Fiecare zi este o cursă continuă, în fiecare zi risc să întârzii undeva, în fiecare zi fiecare acţiune este contracronometru.

M-am uitat iar la ceas, apoi am băgat telefonul în geantă şi am ridicat ochii spre cer. Soarele era acolo şi mă încălzea blând. Un amestesc de bleu deschis, verde, alb şi roz plutea deasupra mea şi eu nu avusesem ochi pentru el până atunci. Mă grăbeam, deşi nu mă grăbeam.

Şi în acel moment am redus viteza, mi-am reamintit ce este aceea o plimbare. Am tras aer adânc în piept şi am zâmbit. Apoi am început să privesc cu atenţie la tot ce era în jurul meu: iarbă, flori, copaci, oameni. Îmi aduc aminte că în copilărie asta era una dintre activităţile mele preferate – să observ lucrurile de lângă mine.

Adoram să merg desculţă prin iarba răcoroasă.

Să stau întinsă pe pământ şi să descopăr forme în norii ca de vată de zahăr.

Să descopăr constelaţii, să pândesc stelele căzătoare şi să-mi pun dorinţe.

Să visez cu ochii deschişi, să-mi construiesc lumi fantastice şi bune.

Să mă dau cu sania printre copaci.

Să rup pâinea sau cozonacul abia scoase din cuptor şi să mănânc cu poftă, fără teama că „o să mă doară burta”.

Să mănânc corcoduşele când au încă miezul crud.

Să râd tare, fără să mă gândesc că aş putea deranja pe cineva.

Să citesc până dimineaţa fără să mă gândesc că a doua zi nu mă voi putea trezi.

Să dansez ore întregi fără să simt urmă de oboseală.

Sunt lucruri atât de simple, dar care-mi aduceau atâta bucurie. Şi pe care le-am dat uitării în goana după carieră, bani, crescut copil şi alte lucruri de-ale maturităţii. Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi lipsesc şi cât de rău îmi face goana nebună numită generic viaţă.

N-am idee dacă voi putea schimba ceva. N-am idee dacă mâine îmi voi mai găsi cele câteva minute în care să respir, să privesc şi să simt. Ştiu doar că voi încerca şi vă doresc şi vouă să deschideţi geamul dimineaţa, să ascultaţi trilul păsărilor şi să vă amintiţi pentru ce trăiţi.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ziua în care am reuşit să nu mă mai grăbesc appeared first on Bianca Moruș.

Am fost curioasă să aflu de ce a ales să facă asta în loc să stea liniştită, la ea acasă. Şi am descoperit un om blând, implicat, ce şi-a ales meseria din dorinţa de a oferi ceva, nu de a primi. Este profesor pentru învăţământul preşcolar de 14 ani şi recunoaşte că şi-a ales meseria încă din copilărie.

”Modelul mi-a fost chiar doamna educatoare, cea care îmi este colegă acum și pe care o stimez enorm.”

Iar Marina n-a visat nici la orașe mari, nici la țări străine. A rămas acasă, în satul prahovean Goga, unde poate să transmită pasiunea de care a avut ea parte în trecut. Și face asta în fiecare zi, chit că cei mici sunt sau nu la grădiniță.

”Am început timid să schimb lucrurile în grădiniță pentru a aduce un aer proaspăt. Am înfrumusețat panourile, am achiziționat mocheta, jucării, jocuri educative, majoritatea din donațiile persoanelor fizice, dar și din donațiile unor asociații. Am început diverse parteneriate care au adus multe beneficii copiilor.”

Am vrut să aflu care sunt cele mai mari provocări ale unui educator din zilele noastre. Mă așteptam să primesc un răspuns kilometric, că doar știm cu toții că nu e nimic ușor, cu atât mai puțin să educi o droaie de copii, pe bani puțini.

”Eu nu mă plâng de nimic. Lucrurile și relațiile interumane nu sunt perfecte, dar cu optimism și perseverență le putem îndrepta.

