De ce ne e mai ușor să cerem soluţii decât să luăm propriile decizii

Când suntem mici şi ne spun părinţii sau adulţii ce să facem, ne enervăm şi cerem dreptul de a lua decizii, de a hotărî pentru noi. Când ajungem la maturitate, luarea deciziilor pare, pentru unii dintre noi, o ameninţare mai mare decât un urs înfometat, apărut la baraj, la Vidraru.

Am tot observat un trend care parcă ia amploare în ultima perioadă sau poate că e doar mai vizibil, graţie reţelelor sociale: oameni de toate vârstele, cu situaţii sau probleme care mai de care mai diverse, cer unor necunoscuţi să le spună ce să facă.

Am avut şi eu în cabinet, nu cu mult timp în urmă, o tânără deşteaptă, cu carieră, care era într-un impas profesional şi voia neapărat să-i dau eu, cu liniuţă, ce are de făcut ca să-i fie bine. Degeaba i-am explicat eu cum funcţionează consilierea, degeaba i-am spus că eu o pot ajuta să exploreze ideile, soluţiile şi credinţele sale, când a înţeles că eu nu îi voi da răspunsul clar pe care îl voia, s-a ridicat pur şi simplu şi a plecat.

Studiile arată că aproximativ 20% dintre adulţi sunt procrastinatori cu „diplomă.” Nu amână doar sarcini şi decizii, ci inclusiv conversaţii care au potenţial de a deranja. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, teoria paradoxului alegerii susţine că prea multe opţiuni cresc anxietatea şi reduc satisfacţia. Prin urmare, ajungem să căutăm omul care să simplifice lucrurile şi să ne spună simplu: „Faci aşa!”

Trăim într-o cultură a soluţiilor rapide, iar tentaţia să căutăm tehnica-minune sau expertul care să ne dea paşii exacţi pe care îi avem de făcut e mare. Vrem o hartă exactă a viitorului, fără să ne întrebăm măcar dacă suntem pregătiţi să o urmăm. Însă schimbarea reală nu vine niciodată dintr-un sfat extern, oricât de bun ar fi el, ci dintr-o decizie asumată. Şi aici începe disconfortul.

Capcana soluţiilor „de-a gata”

Când cerem altcuiva să ne spună ce decizie să luăm într-o situaţie sau alta nu facem altceva decât să tansferăm responsabilitatea. Dacă funcţionează, perfect, ne-am atins scopul. Dacă nu, măcar nu e vina noastră. N-a fost bun sfatul, terapeutul, contextul, tehnica aplicată.

Asumarea responsabilităţii, libertatea de a alege vin la pachet cu multă greutate, aşa că predarea lor unei alte persoane ajută la reducerea anxietăţii pe termen scurt. Eviţi, astfel, să te confrunţi cu teama de eşec, iar pentru unele persoane, oricât de ciuudat ar părea, este şi o formă de a evita teama de putere. În momentul în care tu eşti cel care alegi, îţi aparţin deopotrivă eşecul şi reuşita, lecţia şi creşterea.

Cercetările din psihologia personalităţii arată că persoanele cu locus de control intern (oamenii care consideră că propriile decizii şi acţiuni sunt cele care influenţează semnificativ direcţia vieţii lor) au niveluri de anxietate mai scăzute, motivaţie mai mare, capacitate mai bună de adaptare la stres, precum şi o satisfacţie de viaţă mai ridicată. La polul opus, cei cu locus de control extern, care atribuie ceea ce li se întâmplă mai degrabă norocului sau ghinionului, după caz, sorţii, contextului sau oamenilor din jur, au grad mult mai ridicat de anxietate şi mai supuşi efectelor negative ale stresului.

Mai mult, cercetări despre regret arătă că într-adevăr, pe termen scurt, regretăm mai des acţiunile greşite. Pe termen lung însă, cele mi mari regrete sunt legate exact de inacţiune, de deciziile pe care nu le-am luat.

De la „Ce să fac” la „Cine vreau să fiu”

Vestea bună este că locusul de control poate fi schimbat. Putem renunţa la scuze confortabile şi începe să ne asumăm propria putere în unica viaţă pe care o cunoaştem.

Primul pas – conştientizarea. Asumarea deciziei nu înseamnă lipsa greşelii, nici a efortului dus până la extrem sau performanţa absolută. Este despre a analiza, despre a alege conştient, strâns legat de credinţele, valorile şi limitele personale. Nu are nimeni – în ciuda a ceea ce afirmă unii şi alţii – reţete garantate şi certitudine. Viaţa însăşi nu vine la pachet cu garanţii, dar îţi oferă un dar cu adevărat preţios: posibilitatea de a nu fi simplu spectator, ci de a participa activ.

Căutarea soluţiilor în exterior este, aşa cum am spus, şi o fugă de propria putere. Oricât de tentant este să ceri o reţetă magică, adevărata schimbare vine din încrederea că ai deja în tine resursele necesare pentru a merge mai departe. Şi le ai! Autodescoperirea nu vine însă din a trăi după instrucţiunile altora, ci despre a învăţa despre tine şi capacităţile tale.

Iar schimbarea începe întotdeauna cu acţiunea. Fiecare mică decizie pe care o iei este o dovadă a curajului de a-ţi conduce destinul. Nu aștepta contextul perfect sau dispariţia fricii. Decizia nu presupune lipsa temerilor, ci să-ţi asumi riscul de a greși și să pornești la drum. Valoarea ta nu stă în rezultatul final sau în câte activităţi bifezi, ci în faptul că ai ales să fii autorul propriei povești.