Daţi cu pietre! Sau cu mărţişoare! Mărţişoarele, între obligaţie şi aşteptări nerealiste

Am auzit-o azi-dimineaţă pe o fetiţă de până în 10 ani cum îi povestea bunicii, în drum spre şcoală, că mama i-a pregătit o pungă întreagă pentru mărţişoare, pe care TREBUIE să le primească.

Acum câteva zile, un băieţel cam de aceeaşi vârstă îşi ruga mama insistent să nu îl oblige să ducă mărţişoare la şcoală, că el nu vrea să le dea celor 2-3 fete pe care nu le place.

Acum câteva săptămâni, pe grupul paralel de Whatsapp (părinţii înţeleg exact despre ce e vorba) s-a încercat strângerea a câtorva mii de lei – da, mii – pentru a lua cadouri semnificative fiecărei profesoare de la clasa copiilor, vreo 12, în total.

Totul, în numele Mărţişorului şi a Zilei Femeii, a unor simboluri demult apuse şi a unor obligaţii care nu există. Sunt aproape convinsă că dacă îi întrebi pe cei care cumpără mărţişoare cu plasa despre semnificaţia lor, despre legendele care le înconjoară şi motivele pentru care se ofereau/purtau, majoritatea nu are habar nimic din toate acestea. Ştie, în schimb, că băieţii/bărbaţii TREBUIE să ofere TUTUROR fetelor/femeilor din vieţile lor, indiferent că le place sau nu, că îşi doresc sau nu, că au sau nu bani pentru aceste lucruri. Ştie, de asemenea, că fetele/femeile TREBUIE să primească aceste atenţii din partea tuturor domnilor cu care se intersectează în aceste zile, pentru că pare deja un drept, nicidecum o plăcere şi o bucurie. Ştie că aşa se cuvine, fără să mai conteze nimic din gestul în sine, din dorinţa de a vrea să transmiţi un mesaj de bine sau de a aduce un zâmbet pe faţa cuiva.

Câte dintre mărţişoarele la pungă ajung la gunoi în fiecare an? Câtă risipă şi câţi bani aruncaţi pe apa Sâmbetei sunt în fiecare an în numele acestei obligaţii? Asta ca să nu mai pomenesc de doamnele şi domnişoarele care au impresia că mărţişoarele nu se mai numără, ci li se măsoară valoarea – în numărul caratelor, al gramelor sau, de ce nu, al cailor putere.

Ceea ce ar trebui să fie un gest de apreciere s-a transformat într-o tranzacție socială rigidă, în care copiii învață de mici că valoarea unui gest nu stă în intenție, ci în obligație. Băieții sunt învățați că trebuie să ofere, iar fetele că trebuie să primească, fără ca vreunul dintre ei să mai reflecteze la semnificația gestului.

Nu mă miră că mulți dintre noi cresc cu ideea că trebuie să bifeze cadouri scumpe de Crăciun, că zilele de naștere sunt un concurs de generozitate afișată, că orice interacțiune are un preț – fie el în flori, bijuterii sau mese scumpe. Nu mă miră nici că, la maturitate, ne simțim uneori obligați să facem gesturi fără suflet doar pentru că „așa se face”.

Ce ar fi dacă i-am învăța pe copii că un mărțișor oferit din suflet valorează mai mult decât o pungă întreagă? Că a dărui nu înseamnă o datorie impusă de societate, ci un act de generozitate autentică. Că poți alege să nu oferi nimic dacă acel gest nu te reprezintă și că a primi nu înseamnă că ți se cuvine.

Poate că e timpul să regândim simbolurile pe care le păstrăm și să le readucem la esența lor. Poate că e timpul să ne eliberăm copiii de aceste obligații absurde și să îi învățăm că, mai presus de orice, contează intenția, bucuria și libertatea de a alege.