M-ai întrebat de ce am ales să rămân în grădiniță în timpul vacanței în loc să stau acasă, cu copiii mei. E simplu. Am primit o donație de 50 de lei și am achiziționat vopsea. Îmi doream să avem un spațiu afară unde să petrecem timpul frumos și constructiv. Băiatul cel mare a fost cu mine și chiar a ajutat la vopsit, iar cel mic a venit în vizită și a admirat. I-am avut aproape chiar dacă nu am stat acasă.”

Marina Buhus crede că cele mai mari provocări ale unui educator în zilele noastre sunt momentele în care vor să le satisfacă setea de cunoaștere a copiilor, dar le lipsesc materialele necesare. Iar legat de plângerile frecvente ale multor dascăli legate de comportamentul elevilor…

”Nu cred că greșește nimeni. Toți părinții își cresc cum știu ei mai bine copiii, iar noi, educatoarele, încercăm să ne modelăm după fiecare. Este greu de ținut pasul cu cerințele și schimbările societății, dar nu imposibil. Trebuie să evoluăm odată cu copiii și să ne adaptăm nevoilor lor.”

Crede și speră ca legea bullying-ului să aibă efectul scontat pentru că fenomenul, așa cum observăm și noi zi de zi, a luat amploare și este nevoie de măsuri serioase în această privință. Consideră însă că este nevoie și de implicarea tuturor părților: de la copii și părinți la profesori.

”Din fericire eu nu am avut niciun caz ieșit din comun, însă apar aproape zilnic mici divergențe între copii. Întotdeauna discut problemele ce apar atât în privat, cu cei implicați, cât și în plen, cu toți copiii. I-am învățat să își expună nemulțumirile, să căutăm împreună o soluție, să fie toleranți și să accepte atât calitățile cât și defectele colegilor.”

Marina Buhus vede toate lipsurile, toate problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ autohton. Ea face tot ce ține de ea, dar simte că nu este suficient.

”Sunt multe de spus pe această temă, însă eu vreau să mă refer strict la învățământul preșcolar: avem nevoie să se ofere condiții mai bune, astfel și procesul intructiv educativ să fie de calitate.”

Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, am vrut să știu și ce i-ar transmite Ministrului Educației dacă ar fi față în față.

”L-aș ruga să privească puțin spre învățământul preșcolar și să micșoreze discrepanța dintre învățământul preșcolar din mediul rural și din cel urban.”

Până face ceva însă Ministrul Educației, oricare ar fi numele lui zilele acestea, să știți că o puteți întreba oricând pe Marina Buhus cum puteți întinde o mână de ajutor.

Cred că e important să sprijinim oamenii dedicați, cu atât mai mult cu cât ei se îngrijesc de viitorul copiilor noștri.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educatoarea care nu spune că nu se poate, ci pune mâna și face appeared first on Bianca Moruș.

1.       Controlul medical al copiilor ar trebui făcut zilnic şi cinstit. Nu cred că venirea unei asistente în grădiniţă o dată pe săptămână are vreo legătură cu realitatea. Acum copiii pot să nu aibă nicio problemă iar peste 2 zile să fie toţi bolnavi. Am văzut copiii duşi la grădiniţă cu febră mare, cu antibiotic după ei sau chiar copii care abia stăteau în picioare de rău. Am mai scris despre subiectul acesta şi aici. Dacă părinţii consideră că nu au de ales sau nu le pasă, este obligaţia celor de la grădiniţă să se gândească la toţi ceilalţi copii sănătoşi, care nu trebuie îmbolnăviţi din ignoranţa şi nepăasarea altora.

