Fericirea care sperie. De ce nu se pot bucura unii oameni nici atunci când le merge totul bine

Poate ai fost şi tu într-o situaţie asemănătoare: ai luat un examen important, iar când ai văzut rezultatul pozitiv, n-ai schiţat nici măcar un zâmbet. Ai fost promovat după câţiva ani de muncă asiduă şi te duci acasă şi anunţi vestea ca şi cum ai fi spus „am luat pâine proaspătă”. Sau poate ţi-ai luat în sfârşit casa dorită şi în loc să te bucuri de reuşită, eşti copleşit de ideea renovării sau a ratelor, aşa încât nu mai apuci să simţi împlinirea. E adevărat, unii oameni nu se pot bucura nici atunci când le merge totul bine, iar problema asta nu afectează doar prezentul, ci şi viitorul, pentru că riscul ca aceste reuşite să nu mai fie rememorate atunci când ai nevoie de ele este imens.

Nu e vorba că sunt nerecunoscători sau că vor prea mult, ci sunt oameni care pur şi simplu s-au obişnuit atât de tare să aştepte o lovitură grea, încât liniştea sau binele li se par suspecte. Le intră o primă mult-dorită – sigur apare o cheltuială. Găsesc un potenţial partener interesant de viaţă – sigur o să se întâmple ceva care să strice totul.
Primesc o veste bună – imediat se gândesc la ce se va întâmpla rău după asta.

Cred că mulţi oameni trăiesc aşa fără să realizeze cât de obositor e. Nu trăiesc prezentul, doar îl inspectează ca pe o cameră în care sigur e ceva în neregulă. În psihologie există un termen pentru asta: cherofobie, frica de fericire. Nu e frica de a fi bine, ci frica pentru ceea ce vine după. De ce se ajunge în acest punct? Pentru că undeva pe drum, creierul a făcut asocierea asta toxică: dacă mă bucur prea tare, o să doară şi mai tare când pierd.

Aşa înveţi să nu te mai laşi să simţi fericirea aşa cum vine ea. O primeşti doar puţin, calculat, controlat, ca şi cum ai conduce maşina cu frâna trasă. Pentru noi, românii, teama asta vine inclusiv din „grija” familială şi societală. Ia să văd ce recunoaşteţi din următoarele:

„ştii că din râs dai imediat în plâns”;

„prea frumos ca să fie adevărat”;

„să nu te bucuri prea devreme”;

„nu te lăuda că atragi piaza rea”.

Le-am auzit atât de des încât am ajuns să confundăm anxietatea cu maturitatea. Ni se pare că suntem mai pregătiţi dacă anticipăm dezastrul. În realitate, să te chinui îniante să ai un motiv real nu înseamnă că eşti mai pregătit pentru durere, ci că îţi iroseşti momentele bune. Iar asta cred că este una dintre cele mai triste forme de autosabotaj: să nu-ţi dai voie să stai relaxat, să guşti din propriile reuşite pentru că eşti preocupat să te uiţi peste umăr la nenorocirea care „sigur” se apropie.

Şi de parcă nu era suficient, mulţi dintre oameni se jenează de propriul succes. Îşi ascund reuşitele şi fericirea, le minimizează şi le explică. După orice laudă sau felicitare primită, ei vin automat cu:

„eh, nu e mare lucru;”

„am avut noroc”;

„să vedem cât ţine.”

E ca şi cum entuziasmul ar fi periculos, ar atrage instantaneu problemele. Psihologia ne arată însă exact opusul faţă de ce ne spune anxietatea: momentele de bucurie nu te fac mai vulnerabil. Dimpotrivă, îţi construiesc rezistenţa psihică.

Oamenii care îşi dau voie să simtă recunoştinţă, conectare, linişte, entuziasm îşi construiesc, în timp, mai multe resurse emoţionale pentru perioadele grele. Fericirea nu se plăteşte. Nu există un contabil cosmic care spune: „ai râs prea mult săptămâna asta, pregăteşte-te.” Dar mintea anxioasă funcţionează exact aşa, ca şi cum viaţa ar trebui să compenseze imediat orice bine.

Autoprotecţia nu înseamnă să fii mereu pregătit pentru rău, ci să îţi dai voie să trăieşti binele atunci când există. Viaţa chiar o să doară uneori, dar asta nu înseamnă că trebuie să începem suferinţa mai devreme decât e cazul.

Emoțiile pozitive nu sunt doar recompense trecătoare, ci cărămizi pentru reziliență. Ne lărgesc perspectiva mentală, ajutându-ne să vedem soluții pe care anxietatea le blochează. Ne ajută să acumulăm resurse care să ne susţină în perioadele de criză şi să ne construim un rezervor de energie psihologică.

Vestea bună – pentru că există şi ea, indiferent că o recunoşti sau nu – este că poţi modifica acest tipar de funcţionare cu câteva obiceiuri pe care e nevoie să le repeţi la fel cum repetai Scrisoarea a III-a în şcoală, ca să nu te ia la ochi profa de română.

• Poţi începe cu deja celebra scrisoare de recunoştinţă/apreciere. Ştiu, dacă nu eşti învăţat să te uiţi la lucrurile bune, va fi un supliciu să te apuci de aşa ceva. Pune totuşi câteva cuvinte pe foaie, oricât de greu ar fi sau de prostesc ţi s-ar părea. Sau dacă ţi se pare mai simplu, scrie pe o foaie câteva cuvinte bune (despre o reuşită, o calitate, ceva frumos) şi pune-o într-un mic borcan sau un castron drăguţ şi fă asta în fiecare zi. Periodic, citeşte-le şi gândeşte-te la ce stări şi emoţii îţi trezesc. Dă-ţi voie să zâmbeşti, să respiri adâns, să le simţi la intensitatea pe care o merită.
• Zâmbeşte! Chiar dacă nu îţi arde, chiar dacă nu vezi sensul, chiar dacă crezi că  e ridicol. Mimarea unui zâmbet, chiar şi când nu simţi nevoia, ajută la creşterea stării de bine.
• Adu noutatea în experienţele familiare. Te-ai obişnuit să nu te bucuri, aşa că nici nu o vei face doar pentru că te gândeşti că aşa ar trebui. Este nevoie să te reeduci în acest sens, aşa că încearcă să te uiţi la lucrurile fireşti cu lentile noi: tratează un weekend cu familia ca pe o vacanţă, o ieşire la restaurant ca pe o aniversare, o ieşire în parc ca pe un eveniment notabil. Priveşte lucrurile din viaţa ta ca pe un dar de la viaţă, nu ca pe un dat.
• Foloseşte practici de mindfulness – ancorarea în prezent, trăieşte în aici şi acum astfel încât să înveţi să simţi micile momente de fericire.

Fericirea nu este o amenințare ascunsă și nici un semn că urmează un dezastru. Este o resursă activă pe care o poți cultiva prin implicare personală. Preia controlul asupra micro-obiceiurilor tale şi fă primul pas către eliberarea de frica de bucurie.

Dacă ai nevoie de un sprijin în această direcţie, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș