Când a preluat conducerea Școlii Ferdinand I, din capitală, și-a dat seama că degeaba merge și cere, degeaba își dorește. Nu va schimba nimic dacă nu va face ea primul pas. Și pe al doilea. Și pe al treilea. Face parteneriate cu oricine este dispus să ajute, de la ONG-uri la Administrația Publică. A transformat o școală veche și insalubră într-una veselă, plină de culoare. A vrut să reducă abandonul școlar, dar a ajuns ca mulți dintre elevii școlii să urmeze liceele de elită din capitală sau să plece la studii în străinătate. Am vrut să aflu însă mai multe chiar de la dumneai, despre motivațiile și dorințele care o mână în luptă.

Cum era Violeta Dascălu înainte să preia conducerea unei școli? Cum erau lecțiile și, mai ales, ați folosit mereu metode de predare integrate sau ați schimbat pe parcurs?

Am fost întotdeauna un profesor responsabil și implicat în viața elevilor. Mergeam în tabere, excursii, vizitam muzee și participam la proiecții cu filme documentare. Totul în afara orelor de la școală sau în vacanțe. Geografia, știința pe care o predau, mi-a oferit mereu abordări holistice ale temelor pe care le discutam. Metodele integrate au început să fie prezente după ce am vizitat alte sisteme de educație din Europa, după ce am participat la cursuri în cadrul proiectelor interne și internaționale sau după ce am asistat la activități non formale practicate de reprezentanți din ONG-uri. Și nu în ultimul rând, după ce am absolvit un master interdisciplinar, PED Arte – Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație. Este o căutare permanentă de a fi lângă nevoile copiilor.

Ce s-a schimbat de când ați preluat conducerea școlii Ferdinand? Care au fost problemele de care v-ați lovit și ce ați făcut ca să nu vă descurajați?

Totul s-a schimbat: spațiile, designul claselor, mobilierul, activitățile extrașcolare și extracurriculare.

Provocările au fost legate de abandonul școlar, lipsa de implicare a părinților, lipsa unei săli de sport, spații neutilizate, învechite și insalubre, inerție, blazare. Copiii și colegii care doreau schimbare au fost principalii factori care m-au condus la o strategie centrată spre soluții. Și acum continuăm pe aceleași dimensiuni.

Cum v-a venit ideea să apelați la ONG-uri ca să îmbunătățiți lucrurile în școală?

Cred că intuiția, idee că pot fi mai multe șanse dincolo de zidurile și gardul școlii. Am început să merg la conferințe și dezbateri despre educație. Așa am găsit o mulțime de tineri din asociații și fundații dornici să vină în școală.

Ce ați schimbat, efectiv, în școală? Am văzut că există o grădină, tot felul de opționale.

Școala este o clădire de patrimoniu superbă, pe care am adaptat-o la în interior pentru a fi vie, plină de culoare și comfort. S-au reabilitat și modernizat spații la demisolul clădirii, avem o sală de sport modernă. Copiii beneficiază de activități atractive și diverse: sport, arte, dezvoltare personală, dezvoltare comunitară, grădinărit, ecologie, debate, festivaluri, robotică, programare), dar și  perfecționare continuă pentru profesori și ceilalți angajați, opționale atractive (limba engleză, arhitectură, ecologie, patrimoniul UNESCO din România, teatru).

Avem prima grădină școlară din București ce funcționează după principiile permaculturii – adică se autosusține, nu folosim nimic chimic, totul natural.

Se spun atât de multe despre elevii de azi. Să fie ei mai nepregătiți sau poate nu suntem noi pregătiți să-i înțelegem? Ce este diferit la elevul lui 2018 față de elevul lui 1988, de exemplu?

Sunt multe studii despre copiii de astăzi și se spun multe lucruri neavizate, presupuse. Copiii sunt inteligenți, creativi, citesc literatură modernă, dar și clasică, dacă bucuria lecturii este cultivată. Se plictisesc repede, deci noi trebuie să fim permanent atenți la dinamica lor.