2.      Meniul copiilor nu ar trebui să conţină dulciuri, mezeluri şi alte alimente de proastă inspiraţie. La cele mai multe grădiniţe gustările de după-amiază sunt exclusiv dulci. În varianta ceva mai uşoară, acestea sunt făcute în bucătăria proprie sau de o firmă de catering. În varianta de scos din minţi, acestea sunt tot felul de porcării ambalate gen Eugenie, Barni sau altele din acelaşi spectru. Nici cerealele expandate şi pline de zahăr nu au ce căuta în meniul piticilor. Nici mezelurile, oricât de bine şi sănătos le-ar suna unora „şuncă din piept de curcan”. Nu este complicat să creezi un meniu sănătos şi adaptat nevoilor celor mici. Trebuie doar să vrei. Dar am impresia că la noi ar trebui să devină o obligaţie lucrul ăsta pentru că românul încă este convins că desertul este necesar şi chiar indicat în vieţile noastre. Şi până la urmă e treaba fiecăruia cum îşi creşte şi hrăneşte copilul dar e treaba mea să mă asigur că regulile lui nu afectează sănătatea copilului meu.

3.      Copiii trebuie să stea în aer liber. Mult. Doar că la noi comoditatea educatoarelor şi panica părinţilor merg mână în mână şi aşa se ajunge ca în cea mai mare parte a timpului zeci de copii să stea claie peste grămadă, în clase în loc să alerge în aer curat. 15 grade nu e o temperatură de speriat. Un pic de vânt n-a făcut rău nimănui. Nici zăpada nu e de speriat. În schimb viruşii şi bacteriile se simt minunat în spaţii închise şi aglomerate.

4.      Televizorul nu are ce căuta într-o creşă sau grădiniţă. Eu nu îmi trimit copilul acolo ca să stea proptit la desene animate. Îl trimit ca să se joace, să înveţe, să socializeze nu să se prostească pentru liniştea educatoarelor sau îngrijitoarelor.

5.      Copiii nu trebuie „să stea cuminţi”. Ţie, adult, îţi vine să o iei razna dacă stai 8 ore înţepenit la birou. Imaginează-ţi cum se simte un copil, bombă de energie, dacă i se spune fără încetare: „Nu alerga”, „Nu ţipa”, „Stai liniştit”. Lăsaţi copiii să se joace, să consume energie, să fie fericiţi! Regulile se impun mai uşor când copilul este mulţumit şi cooperant.

Voi ce credeţi că ar trebuie sau n-ar trebui să se întâmple într-o grădiniţă?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Reguli pe care orice creşă şi grădiniţă ar trebui să le respecte appeared first on Bianca Moruș.

N-a fost să fie. Avea 3 ani şi un pic când a apărut primul caz la grădiniţa ei. Au trecut cele două săptămâni de emoţii, s-au mai îmbolnăvit trei copii. Ea a rezistat. Încă două săptămâni, încă cinci copii consemnaţi la domiciliu. Ea a rezistat şi de această dată. Doar că stresul era tot mai mare, pentru că se apropia şi concediul şi era fix ce nu îmi doream: vacanţă ratată, bani pierduţi şi copilul de 3 ani cu varicelă.

Mă duc într-o după-amiază să o iau de la grădiniţă, fata – cam iritată. Niciun simptom din cele cunoscute, doar o stare aiurea. Nimic nu-i convenea, nimic nu-i plăcea. Am intuit ce avea să urmeze, chiar dacă nu se manifesta ca la carte. A doua zi de dimineaţă îi apăruse în zona claviculei un punct roz. Unul. Nimic mai mult. Putea să fie, putea să nu fie. Într-o oră au mai apărut câteva pe trunchi. Tot mici şi roz. Iar nu era suficient de clar. Până am ajuns la pediatru, în jurul prânzului, deja punctele se înmulţiseră iar unul dintre ele începuse să facă şi lichidul care nu mai lăsa loc de îndoială.

Am tot citit despre boală, simptome, manifestări, dar tot nelămurită eram în anumite privinţe. Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe despre cât de repede apar, cât de repede se usucă, când apar mâncărimile etc. Ştiu că fiecare caz este diferit, dar eu am decis să vă spun cum a fost la noi, ca să vă faceţi o idee cei care încă nu aţi trecut prin asta.

Aşadar, ea nu a avut febră şi nici urme de răceală înainte de apariţia bubiţelor. În prima zi, când a început erupţia, până seara avea deja câteva zeci de vezicule. Pe timpul nopţii a făcut febră uşoară, care nu necesita medicamente, dar s-a plâns de dureri musculare şi de cap. Practic la ea au apărut după erupţie, nu înainte, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. Nu s-a plâns de mâncărimi.

