers and the city. Avem 3 premii pentru voi:

1.      O invitaţie dublă la spectacolul The Bones That Come Late

2.      Cartea Teatrul şi frica, a lui Thomas Ostermeier

3.      Un pack de bere Staropramen

Aveţi timp până pe 9 octombrie. Pe 10 octombrie anunţăm câştigătorii. Şi tot de atunci ne vedem şi la Fest(IN) da?

The post Fest(IN) pe Bulevard. Nottara s-a întors acasă şi dă cea mai mare petrecere appeared first on Bianca Moruș.

Acum, am să vă mărturisesc că mă interesez de ceva vreme despre ce înseamnă homeschooling și ce presupune el. Nu am încă fata la școală, dar știu câte dezamăgiri am trăit eu în sistemul de stat. Și aș vrea ca ea să aibă alte deschideri și alte oportunități. Dar mie îmi e clar un lucru. Eu nu sunt capabilă să fac homeschooling. Nu am nici răbdarea și nici capacitățile intelectuale necesare ca să îmi învăț copilul așa cum o vor face, sper eu, profesorii lui. Și nu mă tem să recunosc asta. Să-i explic eu matematica sau fizica ar fi un dezastru. Și sunt blândă când spun dezastru. Asta nu înseamnă că nu sunt oameni capabili să o facă și că nu o fac mai bine decât profesorii din sistemul de stat.

Am adunat aici câteva lucruri despre ce înseamnă acest sistem de învățare, plusuri și minusuri. Sper să vă fie de ajutor și să mai tăiem un pic din siguranța aia bolnavă a oamenilor care susțin că le știu pe toate.

Înainte de toate, trebuie să ştiţi că homeschooling-ul nu are cadru legal în România, dar nici nu este interzis. Aşa, cam ca la noi. Nu se poate, dar există o portiţă. Ca să îţi educi copilul acasă trebuie să îl înscrii la o aşa-numită şcoală-umbrelă, care să îţi furnizeze o programă şi ulterior o diplomă.

Homeschooling nu înseamnă ca elevul să fie ţintuit în casă, că tot se temeau unii-alţii de lipsa de socializare pe care o aduce acest sistem. Copilul învaţă în toate modurile posibile şi imposibile, unele chiar care lipsesc cu desăvârşire din sistemul de stat. Citeşte, scrie, desenează, construieşte, găteşte, vizitează muzee, învaţă botanică în timpul plimbărilor prin parc sau pădure, nu cu nasul în cărţi şi lista poate continua cât te ţine imaginaţia şi mult peste. Dansează, face sport sau croşetează, face şi învaţă să facă şi mai bine cam tot ce îi place.

Părinţii care aleg această variantă o fac pentru că vor ca cei mici să beneficieze de o atenţie sporită, să aibă posibilitatea să îşi dezvolte abilităţile naturale, să înveţe – nu să tocească, să gândească liber – nu să accepte ce li se predă fără să aibă ocazia să filtreze informaţiile. Nici programul nu e de neglijat. Să ridice mâna cel care nu boscorodeşte când e nevoit să îşi trezească copilul la 6 dimineaţa, să îl audă cum plânge de oboseală şi apoi cum se plânge că nu are timp pentru el, căci are timp liber doar seara târziu, după ce termină adulţii treburile.

Sigur, există şi minusuri. Prejudecăţile sunt în top. Uitaţi ce scandal monstruos a iscat decizia soţilor Bucur-Nălbaru! Românilor le e greu să accepte că se poate şi altfel şi pun la zid fără să ştie, de multe ori, ce pun la zid. O altă problemă poate fi cea financiară. Pentru că în ciuda a ceea ce pare la îndemână să credem, nu toţi cei care au optat pentru homeschooling au o situaţie materială de invidiat. Cel mai mare minus mi se pare însă cel legat de propriile capacităţi. Dacă nu ai răbdarea, puterea şi creierul format pentru aşa ceva, mie mi se pare imposibil. Uitaţi-vă în jur, când ieşiţi cu cel mic la locul de joacă, câţi părinţi urlă la copii pentru lucruri minore, pentru prostii. Şi imaginaţi-vă cum ar face dacă ar trebui să îi înveţe… orice. Dar pe ei nu îi mai condamnă nimeni, că ei au profesorii pe care să dea vina în cazul în care copilul eşuează pe băncile şcolii.