Ceea ce s-a schimbat la ei este datorat progresului tehnologic, adus în viața lor prea mult și la vârste nepotrivite, utilizat pe post de doică sau prin  neimplicarea părinților. Au pierdut contactul cu natura, se mișcă puțin, sunt supraprotejați, răsfățați de cele mai multe ori (multe jucării, multă hrană și nesănătoasă, multe haine – adică valori materiale perene).

Elevul din 1988 se juca mult afară, pe stradă, alerga, își rezolva singur micile incidente apărute între parteneri de joacă, exista o reglare naturală, sănătoasă. Era politicos, respecta regulile, era empatic, generos, avea modele puternice.

În ultimii ani, profesorii parcă sunt puși la zid mai rău ca oricând. De ce? Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Ce ar trebui schimbat?

Este doar ce promovează media sistematic. Vedem sau auzim doar despre ce este greșit. Sunt foarte mulți profesori valoroși, care au evoluat odată cu noile generații. Altă cauză este determinată de intruziunea unor părinți, care se pricep la educație precum noi toți la fotbal sau politică!

Eu le spun părinților noștri că le suntem parteneri. Și așa ne-am creat o comunitate frumoasă, care aduce tot ce știe mai bine sau mai frumos în viața copiilor.

Am câștigat încrederea și respectul lor. Aceasta este cheia educării unor copii echilibrați. Să completăm și să ne completăm fiecare dintre noi.

Foarte mulți părinți se plâng de numărul temelor pe care le primesc copiii lor? Au dreptate sau ne-am învățat să lenevim?

Unii au dreptate! Încă se plusează mult! Acolo unde și părinții doresc aceasta sau școlile au construit o cultură a performanței, dar nu neaparat o dorință de evoluție personală. Dorința de a persevera și de a construi un individ care se întrece cu el însuși este potrivită.

Pe de altă parte, au și profesorii nemulțumirile lor legate de salarii, de copii prea obraznici, de părinți cu pretenții. Cine și cum ar trebui să rezolve lucrurile astea?

Unele situații sunt datorate structurii și modului de organizare a sistemului de educație, altele țin de primii ani de acasă și cum au fost ei puși. Apoi, mai intervine dinamica societății, cu o mare, mult prea mare mobilitate spațială și familială. Părinți plecați în străinătate, prea ocupați și care petrec prea puțin timp cu copiii lor, familii dezorganizate, șomaj.

Cred în puterea fiecărei familii de a găsi mijloacele adecvate de a-și crește copiii. Și mai cred că informațiile la îndemâna tuturor sunt o cale, dar și ajutorul specializat.

Iar fiecare școală are nevoie să își construiască o cultură organizațională adaptată specificului său. Sunt multe oportunități!

Ce-i lipsește școlii românești de azi și cum s-ar putea remedia situația?

Nu are viziune pe termen scurt sau lung, nu sunt stabilite clar direcțiile după care ne educăm copiii pentru a putea să devină adulți adaptați societății viitoare.

Cred în soluții particulare pentru fiecare școală. Progresul este mult mai vizibil așa.

Ce-ar trebui să înțeleagă copiii de azi? Ce mesaj le-ați transmite lor și, de ce nu, părinților lor? Dar profesorilor?

Copii de astăzi sunt norocoși pentru că trăiesc în aceste vremuri dinamice, pline de oportunități. Lor le spun: Aveți mult de lucru! Trebuie să reparați ce am stricat noi – mediul, lipsa de respect pentru valorile culturale, calitatea hranei. Dar sunteți norocoși pentru că sunteți inteligenți și veți găsi cele mai bune soluții.

Părinților le spun să își accepte copiii așa cum sunt, nu cum visează ei. Să îi iubească necondiționat, să le fie alături și să creadă în ei. Să le cultive independența.