A doua zi avea deja sute de vezicule, din vârful capului până în talpă, la propriu. Aia e, ea a făcut o formă zdravănă. Pot să fie şi doar 20-30 de bubiţe, în formele uşoare, uneori chiar şi mai puţine de atât. Au continuat durerile musculare şi de cap, prin urmare starea ei generală era fluctuantă, în funcţie de asta. A urmat încă o noapte foarte agitată. Nu s-a plâns de dureri, dar nici bine nu era.

A treia zi mai găseai puţine locuri pe ea care să nu fie acoperite de vezicule. Primele începuseră deja să se usuce, altele erau încă în plină evoluţie. Abia acum au început mâncărimile dar pe zi a fost suportabil. Cumpărasem deja celebra mixtură mentolată dar unul dintre medicii cu care am discutat m-a sfătuit să nu îi dau cu ea, pentru că are efect pe termen foarte scurt, usucă pielea foarte rău iar apoi senzaţia de mâncărime este şi mai aprigă. Am folosit în schimb un gel special pentru aşa ceva, care chiar şi-a făcut treaba. Noaptea a fost cruntă însă, pentru că ea nu mai reuşea să se controleze iar mie nu mi-a dat prin cap să o culc dezbracată, ca să o pot da mai uşor cu gel. Oricum, spre suprinderea mea, a acceptat foarte uşor explicaţiile legate de scărpinat şi urme. A ajutat mult şi că atunci când simţea că o mănâncă foarte tare venea la mine şi stătea să o mângâi eu peste bubiţe, uşor, cu palma şi buricele degetelor. O săptămână a durat practic toată distracţia, până s-au uscat toate veziculele.

Ce am mai aflat între timp este că nu e bine să ţii în căldură şi soare un copil care a făcut varicelă, pentru că există risc de a face meningoencefalită. Ce-i drept, aici părerile sunt împărţite. Unii medici spun că nu are voie la soare câteva luni, alţii spun câteva săptămâni, până trec urmele definitiv. Eu zic că oricum soarele ăsta nu e cel mai prietenos în această perioadă, aşa că nu voi face decât să fiu şi mai atentă decât am fost până acum. Arsenalul constă în pălării şi şepci fără număr, cremă de protecţie solară 50+ şi umbră multă.

Înţeleg că o altă problemă la unii copii este şocul pe care îl suferă când se văd acoperiţi de bube. Eu pe asta n-am experimentat-o, pentru că deja îi explicasem ce înseamnă varicela. Ştia că va avea multe vezicule pe corp aşa cum ştia şi că vor trece şi că nu vor lăsa semne dacă nu se va scărpina.

Acum, că s-a terminat, pot să vă spun că nu e chiar aşa de rău cum pare şi că dacă îi explici copilului în mod repetat despre ce e vorba, boala va trece uşor şi fără urme. Vă doresc să aveți sănătate şi putere, să treceți peste toate!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-aş fi vrut să ştiu despre varicelă şi am aflat doar când s-a întâmplat appeared first on Bianca Moruș.

Problema nr. 1: Grădiniţa din cartierul cu pretenţii Cotroceni nu are nicio autorizaţie de funcţionare. Nici măcar o hârtie. Este, practic, o instituţie-fantomă. A, este treaba noastră, a părinţilor, să ne asigurăm că o asemenea instituţie are aceste autorizaţii.

Problema nr. 2: Deşi ştia că are camere de supraveghere, directoarea nu se fereşte de ele. E surprinsă prin toată clădirea în timp ce dă de pereţi cu bieţii copii. Este evident că erau doar praf în ochii părinţilor care plăteau bani buni ca să îşi ştie copiii educaţi şi în siguranţă.

Problema nr. 3: Unii părinţi ai copiilor de la grădiniţă, în ciuda imaginilor, continuă să o apere de individa asta. Nu pot să pricep cum se poate aşa ceva.