sursa foto: www.thepioneerwoman.com

The post Despre homeschooling, fără prejudecăţi appeared first on Bianca Moruș.

În aceste condiţii, ni se pare firesc să vă spunem ce credem noi că se potriveşte copiilor şi părinţilor care înţeleg că poveştile sunt făcute să ne stimuleze imaginaţia dar şi că trebuie să rămânem ancoraţi în realitate. Iar Bucharest Science Festival este unul dintre cele mai interesante evenimente pentru curioşii mici şi mari.

Ce înseamnă de fapt acest festival? Ajuns la a patra ediţie, până acum cei care au participat au aflat despre apariţia şi evoluţia umană, despre colonizare şi descoperirile făcute de semenii noştri. Acum, organizatorii vor să ne îndreptăm privirea către viitor şi ne propun să ne gândim la colonizarea planetei Marte şi tot ce ar presupune asta: sisteme noi de transport spaţial, înfiinţarea şi gestionarea unui nou ecosistem. Vom afla mai multe şi despre cum putem proteja planeta pe care trăim, despre alimente şi beneficiile lor. Chimie, ecologie, nimic nu lipseşte din program. Vreme de cinci zile, din 28 septembrie până în 2 octombrie, vor fi aproape 100 de evenimente(expoziţii de fizică, istorie, chimie, arheologie; experimente în laboratoare; demonstraţii; dezbateri; vernisaje) în peste 10 locuri din capitală. Găsiţi întreg programul, pentru fiecare zi de festival, aici.

Iar pentru cei care nu ajung în Bucureşti, există două alternative la fel de interesante: Zilele ştiinţei organizate la Râşnov şi la Adjud, în Vrancea.

The post Festivalul Științelor, pentru copii care nu cred că tot ce zboară se mănâncă appeared first on Bianca Moruș.

Şi cel mai şocant mi se pare că cei mai mulţi dintre militanţii violenţei, mai ales în sânul familiei, sunt cei care au încasat bătăi monumentale în copilărie. Aceştia consideră că au ajuns oameni normali tocmai datorită violenţelor la care au fost supuşi. Nu, domnilor si doamnelor! Nu sunteţi normali şi aţi ajuns aşa tocmai din cauza bătăilor primite. Violenţa nu este normală în niciun context. Să ştii de frică nu înseamnă să fii educat, ci dresat. Înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă, să fii o victimă şi foarte probabil, ulterior, un agresor. Iar textele cu „nu mai ştiu ce să-i fac, nu ascultă de vorbă bună” nu mă conving. Da, ştim cu toţii că vorba bună nu este suficientă în unele cazuri. Dar să crezi că bătaia e mai bună dovedeşte prostie. Da, prostie. Şi nu mă tem să o spun public. Animalele ştiu de frică. De frica noastră. Şi se supun până când nu mai suportă şi îşi înfig dinţii în beregata noastră. Şi încă mai credeţi că bătaia este bună?

Ce scuză ai când îţi loveşti nevasta sau iubita? Ţi s-a părut că s-a uitat pe sub gene la un alt bărbat? N-a facut de mâncare? Nu ţi-a zâmbit când ai intrat în casă? Problema nu e la ea, ci la tine. Nu-ţi convine cum se comportă, pleacă. Poate găseşti una mai pe placul tău. Sau poate nu, căci aşa cum spuneam şi mai devreme: problema e la tine. Pe tine te baţi când nu-ţi place de tine? Te dai cu capul de pereţi sau îţi tragi un pumn în figură? Îţi smulgi părul din cap? De ce? Ţi-e milă? Sau tu nu greşeşti niciodată aşa cum îţi greşesc ţie alţii şi ajungi să loveşti?