Profesorilor le spun să îi vadă ca pe niște ființe unice, să îi trateze după nevoile și ritmul lor, să fie comunicativi, deschiși și să le arate că și ei pot greși, pot fi vulnerabili.

Sursa foto: pagina de Facebook Școala Ferdinand I și Teach for Romania

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Directoarea de școală care a decis să nu mai aștepte, ci să facă appeared first on Bianca Moruș.

Aşa că atunci când am primit invitaţia de a face un tur al Şcolii americane am răspuns imediat pozitiv. Primul lucru – nu intri acolo fără un act de identitate. Nici nu ieşi fără să treci pe la aceeaşi poartă. Poate vi se pare amuzant. Mie mi se pare extrem de important să ştiu că nu poate ajunge vreun străin la copilul meu şi nici acesta nu poate pleca de capul lui.

Am fost întâmpinaţi de directorul de admitere, care se vede de la o poştă că şi-a ales perfect meseria. Sau poate meseria a ales-o pe ea. Cert este că fiica-mea nu s-a dezlipit de ea pe tot parcursul vizitei decât pentru a testa ce găsea prin clase sau prin sălile de sport. Da, sălile, căci sunt mai multe.

Asta ca să nu punem la socoteală terenurile exterioare, extrem de generoase.

Sălile de clasă sunt mari şi foarte bine luminate. Despre dotări, dacă mă apuc să vă povestesc, nu mai termin până mâine. Există clase de muzică, de arte, limbi străine. Copiii sunt încurajaţi să îşi spună părerea şi să încerce cât mai multe lucruri. Ce zumzet şi ce fericire era acolo!

Unul dintre lucrurile pe care l-am adorat, pur şi simplu, a fost când am aflat că au două pauze mari pe zi, de 30 sau 40 de minute, în care ies în curte. Dacă mă întrebaţi(şi dacă nu mă întrebaţi), am să vă spun că asta e una din marile probleme ale copiilor noştri. Nu au timp să stea la aer. La grădiniţe nu-i scot pentru că se tem să nu răcească(deşi e tocmai invers). La şcoală mulţi se mută de la cursuri la after school sau de la before school la ore şi eventual seara mai merg pe la nişte cursuri indoor, aşa că alergatul prin parc sau căţăratul în copaci tind să devină o poveste.

Şi de parcă nu eram destul de încântată, am dat o tură şi prin restaurant. Bine, recunosc, am şi mâncat acolo. N-aveam cum să nu fac asta, doar ştiţi că alimentaţia este o altă obsesie pentru mine.

Ei bine, aflaţi că am descoperit acolo meniu ca la carte, cu alimente pentru toate gusturile şi gătite aşa cum mi-aş dori eu să fie totul gătit pentru copilul meu(Chef Foa este „vinovat” pentru asta).

Ba chiar au şi meniu pentru vegetarieni, pe care l-am testat eu. Şi vă spun cu mâna pe inimă că aş fi cerut şi o a doua porţie dacă nu aş avea nişte kilograme de dat jos. Şi încă un lucru ce mi-a plăcut foarte mult: după masa de prânz urmează una din pauzele de care v-am spus mai sus dar ca să fie siguri că cei mici nu năvălesc afară fără să mănânce, aceştia nu au voie să iasă din sala de mese mai devreme de 15 minute. Şi înţeleg că şi funcţionează. Nimeni nu rămâne nemâncat.

Sigur, Şcoala americană nu este nici pe departe una la îndemâna oricui. Dar n-ar fi rău dacă cei cu putere de decizie din sistemul nostru de stat şi nu numai ei ar mai arunca câte un ochi şi pe la alţii, care ştiu să facă din şcoală un loc unde mergi de drag, nu pentru că eşti obligat. Nu doar că am avea mai mulţi viitori adulţi fericiţi, dar sunt convinsă că ar fi şi cu mult mai bine pregătiţi pentru viaţă. Ştiu că matematica nu a fost niciodată punctul meu forte, dar nici acum n-am reuşit să înţeleg ce-i cu integralele alea şi ce rol au în viaţa mea. Fiică-mea a înţeles însă în scurta noastră vizită ce frumos este să ai sală de spectacole la dispoziţie.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum arată o şcoală pe gustul meu. Una reală appeared first on Bianca Moruș.