Sper ca faţa ei să ajungă peste tot, în toată ţara, pentru ca să nu mai existe vreo şansă ca ea să se mai apropie vreodată de copiii altcuiva.

Eu o să fac asta cu oricine îşi permite să ridice mâna asupra unui copil, al lui sau al altuia. Puteţi să o faceţi şi voi. Stă în puterea noastră să ne protejăm copiii şi să nu le mai permitem unor asemenea bipede să impună legea pumnului.

The post Ea e directoarea de grădiniţă, filmată în timp ce agresa copiii appeared first on Bianca Moruș.

Iată cele 10 Nu-uri de bază ale copiilor şi metodele de (non)combat

• Nu vreau să mănânc.

Da, ştiu că poate fi exasperantă chestia asta. Dar gândiţi-vă de câte ori aţi mâncat voi fără să vă fie foame şi de ce. Aduceţi-vă aminte de mesele în familie, când eraţi îndemnaţi, rugaţi, şantajaţi sentimental să mai mâncaţi puţin, că doar n-a stat doamna/domnul atâtea ore în bucătărie ca să nu mâncaţi voi. Dacă nu e vorba de o problemă reală, psihică, niciun om nu va răbda până să moară de foame. Mai repede murim noi de nervi.

• Nu vreau să mănânc asta.

Cred că este cel mai justificat „Nu” al lor. Spuneţi voi sincer de câte ori aţi mâncat un aliment care vă este total respingător, doar pentru că ştiţi sau vi se spune că e sănătos.

• Nu vreau să dorm.

Eu nu ştiu să spun cât de des adormeam cu capul pe masă, pentru că voiam să mai stau cu cei mari. Dar era foarte des. Şi mă trezeam apoi în braţele lui taică-miu, care mă ducea în pat şi mai protestam un pic, cu eu vreau să mai stau cu ei. Şi mă mai mir de ce fiică-mii, când îi vobeşti de somn, parcă o înjuri de mamă!

• Nu vreau la grădiniţă.

Îmi aduc aminte că făceam nişte scene monumentale în primii ani. Cel mai probabil era ceva ce nu-mi convenea acolo, pentru că după ce am schimbat grădiniţa, am cerut singură să rămân la program săptămânal. Era ucigător să mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 şi apoi să mă uit la ceilalţi copii cum dormeau. Aşa că nu e rău să verifici de ce refuză copilul să meargă la grădiniţă. Cu fie-mea e mai simplu. În fiecare dimineaţă se alintă şi îmi spune că ea vrea să stea acasă, cu mine. Apoi, pe drum, urlă la mine să o iau pe drumul rapid, că întârzie la grădiniţă.

• Nu vreau să merg în cutare loc(la bunici/la o petrecere/într-o vizită.

Ştiu că e foarte enervant să îţi faci planuri şi să înceapă plodul să facă scandal, că el nu dă doi bani pe planurile tale. Dar eu am decis ca atunci când nu e musai, mai ales că nu se întâmplă foarte des, să o mai şi ascult şi să îi fac pe plac. O explicaţie există întotdeauna în refuzurile de acest gen. Ultima oară fiică-mea nu a vrut nici chip să iasă din casă un week-end întreg. Şi a fost şi foarte explicită: „Vreau să stau doar cu tine, mami.” Şi a stat lipită ca marca de scrisoare. Şi cred că am făcut şi i-am făcut foarte bine că am plecat urechea la nevoile ei.

• Nu vreau să fac baie.

Oricât de tare le-ar plăcea să se bălăcească, există zile când îşi găsesc orice altceva mai bun de făcut decât să intre în cadă. Şi dacă zilele astea nu vin una după alta iar ei nu s-au tăvălit prin mocirlă, cred că nu leşinăm dacă nu îi săpunim într-o seară. Bonus: în loc de urletele la îmbăiat primim câteva minute de linişte.

• Nu vreau să-mi strâng jucăriile.

Da, este una din replicile lor preferate. Urmată, în cazul meu, de: „Strânge-le tu!”. Uneori, când epuizarea mea e mai mare decât ambiţia, le las să troneze prin toată casa. În restul cazurilor încercăm să ajungem la o învoială şi să le adunăm amândouă.

