Nu intru în substraturi psihologice, căci nu e domeniul meu. Dar ştiu cu siguranţă un lucru: copiii au capacitate infinită de iubire. Şi dacă nu sunt învăţaţi să facă asta, nici nu vor face deosebiri între persoanele pe care le iubesc. Mama e unică. Tatăl, la fel. Bunicii sunt şi ei entităţi speciale. Copiii nu iubesc mai mult sau mai puţin. Ei iubesc. Fără să facă discriminări sau să condiţioneze dragostea aceea imensă şi pură. Şi nu vor iubi mai puţin pe cineva doar pentru că a apărut în viaţa lor o nouă persoană pe care să o iubească. Îşi arată pentru moment interesul sau preferinţa de a petrece cu altcineva mai mult timp, dar asta nu înseamnă că vă iubeşte mai puţin. Ci doar că a găsit şi alte puncte de interes, oameni de la care să înveţe lucruri noi, cu care să se simtă bine şi să evolueze.

Nu mai puneţi copiii să aleagă! În afară de faptul că puteţi primi voi o recunoaştere care nu vă ajută la nimic, nu obţineţi nimic bun. Îi învăţaţi însă că trebuie să facă diferenţe. Nu înţeleg de ce le place oamenilor să-i pună pe cei mici să aleagă: „Pe cine iubeşti mai mult: pe mama sau pe tata?”, „De cine îţi place mai mult: de A sau de B?”, „Ce jucărie e mai frumoasă: maşina sau păpuşa?” Fiica mea nu înţelege nici ea de ce i se pun astfel de întrebări. Dar mereu are acelaşi răspuns, unul care îi vine din suflet: „Îmi plac amândouă/Îi iubesc pe amândoi”. Ea nu spune că mă iubeşte doar pe mine sau pe taică-su. Îşi iubeşte bunicii, educatoarea, naşii, prietenele. Şi nu se teme să le spună asta ori de câte ori simte ea să o facă sau simte că au ei nevoie să audă asta.

Cei mai mulţi ne plângem că trăim într-o lume tot mai rea, mai crudă, în care interesele materiale primează. Dar ţine tot de noi să o schimbăm. În loc să ne învăţăm copiii să fie fiare, ca să supravieţuiască, mai bine îi încurajăm să ofere iubire. Să îi ferim de eventuale decepţii nu îi ajută, ci doar îi împietreşte. Lăsaţi copiii să iubească! Şi lumea va fi mai frumoasă.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Lăsaţi copiii să iubească! appeared first on Bianca Moruș.

De exemplu, dacă tu consideri că e bine să începi diversificarea conform recomandărilor OMS, adică după 6 luni, întotdeauna se vor găsi unii şi alţii care să îţi spună că eşti o tâmpită, că poţi să îi dai mâncare solidă şi de la 3-4 luni şi că oricum e bine să îi dai din mâncarea ta, că altfel va deveni un mofturos fără pereche. Sigur, eşti la fel de nepricepută şi dacă începi aceeaşi diversificare cu legume în locul celebrului măr amestecat cu biscuiţi.

Ce să mai spunem despre alăptare! Nu contează ce ai făcut, ce ai îndurat, cât te-ai chinuit. Dacă i-ai dat copilului lapte praf eşti o nenorocită care se gândeşte doar la ea şi care i-a distrus sănătatea şi viitorul. Bineînţeles, nici dacă alăptezi după vârsta de 2 ani nu eşti normală şi greşeşti teribil. Acum, fie vorba între noi, nu pricep şi pace de ce trebuie să dea vreodată o femeie explicaţii despre cum a născut sau dacă a alăptat sau nu. N-ai opri un om pe stradă să îl întrebi dacă a avut orgasm ultima oară când a făcut sex. Dar unii(mulţi) n-au nicio problemă să întrebe femei străine sau prea puţin cunoscute lucruri la fel de intime.

Apoi… alinţi prea mult copilul, îl ţii prea mult în braţe, te-ai transformat în sclava lui. Nu e normal să nu fie casa lună şi să nu ai mâncare caldă pe aragaz pentru că stai toată ziua după fundul plodului. Eşti praf însă şi dacă te întorci prea repede la muncă şi nu stai să îl creşti. Nu e în regulă că nu merge la 10 luni, nici dacă nu vorbeşte la un an. Dacă încă nu te-ai convins că oricine este o „mamă” mai bună decât eşti tu, îţi spun alţii că eşti o tută pentru că nu l-ai pus în lesă şi îi permiţi să descopere lumea. Dacă îi accepţi şi încerci să îi înţelegi tantrum-urile înseamnă că deja ai eşuat ca mamă iar copilul este un răsfăţat cu un pas deja pe calea pierzaniei. Dacă îi dai dreptul să refuze o mâncare sau să aleagă cu ce să se îmbrace eşti o inconştientă, pentru că aşa va ajunge şi să aleagă drogurile. Sau alcoolul. Sau pe amândouă, că oricum mai faci multe alte greşeli în educaţia lui. Dacă îl laşi să decidă de cine vrea să se apropie şi de cine nu iar greşeşti, că doar ştim cu toţii că trebuie să îl obligi să îi placă ceva, nu să îl laşi să aleagă. Dacă nu-l obligi să aibă zece pe linie la toate materiile, fie că îi plac, fie că nu, iar eşti un părinte denaturat, care îşi bate joc de viitorul copilului. La fel şi dacă nu îi desfiinţezi toate alegerile, fie că e vorba de muzica ce îi place, de prietenii pe care şi-i alege sau de meseria pe care vrea să o urmeze.

Nu cred în libertatea absolută acordată unui copil. Dar nici nu cred în dresatul lui. Ba sunt convinsă că acesta din urmă, în cele mai multe cazuri, poate face mai mult rău decât bine. Şi nici nu cred că eu ştiu mai bine cum trebuie să îşi crească alţii copiii. Da, tind să analizez. De multe ori poate nu sunt de acord cu ceea ce fac alţii. Dar nu sunt eu în pielea altuia, ca să ştiu de ce face într-un fel sau în altul. Sigur că sunt lucruri pe care le consider capitale: nu accept bătaia, nu înţeleg alimentaţia proastă în cazul copiilor foarte mici şi nici încercarea de a-i obliga să fie exclusiv cum îşi doresc părinţii. Dar nu îmi permit să îmi dau cu părerea dacă nu mi se cere şi nici să impun eu reguli altcuiva decât copilului meu.

Poate ar fi cazul să încercăm să ne preocupăm mai mult de ce este în casa şi în viaţa noastră decât în a altuia. Să vedem unde greşim noi şi să încercăm să reparăm, dacă dorim. Regulile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, aşa cum nu suntem toţi la fel. Aşa că înainte să îi dai cuiva un sfat, gândeşte-te că poate omul acela are alte idei despre viaţă decât ai tu. Şi oricât de greu este de acceptat, nimeni nu deţine adevărul absolut. Ce ţie îţi face bine, celuilalt poate nu i se potriveşte şi nici nu-şi doreşte. Ştiu şi eu că broccoli e sănătos, dar asta nu mă convinge să îl mănânc dacă mie nu îmi place gustul.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul) appeared first on Bianca Moruș.

Eu nu sunt atât de convinsă că tot ce am ales să fac în viaţă a fost corect sau bine. Ba sunt sigură că am facut tone de greşeli. Şi aş fi putut face multe lucruri cu mult mai bine. Aşa că eu nu îmi doresc ca fiică-mea să fie copia mea decât cel mult când vine vorba de haine şi asta doar cât o va mai amuza pe ea.

Îmi doresc să fie însă mai deşteaptă decât mine.

Îi doresc să facă alegeri mai bune sau mai inspirate.

Îmi doresc să fie mulţumită de felul în care arată, dar să nu considere că frumuseţea e o calitate.

Îmi doresc să înveţe, să vrea mereu să evolueze, să rămână mereu la fel de curioasă precum este acum.

Îmi doresc să fie fericită dar să nu uite de cei nefericiţi.

Îmi doresc să continue să se joace şi după vârsta la care societatea consideră că nu mai e în regulă să faci asta.

Îmi doresc să aibă curaj să lupte pentru lucrurile în care crede, să nu îi fie teamă să spună ce gândeşte dar să ştie să fie şi diplomată.

Îmi doresc să îşi dorească mereu mai mult dar să nu fie dezamăgită că nu are mai mult. Să înţeleagă că e bine să tinzi spre mai bine dar să nu uite să trăiască binele din prezent.

Nu îmi doresc să nu facă greșeli, dar îmi doresc să învețe din ele.

Îmi doresc să simtă fericirea, nu să o caute.

Îmi doresc să iubească oameni și animale, nu lucruri.

Îmi doresc să nu renunțe ușor dar să fie capabilă să renunțe atunci când își dă seama că ceva nu i se potrivește sau nu îi este pe plac.

Îmi doresc să știe că oamenii pot fi falși dar să nu își piardă încrederea în toți. Să fie circumspectă, dar deschisă.

Îmi doresc să aleagă mereu argumentele, nu tonul ridicat.

Îmi doresc să știe că o iubire pierdută sau niște probleme care pe moment par de nedepășit nu înseamnă un final, ci o etapă.

Îmi doresc să nu se compare cu alții, nici cu cei mai buni, nici cu cei mai slabi. Îmi doresc să fie ea, în varianta ei cea mai reușită.

Îmi doresc să-și recunoască greșelile și să nu se teamă să-și ceară scuze.

Îmi doresc să fie liberă, să își aleagă drumul și să îl schimbe când simte că nu mai e drumul ei, să aibă rădăcini dar să nu înțepenească în ele.

Îmi doresc multe pentru ea, nu de la ea.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Fata mea, nu fi ca mine! Fii tu! appeared first on Bianca Moruș.

Nu pleci uşor, te macină o mie de gânduri, te temi şi pentru un strănut darămite pentru atâta amar de vreme departe de cel mic. Dar ştii că trebuie să se întâmple. Laşi instrucţiuni clare pentru mâncare, somn(dacă e cazul), eventuale tratamente sau pur şi simplu, pentru comportament. Dacă nu ştiaţi cum arată un control freak, uitaţi-vă la orice mamă în primii ei ani alături de copil şi veţi avea imaginea exactă.

Şi pleci. Şi te gândeşti de 75.437 de ori că poate era bine să mai amâni, poate era mai bine să îl iei cu tine, poate cade, poate plânge în continuu, poate nu mănâncă, poate se sufocă. E o listă infinită de temeri. Din când în când reuşeşti să te gândeşti şi la altceva. Şi realizezi că totuşi nu e chiar atât de rău să mergi singură pe stradă. Sau să bei o cafea liniştită. Şi sună telefonul. Şi tu înţepeneşti de spaimă când vezi că e tatăl copilului. În secunda aceea, până apuci să răspunzi, te trec toate gândurile negre. Dar el vrea doar să ştie  cât de caldă trebuie să fie mâncarea. Şi unde sunt scutecele. Şi unde ai pus body-urile de casă, că nu înţelege de ce trebuie să existe haine de casă şi haine de stradă şi de ce trebuie ele puse separat. Apoi mai sună de vreo 2-3 ori, pentru că nu găseşte jucăria preferată a copilului, nu ştie cu care dintre cele 5 creme trebuie să îl dea sau ca să te asigure că este totul în regulă.

Şi te întorci acasă şi te simţi ca şi cum ai fi lipsit un an. Abia aştepţi să îţi ţii din nou copilul în braţe, să ştii că e totul bine. Doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în casă nu este piticul, ci dezastrul. Zici că prin casa ta au trecut, pe rând sau în acelaşi timp, un taifun, un tren, două camioane şi un avion care a ratat aterizarea. Calci cu grijă, pentru că nu ştii ce te pândeşte de sub mormanul de jucării, haine, oale şi cărţi. Îţi iei copilul în braţe, îl pipăi, pare întreg. Ba e chiar vesel. Şi nu doar că se bucură pentru că e din nou alături de tine, dar este evident că s-a distrat şi până atunci. Tatăl arată de parcă ar fi nimerit şi el sub un camion. Îţi explică cum lucrurile nu sunt aşezate acolo unde crede el că ar trebui să fie, că a căutat după orice obiect de a luat-o razna, dar că totul a fost ok. S-au jucat şi s-au amuzat copios.

Şi tu, în timp ce începi să aduni după taifun, te gândeşti ce-o fi atât de complicat să păstrezi o oarecare ordine în casă. Şi bombăni în bărbie. Şi te enervezi când îţi imaginezi cât o să îţi ia să pui totul la loc, cu copilul printre picioare, desigur, că acum nu se mai dezlipeşte de tine. Şi totuşi eşti mai multe fericită decât enervată, pentru că ştii că totuşi se poate. Se poate să pleci de acasă şi copilului tău să îi fie bine. Şi ţie, chiar dacă îţi ia o jumătate de zi să pui lucrurile din nou la locul lor.

sursa foto: http://www.danielleguentherphotography.com/

The post Când laşi copilul pe mâna tatălui appeared first on Bianca Moruș.

The post Somnul bebelușilor nu e ca-n filme appeared first on Bianca Moruș.

Am rămas însărcinată după câţiva ani de tratamente. Copilul era misiune la limita imposibilului, aşa că atunci când au apărut cele două liniuţe nu ştiam dacă să mă bucur sau să intru în panică. Le-am făcut pe amândouă. Cum medicul ginecolog la care obişnuiam să merg tocmai atunci plecase în concediu, a doua zi dimineaţă eram în cabinetul unui doctor despre care primisem recomandări foarte bune. M-am dus să mă asigur că nu pierd sarcina până se întoarce celălalt dar am rămas la acesta. După primul consult am ştiut că dacă e să duc totul cu bine până la capăt, cu el pot face asta. Mă rog, cu ea, că e o doamnă. Mi-a făcut analizele de rigoare, mi-a citit dosarul din scoarţă în scoarţă, mi-a pus o mie de întrebări a căror logică eu nu o vedeam. Apoi mi-a recomandat să fac nişte teste genetice şi oricum trebuia să iau tratament înainte să iasă rezultatele, ca să nu riscăm nimic. Nu înţelegeam nimic. Ce teste genetice? De ce tratament fără rezultatele analizelor? Atunci am auzit prima dată în viaţă de trombofilie şi aflam că e foarte posibil să o am. Aşa, şi? Şi colesterolul îl aveam cât casa când eram subponderală şi tot nu m-am agitat atât de tare. Mi-a explicat pe scurt despre boală şi faptul că risc să îmi pierd copilul şi să mor şi eu, aşa că până vin analizele e mai sigur să iau pastile, ca să nu avem ce regreta. M-am conformat. Simplul gând că aş putea să pierd sarcina era suficient ca să nu comentez pentru nişte amărâte de pastile. Mai ales că nu îmi ieşeau din cap vorbele ei: „O luăm încet-încet. Nu îţi promit nimic. Vedem de la un control la altul.”

V-aţi prins deja că analizele i-au dat dreptate. Am trombofilie. Iar boala despre care eu nu ştiam nimic apare la 1 din 5 oameni. Da, atât de des este întâlnită. Ce este ea? Este o afecţiune în care sângele are tendinţa de a se coagula în vase. Mai precis, se formează cheaguri de sânge care îl împiedică să curgă. Sau se deplasează ele spre plămâni, inimă sau creier şi blochează alimentarea lor cu sânge. Da, este o boală care poate deveni mortală dar riscul cel mai mare este pentru femeile însărcinate. Poate duce la avort spontan, la preeclampsie severă, la dezlipiri de placentă sau la naşterea unui copil mort. Trombofilia este asociată cu 40-50% din cazurile de avort spontan. Jumătate din cazurile de avorturi sunt provocate de această boală pe care autorităţile nu dau doi bani, la propriu.