Aşa că atunci când am auzit că vine în România unul dintre cei mai apreciaţi speakeri educaţionali şi motivaţionali din Marea Britanie am zis că nu trebuie să ratez ocazia să aflu câteva dintre secretele lui. Shonette Bason-Wood este genul de educator preocupat să lase copiii să exploreze şi este convinsă că râsul este un ingredient esenţial în starea generală de bine a oricui, fie el copil sau adult. Aşa că şi-a făcut o meserie din a-i învăţa pe cei din jur că un copil are nevoie de adulţi fericiţi în jur iar în acest fel va putea să înveţe şi să evolueze. Iar fericirea se învaţă, spune Shonette.

Shonette, ai 4 copii. Eu abia mă descurc cu unu. Iar tu pari că faci totul ca la carte, zâmbeşti mereu, ai energie cât pentru zece oameni. Care este secretul tău?

Secretul energiei şi fericirii mele este simplu: aleg fericirea în fiecare zi. Singura lipsă a oricărui om este abilitatea de a creea şi de a simţi fericire în zile obişnuite.

Mereu ai avut această atitudine faţă de viaţă sau ai descoperit ceva la un moment dat?

Mereu am fost foarte fericită – sufăr de fericire cronică. Dar în ultimii 5 ani am descoperit ştiinţa fericirii şi am învăţat şi creat tot felul de metode prin care să ne creştem starea de bine şi feluri în care să recunoaştem ce ne face rău şi ce ne face fericiţi.

E fericirea pentru oricine? Ce e, de fapt, fericirea?

Da, fericirea chiar e pentru oricine, este în oricine. Sunt atâtea lucruri care pot avea impact asupra ei şi chiar noi suntem de multe ori cei care ne oprim din a fi fericiţi. Uită-te la copii! Ei se nasc fericiţi.

Mergi prin toată lumea ca să le arăţi educatorilor, profesorilor un alt fel de educaţie. Ce este un profesor bun?

Mişcarea globală #spreadthehappiness este o comunitatea de profesori excepţionali care spun lumii cât de minunat este să le predai copiilor. Un profesor bun este fericit zi de zi, este o persoană care predă într-o formă amuzantă orice subiect. Este dovedit că acei copii care sunt fericiţi au potential de success mai mare cu 22% decât ceilalţi.
Richard Branson spunea: “gândeşte-te la distracţie ca la o recompensă nu ca la o responsabilitate.” Profesorii buni creează bucuria pentru învăţarea pe termen lung, pe viaţă.

Dar nu e doar treaba profesorilor, totuşi. Care sunt cele mai obişnuite greşeli pe care le fac părinţii? Ce ar trebui să facă şi ce ar trebui să nu mai facă?

Părinţii sunt deseori nefericiţi cu viaţa lor şi e foarte uşor să transmită asta copiilor lor. Este extrem de important ca părinţii să înveţe despre fericire şi impactul pe care îl are asupra familiei şi în mod special asupra copiilor lor.

Shonette Bason-Wood are 4 copii adolescenţi, conduce o afacere de succes, este consultant educaţional internaţional, trainer, speaker internaţional şi autor de cărţi pentru copii şi adulţi. Dacă sunteţi interesaţi să o ascultaţi, aveţi ocazia în această toamnă.

First7, divizia de training a Fundației Acorns, organizează în perioada 25-27 octombrie  Conferința de educație timpurie cu tema ”Educație cu entuziasm pentru copii fericiți”. Evenimentul aduce în România 4 specialiști internaționali în educație timpurie şi este organizat cu scopul de a oferi acces la informație profesioniștilor care lucrează cu copii de 0-6 ani, de a promova și susține profesia de educator în România și de a contribui la îmbunătățirea sistemului de învățământ preșcolar.

