Ce și cum trebuie să afle copiii despre tragediile din lumea înconjurătoare

Pentru copii, violența nu are niciun sens. Se simt răniți și blocați la nivel mental atunci când sunt expuși la violență. Copiii nu au capacitatea de a digera comportamentul violent și pot deveni îngroziți prin expunerea la imagini, sentimente de groază și dramă pe care le manifestăm noi adulții.

0

Nenorocirea de la Caracal ne-a prins în concediu, așa că am fost feriți de toate informațiile expuse la televizor. Am citit însă tot ce apărea în online. Și cu cât citeam mai mult, cu atât mă enervam mai tare. Apoi mă bușea plânsul. Apoi, iar nervii, furia, dezamăgirea și o luam de la capăt. Știu că mă înțelegeți. Ați simțit și, cel mai probabil, simțiți în continuare la fel.

Fiică-mea prindea frânturi din discuții, simțea tensiunea și tot întreba. Ca niciodată, eu nu am avut puterea să îi spun. În general nu o feresc de nimic. Îi dau explicații scurte, cât să înțeleagă evenimentul, fără să intru în detalii care nu își au rostul la vârsta ei. De data asta nu am fost în stare. Știam că nu sunt capabilă să îi spun ceva fără să încep să plâng. Taică-su a fost cel care și-a luat inima în dinți și i-a spus, pe scurt, ce s-a întâmplat. În timpul discuției Diana s-a ridicat de la masă și a plecat. Deși informațiile fuseseră foarte succinte, primul meu gând a fost că știrea a fost mai mult decât putea duce. În fapt, ea făcuse analogia cu ceva ce se întâmplase cu o zi înainte. Găsisem pe alee o libelulă rănită și, în speranța că se va recupera, am mutat-o într-un loc ferit, unde să fie protejată și de unde să își ia zborul dacă ar mai fi putut. Ea, imediat cum a auzit de moarte, a mers să verifice libelula, să vadă dacă a supraviețuit.

Și tocmai pentru că noi nu obișnuim să o ținem într-un bol de cristal și vorbim cu ea despre multe din ceea ce se întâmplă, am zis că nu strică să întreb și pe cineva în care am încredere dacă greșesc și cum ar trebui să procedez pe mai departe. Ca de obicei, Bogdana Păcurari, psiholog și psihoterapeut, a fost extrem de promptă și mi-a răspuns pe larg nelămuririlor.

În lumina știrilor extrem de violente care ne înconjoară, ce și cât trebuie să știe copiii din toate acestea?

În general e important ca noi, părinții, să îi protejăm pe copii de multă expunere la ecrane, indiferent că e vorba despre TV, tabletă, telefon sau play-station. Prea mult timp la ecrane îi agită. Le reduce abilitatea de concentrare, le sporește oboseala și le diminuează expunerea la efort fizic.

Cu atât mai important este să fim atenți la ce tip de informații sunt expuși copiii în mediul online sau TV. Nu este util și deloc recomandat pentru copiii mici să cunoască toate detaliile despre cele întâmplate într-o tragedie, fie una similară cu ce s-a întâmplat recent, fie acte de terorism sau incidente grave cu mulți răniți.

Pentru copii, violența nu are niciun sens. Ei se nasc ființe spirituale. Vedem asta la ei dacă suntem atenți, dar oricum e și un fapt dovedit științific. Se simt răniți și blocați la nivel mental atunci când sunt expuși la violență. Copiii nu au capacitatea de a digera comportamentul violent și pot deveni îngroziți prin expunerea la imagini, sentimente de groază și dramă pe care le manifestăm noi adulții. În plus și cel mai important, ei nu au capacitatea de a se apăra în fața violenței. Nu au sistem de apărare adecvat și nu știu să filtreze informația. Știrile de la TV, fotografiile din ziare sau din mediul online și comentariile radio le pot da copiilor senzația că adulții nu se simt în siguranță, că nu au încredere în ceilalți și prin urmare că lumea în care trăiesc nu este un loc sigur. Aceste trăiri pot avea un impact semnificativ în comportamentul lor și ulterior în felul în care se raportează la viață. Pot dezvolta diverse frici, cresc comportamentele de anxietate de separare, de agățare de adult în momentul în care sunt expuși la necunoscut, la situații noi, în afara controlului lor.

Copiii nu au nevoie să afle știrile de la TV. Nu le înțeleg pe deplin și nu știu ce să facă cu informația obținută. Noi trebuie să ne luăm aceste informații după ce copiii s-au dus la culcare sau în timp ce suntem doar noi, în mașină. Asta nu înseamnă să nu le spunem nimic din ce s-a întâmplat, înseamnă doar că pregătim informația la un nivel cât mai obiectiv și cu cât mai puține detalii ce pot cauza confuzie, teamă, agitație, furie, tristețe.

În primul rând e important să gestionăm propriile emoții în urma expunerii la informație. Abia după ce am făcut asta, le explicăm copiilor faptele din perspectiva comportamentului neadecvat, necorespunzător al unei persoane sau grup și evităm să punem etichetele de oameni răi sau oameni buni. Când este nevoie de explicații, explicăm evenimentele în termeni generali și în termeni pe care copilul îi poate înțelege. De exemplu, am putea spune că mulți oameni se simt triști astăzi pentru că un bărbat și-a propus să rănească o fată și nimeni nu era acolo să-l oprească. Îi putem explica că și noi avem sentimente în legătură cu asta (tristețe, furie, frustrare sau ce mai simțim noi) dar că acestea sunt lucruri pe care le vom vorbi cu alți adulți pentru a avea grijă de supărările noastre în acest sens. Îi putem spune copilului că așa cum el vine la noi când este necăjit așa mergem și noi la soț, mamă, soră, psiholog sau prieten. Unele lucruri le putem discuta cu copiii și altele nu pentru că îi încărcăm fără sens. Ei nu pot fi sursa descărcării noastre. Noi trebuie să fim sursa lor.

Suntem extrem de furioşi, arătăm cu degetul înspre o grămadă de oameni şi vedem vinovaţi peste tot. Şi nu cred că greşim când facem asta. Dar poate că ar trebui să ne gândim mai mult ca oricând la soluţii, la ce avem de făcut cu toţii ca să nu mai avem parte de astfel de situaţii ca cele care au tot ieşit la iveală în ultimele zile.

Da, e firesc să trezească multă furie și frustrare în noi toate aceste evenimente. E la fel de firesc să nu tolerăm astfel de comportamente de abuz și violență extremă precum e firesc și faptul că suntem furioși că autoritățile eșuează în mod repetat să intervină în timp util. Toate aceste evenimente crează în noi un sentiment că nu suntem în siguranță, că lumea e un loc periculos. Frustrarea și furia ating cote maxime mereu când e vorba de violență și abuz asupra copiilor și e din nou firesc să nu avem toleranță față de ceea ce s-a întamplat.

Totodată, tocmai pentru că evenimentele în sine poartă un risc mare de traumatizare și deoarece suntem inundați de informații ce tot apar și comentarii pe baza subiectului, ne putem simți copleșiți și marcați noi înșine de ceea ce s-a întamplat. Cu atât mai mult dacă avem copii proprii. Tocmai de aceea, așa cum am spus, e important să căutăm suport în a exprima toată abundența aceasta de emoții, într-un mediu sigur și cu cei dragi, însă cu adulți, nu cu copii. Chiar dacă e firesc să nu avem toleranță vis a vis de tot ceea ce s-a întamplat, nu este firesc și nici adecvat să transmitem toate aceste lucruri copiilor. I-am speria și le-am crea și noi un mediu de nesiguranță. Ori ce avem de făcut este să investim toată energia în a găsi soluții. În a ne implica în educația copiilor. În a merge mai mult în comunități ce au nevoie de sprijin. În a crește generații bazate pe iubire, cu o educație bazată pe colaborare și nu pe comparație și concurență. În a-i îndruma pe copiii noștri să aleagă tocmai aceste meserii cu impact asupra siguranței populației, meserii pe care să le practice cu profesionalism, pasiune și cu dedicare. Răspunsul este în educație. În pregătirea de generații bine ancorate în realitate și pregătiți din punct de vedere profesional.

Într-un fel sau altul, copiii au aflat – fie că vorbim de o crimă, un viol, un atac terorist. Ce le spunem? Cum le explicăm toate lucrurile rele care se petrec în jurul lor?

Încadrarea unor persoane în a fi bune și a altora în a fi rele este o etichetă care promovează neînțelegerea, discrepanțele și este folosită pentru a pune foarte mult accent pe nedreptate. Copilul internalizează foarte ușor aceste cuvinte și ulterior e posibil să asimileze diferite comportamente necorespunzătoare ale lui cu faptul că este un copil rău.

În primul rând, ei trebui să știe că aceste comportamente nu sunt adecvate și că există repercusiuni ale faptelor necorespunzătoare în societate. Apoi, le explicăm copiilor că uneori, când ne simțim răniți, când suntem abandonați sau când ne este frică, din disperare facem lucruri care nu sunt ok.

Ei trebuie să știe că unii adulți au fost tratați foarte rău în copilăria lor, atunci când aveau nevoie de cel mai mult ghidaj și iubire și că cei care au fost maltratați dezvoltă niște comportamente neadecvate social și uneori doresc să-i rănească pe alții. Dar dacă cineva oprește comportamentul rău, o persoană rănită se poate schimba.

Noi, ca societate, nu știm întotdeauna să intervenim în momentele în care se dezvoltă inițial astfel de comportamente (adică acolo, în copilărie) și din păcate nu suntem adesea suficient de curajoși, de bine pregătiți sau suficient de eficienți pentru a-i opri pe oameni înainte să greșească și să poată face rău semnificativ. Asta încercăm să învățăm și să îmbunătățim zilnic.

Trebuie să evităm atitudinea că unii oameni sunt răi și merită să moară. Avem mult de lucru pentru a dezvolta căi eficiente, dar nonviolente, de a împiedica oamenii să facă rău. O persoană inițial bună a fost rănită, lăsată să-și poarte singură de grijă înainte să fie capabilă să o facă. Nimeni nu a ajutat-o, iar sentimentele de frică, furie și lipsă de iubire, au determinat-o să-i rănească pe ceilalți.

Ce îi învățăm pe copiii noștri ca să poată evita situațiile periculoase?

Îi învățăm cât și cum se pot apăra singuri, unde și cum să ceară ajutor. Îi creștem printr-o educație bazată pe respect și iubire necondiționată – fără pedepse, violență fizică sau verbală – ci cu asumarea responsabilității. Atragem atenția de fiecare dată când comportamentele lor sau ale celorlalți nu sunt ok, explicăm de ce nu sunt ok, îi învățăm să își asume greșeala și le arătăm cum pot să facă data viitoare mai bine.

Este foarte important, spun de fiecare dată, să le acordăm o educație sexuală timpurie din care să lipsească termenul rușine. O educație sexuală corectă, bazată pe cunoașterea anatomică a corpului și pe ce înseamnă un abuz. O educație bazată pe prim ajutor, pe cum să oferim ajutor și cum să cerem ajutor de fiecare dată când avem nevoie. O educație din care termenul de rușine să fie înlocuit cu asumarea responsabilității atunci când am făcut o greșeală. O educație bazată pe rușine aduce foarte mult rău persoanei devenită adult și societății implicit.

Atunci când copiii se simt iubiți și respectați, când au încredere în adulți (părinte sau profesor) ei se simt în siguranță pentru a explora, dar și pentru a cere ajutor când au nevoie fără să le fie rușine. Este foarte important să îi lăsăm să exploreze și totodată să le fim suficient de aproape încât să îi veghem. Mesajele parentale de protecție asupra a ceea ce este periculos devin ulterior vocea lor interioară și copiii dezvoltă treptat propriul radar (intern) de recunoaștere și evitare a situațiilor periculoase.

Mulți oameni merg pe ideea că dacă a fost lovit sau atacat, copilul trebuie să răspundă în același fel. Spune-mi ce ar trebui să facă un copil supus bullyingului sau unui atac pentru ca să fie în siguranță, fizic și psihic.

Copilul care este expus la imagini tulburătoare la televizor, la discuții tensionate sau pus în dificultate prin expunerea la violență, va avea nevoie de reasigurare explicită și pentru o lungă perioadă de timp. Trebuie să i se spună explicit că este în siguranță, că avem capacitatea ca adulți de a-i oferi siguranță și că suntem acolo oricât are nevoie pentru a-l ajuta să treacă peste eveniment. Copilul are nevoie de asigurări că suntem aici pentru el, să îi ascultăm supărarea și orice emoție puternică ar putea simți. Deseori, copilul nu știe să exprime direct ce i se întâmplă, dar vom observa poate un somn agitat, o lipsă de poftă de mâncare, agitație sau frustrare, lipsă de toleranță la necunoscut și o tendință de a nu se dezlipi de părinte sau de a reacționa cu multă supărare atunci când acesta pleacă de lângă copil. E important să fim atenți la toate aceste semnale. Ele ne spun multe despre universul interior al copilului. De asemenea, copilul are nevoie să fie asigurat că vom lua măsuri astfel încât comportamentele agresive asupra lui să nu se mai repete.

Copiii care au comportamente agresive asupra celorlalți provin de cele mai multe ori din familii dezorganizate, cu abuz și abandon, unde au fost expuși la violență fizică și verbală, inclusiv asupra lor. Sunt educați cu multă pedeapsă, sunt făcuți să simtă multă rușine și primesc foarte puțin exemplu pozitiv, iubire sau respect.

Pentru a cunoaște perspectiva agresorului, putem da următorul exemplu. Atunci când un copil simte că lucrurile nu sunt corecte, manifestă deseori multă frustrare și plânge. Când se întâmplă asta, e important ca el să știe că noi în familie vorbim despre ce ne supără, ne ascultăm reciproc, ne respectăm și apoi găsim soluții. Dar pentru mulți oameni, nu este nimeni care să-i asculte sau să-i ajute cu preocupările lor. Mai mult decât atât, unii copiii sunt tratați cu lipsă de iubire, respect, ghidaj și supraveghere sau sunt tratați cu agresivitate fizică și verbală. Așadar, uneori oamenii, din multă suferință acumulată, fac lucruri disperate tocmai pentru că se simt atât de răniți, singuri și neînțeleși. Când vorbim despre nedreptate și iraționalitate umană, este important să le amintim copiilor de ceea ce facem în familia noastră să ne ajutăm reciproc atunci când unul dintre noi are nevoie de atenție. De exemplu, rezolvăm conflictele ascultându-ne cu atenție. Cerem ajutor ori de câte ori avem nevoie.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here