Şi cu toate astea, în România cei mai mulţi medici ginecologi nici nu se gândesc să recomande analizele specifice dacă nu ai la activ cel puţin două avorturi spontane sau sarcini cu probleme. Nimeni nu se gândeşte la suferinţa pe care o implică aşa ceva. Nimeni nu se gândeşte că poate a doua sarcină nu va mai veni vreodată. Toţi se gândesc la bani, pentru că testele de depistare a trombofiliei şi factorilor ei nu sunt deloc ieftine. Iar statul român nu vrea să deconteze aşa ceva. O consideră un fel de răsfăţ.

Nu stau autorităţile să şteargă lacrimile unor părinţi care au plecat la maternitate ca să îşi cunoască mult-iubitul copil şi au aflat că bebeluşul lor este mort. Nu stau ele să mângâie o mamă care pierde sarcină după sarcină şi nu ştie de ce. Nu stau, pentru că nu le pasă.

Aşa că vă rog eu, pe cele care vreţi să faceţi copii, cereţi-le voi medicilor analizele pentru depistarea trombofiliei. Da, sunt scumpe. Da, aţi putea să faceţi altceva cu banii aceia. Dar să aduci pe lume un copil sănătos nu are preţ. Mai ales că dacă suferi de această boală, tratamentul specific(după pastile, în funcţie de gravitatea bolii, se fac injecţii, zilnic) îţi asigură clipa în care vei vedea cei doi ochi pe care nu îi vei mai uita vreodată. Vă mai mărturisesc ceva. Cel mai greu de ţinut tratamentul este după ce naşti. Mai trebuie urmat încă şase săptămâni de la acel moment. Iar atunci motivaţia ca să îţi faci acele injecţii în general dispare. Eu am rezistat doar cinci săptămâni. Apoi am aflat de o femeie care nu le-a mai făcut iar tragedia s-a produs. A murit din cauza unui cheag de sânge. M-am îngrozit, m-am gândit la sufleţelul acela care nu va cunoaşte dragostea mamei lui şi am mulţumit că eu am avut noroc.

Dar norocul ni-l putem face şi noi în acest caz, cerând analize şi urmând tratamentul, dacă e cazul, cu sfinţenie.

The post Boala care ucide copilul în pântec appeared first on Bianca Moruș.

Cam aşa e şi cu copiii. Înainte să îi avem ne imaginăm că o să fie totul ca-n reclamele alea frumos colorate, că o să zboare fluturi pe deasupra patului iar plodul va fi numai un zâmbet.

După ce naştem, lucrurile arată un pic altfel. Bine, cu totul altfel.

Realitatea este că, la fel ca şi în relaţiile amoroase, nici aici lucrurile nu sunt doar în alb şi negru. E o amestecătură continuă între frumuseţe şi disperare. Iar un pic de detaşare ajută mult.

The post Ce îţi imaginezi despre viaţa de mamă şi ce este în realitate appeared first on Bianca Moruș.

* Măsuţa de înfăşat/schimbat scutece/îmbrăcat. E vis, deşi îmi părea un moft, mai ales că are viaţă scurtă, de câteva luni, din cauză de plod care începe să mişune. Eu am luat una care se aşeza direct pe pătuţ şi nu vă spun ce fericire i-a provocat spatelui meu cât timp am folosit-o. Şi ce dezamăgire când am fost nevoită să o scot din circuit.

* Rămânem în acelaşi registru şi vă spun că pătuţul de lemn e sfânt. Pentru copil şi pentru voi. El doarme pe o saltea potrivită şi în siguranţă. Voi nu crăpaţi de inimă dacă vă răsuciţi brusc în somn şi nici spatele nu crapă din cauza vreunei poziţii chircite, tocmai de teamă să nu striviţi copilul. Dacă sunteţi adepţii co-sleeping-ului, se dă jos o laterală, lipiţi paturile şi aţi rezolvat problema. Eu, odată cu patul am luat şi o laterală mică, cu care am înlocuit-o pe cea mare când copilul a început antrenamentele la 100cm garduri.