• Nu vreau să stau în scaunul de maşină.

Acesta este un capitol interzis categoric oricărei forme de negociere. Niciodată, sub nicio formă, nu plecăm la drum până nu e aşezată în scaun şi cu centura pusă.

• Nu vreau să plecăm din parc.

Da, acasă ne aşteaptă un munte de vase de spălat, curăţenie de făcut, mâncare de gătit. Dar nici nouă nu ne place când cineva ne întrerupe din distracţiile noastre. Aşa că nu cred că e capăt de ţară dacă mai stăm 15 minute după ce am hotărât noi că trebuie să mergem acasă.

• Nu vreau să-mi fac temele.

Eu n-am ajuns încă la acest capitol. Dar sper să am destulă stăpânire de sine ca atunci când voi ajunge în acel stadiu, să o las să îşi ia 2-ul de rigoare şi să sper că îşi învaţă lecţia. Sau dacă nu o învaţă, până la urmă nu putem fi cu toţii doctor academicieni, nu?

The post Cele 10 NU-uri de bază ale copiilor appeared first on Bianca Moruș.

Alta e problema mea. Nu înţeleg de ce sunt oamenii nesimţiţi, indolenţi şi vă mai las pe voi să adăugaţi alte epitete. Partea cu dusul copilului bolnav la grădiniţă să zicem că o înţeleg parţial. Adică nu poţi să îl ţii izolat dacă doar îi curg puţin mucii sau a rămas cu tuse după o boală. Dar dacă este evident că se simte rău, face febră mare şi tuşeşte ca măgarul mitropoliei, parcă n-ar fi rău să te gândeşti de două ori înainte să îl trimiţi să ia în braţe alţi copii, poate sănătoşi. Nu mai spun de „relaxaţii” care îşi duc plozii cu muci prin locurile de joacă. Hai, că la grădiniţă poţi să ai o scuză, că nu ai cu cine să îl laşi acasă, că nu îţi poţi lua liber de la muncă. Dar despre cei care duc copii bolnavi în locuri de distracţie şi recreere n-am nicio rezervă să spun că sunt nişte imbecili.

Şi la fel de tare mă enervează adulţii, mai ales cei cu copii acasă(care, teoretic, înţeleg mai bine ca oricine astfel de probleme) care, deşi ştiu că sunt contagioşi, umblă prin lume fără nicio jenă. Băi, nene! Ai răcit? Ai acasă un copil cu o boală contagioasă, cum ar fi varicela, oreion sau mai ştiu eu ce „distracţie” din acelaşi capitol? Protejează-i naibii pe cei din jurul tău. Nu poţi să stai acasă? Poartă o mască pe faţă. Tot timpul. Şi nu îmi da replici de genul „oricum trebuie să faci şi boala asta” sau „dacă nu îţi spuneam, nu ştiai că te pot îmbolnăvi pe tine sau pe copilul tău”. E o chestiune de bun simţ şi respect. Nu le ai? Du-te în pădure! Că poate animalele sălbatice sunt mai înţelegătoare. Sau poate nici ele nu sunt atât de sălbatice ca tine.

sursa foto: www.urbanlifestyle.ro

The post Dacă ştii că eşti bolnav, de ce îi îmbolnăveşti şi pe alţii? appeared first on Bianca Moruș.

De Crăciun, primim vizite. Unul dintre vizitatori încalcă cu bună-ştiinţă regulile cunoscute şi îi aduce fiică-mii un ou Kinder. Înghit în sec şi îi spun că îl poate lua. Mă roagă să o ajut să îi scoată ambalajul. O ajut. Mă roagă să i-l desfac. Îl desfac. Ia jucăria iar ciocolata o duce şi o aruncă la gunoi.

În supermarket, trecem pe lângă iaurturile acelea cu tot felul de personaje Disney pe ambalaje.
– Mama, astea nu sunt bune!
– Aşa e, Di!
– Hai să luăm din alea verzi. Alea sunt bune.