Să luăm şi cealaltă variantă în calcul. Poate femeia de lângă tine chiar te-a înşelat. Poate te-a furat. Poate ţi-a făcut cele mai urâte lucruri cu putinţă. Chiar şi aşa, ce crezi că rezolvi dacă o loveşti? Crezi că va fi mai bună, mai liniştită, mai cinstită? Sau că va învăţa să se ascundă mai bine? Mai bine pleci fără să te mai uiţi în urmă. E mai sigur chiar şi pentru tine, oricât de incredibil îţi pare.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul adolescent? Se droghează? Fumează? Bea de stinge? Se duce şi se culcă cu cine îi iese în cale? Şi dacă face toate astea, de ce crezi că va fi mai cooperant după ce îl calci în picioare? Nu mai bine cauţi tu adevărata sursă a problemei? Nu mai bine încerci să vezi unde ai greşit înainte să se ajungă aici? Şi fie că ai greşit, fie că pur şi simplu aşa reacţionează el în aceste momente, mai bine caută ajutor specializat. Acolo poţi afla ce provoacă totul şi ai şi o sansă să rezolvaţi problemele. Îţi vine să îi rupi capul? Mai bine gândeşte-te la câte idioţenii ai făcut tu la vârsta copilului tău şi aminteşte-ţi de ce. Şi dacă tot nu înţelegi şi spumegi de furie, dă-ţi ţie câteva palme şi vezi dacă te ajută la ceva.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul de trei ani? Nu face la oliţă încă? Nu stă nemişcat pe scaun în timp ce tu îţi savurezi cafeluţa şi ţigara? Nu îşi pune jucăriile la loc? Ţipă în  mijlocul magazinului şi te face de ruşine? Nu, copilul nu te face de ruşine decât în faţa oamenilor idioţi şi limitaţi, aşa cum eşti tu. Oricine are un strop de creier în cap ştie că un copil are nevoie să refuleze, să experimenteze. Are nevoie să îşi afle limitele şi nu le poate afla decât dacă i le explici. Dacă i le explici, mă repet, nu dacă i le impui cu „inofensivele” palme la fund. Nicio palmă nu este inofensivă. Asta este doar scuza patetică a celor care cred că trebuie să pui copilul cu botul pe labe de mic, precum un câine, să ştie cine e stăpânul.

Ce scuză ai când loveşti un bebeluş? Urlă prea tare şi prea mult? Poate îi e foame, poate trebuie schimbat, poate îl doare burta. Sau poate are nevoie de dragoste. De mai multă dragoste. Pentru că bebeluşii au nevoie de toată dragostea din lume ca să se poată simţi bine, să se poată simţi în siguranţă.

Ce este cel mai trist din toate astea este că degeaba vorbim, degeaba explicăm. Voi, ăştia care credeţi că o palmă la fund nu strică şi nu doare, n-o să pricepeţi niciodată nimic. Şi atunci singura speranţă rămâne să fie înăsprite legile. Să fiţi obligaţi să faceţi consiliere psihologică. Să fiţi obligaţi să învăţaţi cum stă treaba cu autocontrolul. Să fiţi monitorizaţi. Şi dacă tot nu vă potoliţi, să fiţi aruncaţi în închisoare. Dacă tot credeţi că educaţia nu se face decât cu frică, atunci de frica închisorii măcar să ştiţi. Vreţi să loviţi pe cineva? Muşcaţi-vă voi de mâini, să vedeţi ce înseamnă durerea.

sursa foto: www.psychalive.org

The post Românii au o scuză pentru orice palmă, pentru orice pumn appeared first on Bianca Moruș.