* Încălzitorul de biberoane. Altă minunăţie, pe care am folosit-o preţ de vreo 2 ani. Laşi biberonul cu apă la temperatura minimă iar când copilul urlă isteric, doar pui formula şi amesteci, fără să îţi mai faci griji că e prea rece sau prea fierbinte. Singura grijă e să înfiletezi tetina înainte să începi să amesteci. Partea la fel de bună e ca poţi încălzi la el şi mâncarea, după ce începeţi diversificarea.

* Scutecele din finet. Ştiţi deja cât de turbate sunt mamele în primele luni, când vine vorba de curăţenia din jurul copilului. Scutecele astea sunt perfecte pentru orice. Pentru înfăşat, dacă sunteţi adeptele stilului. Pentru pus pe hainele musafirilor care ţin morţiş să ia bebelul în braţe. Pentru aşezat copilul pe ceva curat, oriunde v-aţi afla. Pentru pus în cadă, ca să nu alunece când îl spălaţi. Pentru acoperit salteaua de înfăşat, ca să nu-i fie rece. Pentru curăţat voma de pe bluza abia îmbrăcată. Merg şi pentru şters praful când nu vă mai sunt altfel de folos.

* Balansoarul electric, pentru copii… electrici. Pe fiică-mea, când o aşezai la orizontală, ziceai că o muşcă 7 balauri în acelaşi timp. Aşa că invenţia asta a fost singura care le dădea braţelor mele timp să îşi revină. Vibraţiile nu au fost apreciate dar scaunul în sine şi jucăriile ataşate şi-au făcut treaba din plin.

* Proiectorul cu muzică şi umbreluţă. Ideal pentru bebeluşii care nu dau doi bani pe somn. Nici pe al lor, nici pe al tău. Luni de zile fie-mea a adormit doar pe sunetele şi cântecele acestui aparat. Apoi o distrau maxim jucăriile ataşate şi proiecţiile. L-am scos din uz când m-am temut că şi la 20 de ani va adormi tot cu muzica de la proiector.

* Tot printre minunăţiile de adormit copii, mai ales bebeluşi plini de colici, este şi banalul foehn. Şi e gratis, căci sigur aveţi deja unul prin casă. Când începeau crizele alea mari, porneam foehn-ul şi zgomotul lui era singurul care o liniştea. Apoi, ca să nu leşin de cald, am apelat la youtube şi ale lui zgomote albe.

* Scaunul de baie, crabul, cum îi spuneam noi datorită modelului, l-am regretat multă vreme. Perioada de câteva luni, de când a stat bine în fund şi până a început să se ridice în picioare, cu el cu tot, a fost cea mai relaxantă. O puteai lăsa în cadă fără nicio grijă. Bine, acum nu vă imaginaţi că vă puteţi duce să beţi o cafea în timp ce copilul se spală singur.

* Sistemul de supraveghere cu padele de monitorizare a respiraţiei a fost obsesia mea. Eram atât de paranoică, nu cumva să se sufoce copilul în somn. Iar acest aparat mi-a adus liniştea. Plus că mă puteam duce să spăl vasele sau să fac un duş fără să mă stresez că se trezeşte şi plânge până la epuizare.

* Suzeta. Da, acel obiect atât de blamat, inclusiv de mine, până în prima noapte în 3 acasă. Când urla neconsolată şi singurul lucru care avea efect era suzeta, am înţeles cu adevărat importanţa ei. Bonus, a fost mai uşor de scos decât degetul, dacă l-ar fi folosit pe el pe post de calmant.

Aceste lucruri mi-au făcut viaţa de „proaspătă” şi exasperată mamă ceva mai uşoară. Staţi pe aproape, căci pregătesc şi lista cu inutilităţi.

The post 10 lucruri esenţiale pentru „proaspăta” mamă appeared first on Bianca Moruș.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.

The post O cină rapidă, pentru mofturoşi appeared first on Bianca Moruș.