Ajungem apoi la raionul cu apă şi sucuri. Dintre toate cutiile colorate şi paracolorate, fiică-mea se duce senină şi alege cutia cu mere şi sfeclă, presate. Un alt copil se duce şi ia una dintre cutiile colorate şi cu personaje de desene pe ele, moment în care fiică-mea se duce glonţ la el:
– Ăsta nu e bun. Nu e sănătos.

Nu cred în minuni. Poate o să funcţioneze, poate nu. Dar ştiu că e de datoria mea să încerc. Şi mai ştiu un lucru. Când un om încearcă să facă ceva bun, nu-i spune că nu poate. Nu-i spune că se chinuie degeaba. Dacă ţii neapărat să vorbeşti, încurajează-l. Dacă nu poţi, mai bine taci. Uneori tăcerea chiar e de aur. Poate chiar de diamant.

The post Ai ce creşti, măcar până la un punct appeared first on Bianca Moruș.

Prin urmare, mi-am luat un concediu de o săptămână şi cu lista în braţe, am plecat la colindat. Grădiniţe particulare plus creşe de stat. Unele mai bine dotate, în altele nici măcar nu am intrat, peste tot m-am dus neanunţată. Unde nu m-au primit pe loc, nu m-am mai întors. Creşa de stat a fost o mare surpriză. Şi spaţiul interior şi cel exterior arătau impecabil. Mari, luminoase, cu tot ce îţi trecea şi nu îţi trecea prin cap că ar avea nevoie copilul tău. Când am cerut să vorbesc cu directoarea a venit prima dezamăgire. A venit spre mine o femeie de serviciu, care m-a invitat în biroul ei. V-aţi prins, nu era femeie de serviciu, dar arăta şi vorbea de parcă nu terminase 8 clase. Am zis totuşi să nu fiu cârcotaşă şi să dau o şansă sistemului. Când am aflat că nu există educatoare ci doar îngrijitoare la grupa Mini a fost a doua dezamăgire. Însă lovitura a venit în momentul în care am intrat în clase. Am depăşit şocul celor peste 20 de copii în grupă, dar n-am putut să trec peste faptul că toţi, absolut toţi erau pironiţi pe scaune, cu ochii în televizor. În acel moment am înţeles că nu asta este soluţia.

Am continuat să vizitez grădiniţe particulare, care primeau şi pitici de vârsta copilului meu. Dar tot cea la care am rezonat prima dată a rămas în capul listei. Spaţiile interioare nu sunt cele mai generoase, dar căldura pe care am simţit-o venind dinspre oamenii de acolo a contat enorm. Feţe blânde, copii fericiţi, care au tras-o imediat pe fie-mea în cercul lor. Am uitat că îmi doream neapărat o grădiniţă cu supraveghere video. Am uitat că voiam o grădiniţă cu camere cât mai mari. Iar când mi-au spus că mă roagă să vin şi la acomodare, m-au cucerit definitiv. Aşa aveam ocazia să văd exact cum funcţionează lucrurile acolo.

Acomodarea nu a mers exact cum mi-am dorit, pentru că văzându-mă acolo, fie-mea refuza să interacţioneze cu ceilalţi. Prin urmare, am decis să o las acolo. Prima dată m-au chemat după o jumătate de oră, pentru că era de neconsolat. A doua zi a stat până la prânz, a mâncat acolo şi a fost dezamăgită că nu a rămas să doarmă cu ceilalţi copii. A treia zi a rămas acolo să doarmă iar din următoarea săptămână a rămas la program lung, până la 6. Are dimineţi în care îmi spune să plec mai repede, are dimineţi când se agaţă de gâtul meu. Dar ştiu că după ce plec se linişteşte instantaneu. Iar când educatoarele îţi trimit poze cu poznele făcute de ea şi mesaje în care îţi spun că nu mai pot de dragul ei, eşti convinsă că ai făcut alegerea corectă.

The post Grădiniţa, bau-bau sau o alegere bună? appeared first on Bianca Moruș.