Educatorii se pot înscrie la conferința printr-un e-mail la office@first7.ro.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Tu ştii ce îl face pe copilul tău fericit? Dar pe tine? appeared first on Bianca Moruș.

Şi de parcă nu e suficient că nu ştii niciodată cu siguranţă dacă faci bine ceea ce faci, eşti expus şi judecăţii celor din jur. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost privită ca o mamă cumplit de rea pentru că le interziceam celor din jur să pună mâna pe fata mea atunci când cădea şi eu îi spuneam că poate să se ridice singură, încercând să evit să o fac o plângăcioasă care face o dramă din orice zgârietură. Sau când eu îi spuneam să încerce ceva(să urce, să coboare etc) şi o supravegheam din umbră şi se trezea un om de bine să îi dea o mână de ajutor sau să o ia în braţe. Sigur, cunosc şi reversul medaliei, când eu încercam să îi dau o lecţie(legat de faptul că nu poţi primi oricând, orice iar urletele cu siguranţă nu te vor ajuta) iar necunoscuţi veneau să îmi dea mie lecţii despre „sărăcuţa copilă”.

La fel de mult mă deranjează şi presiunea constantă pusă asupra copiilor. Trebuie să înveţe să citească pe la 4 ani, să meargă la cursuri de dans, de karate, de limbi străine, de pian şi de cine ştie ce alte minunăţii. Trebuie să fie cei mai buni, să aibă note maxime, să exceleze în absolut tot ceea ce fac. Eu nu îmi doresc ca fiică-mea să fie o incultă dar nici nu vreau să fie cea mai tare din parcare. Mă mândresc cu ea aşa cum e, n-am nevoie să primesc aplauze din partea celorlalţi pentru ce copil cuminte şi educat am. Încerc să îi descopăr calităţile şi înclinaţiile, ca să o pot îndruma să şi le dezvolte.

Dar mă panichează deja faptul că se apropie momentul în care va merge la şcoală iar la noi încă se pune accent pe competiţie dusă la extrem şi pe ideea că un copil trebuie să aibă note mari la toate materiile. Şi stau şi mă întreb cât, cum şi cam ce ar trebui eu să fac să fie bine. Pentru ea, nu pentru mine. Am o mulţime de întrebări şi sunt convinsă că la multe dintre ele voi afla răspunsul duminică, pe 11 iunie, în cadrul evenimentului „Liber la educaţie sau educaţie la liber?”. Oana Moraru, consultant educaţional, Gaspar Gyorgy, psihoterapeut relaţional, Carmen Lică, director executiv CEDP şi Larisa Petrini, Health Coach şi ambasador Jamie Oliver  sunt cei care vor încerca să ne îndrume.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Liber la educaţie sau educaţie la liber? appeared first on Bianca Moruș.

1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil appeared first on Bianca Moruș.

Pentru toţi părinţii care vor să le ofere copiilor lor o îngrijire cât mai bună, pentru cei care vor să  afle mai multe, să asculte părerile unor medici specialişti, Qbebe lansează o campanie de informare de amploare, numită Şcoala Părinţilor Responsabili. Ce îşi doreşte acest proiect printre ai cărui parteneri ne bucurăm şi noi să fim? Să „crească” frumos părinţii şi viitorii părinţi. Aici vom găsi informaţii corecte despre creşterea şi educarea copiilor, idei şi trucuri care să ne ajute în responsabilitatea imensă pe care ne-am asumat-o.

Iar primul seminar din acest an, „Ora de anatomie. Corp sănătos, copil frumos”, are loc pe 3 martie, la Crown Cişmigiu, între orele 17.00 şi 20.00. Vom primi 4 lecţii extrem de importante:

1.       Sistemul respirator şi prevenţia şi tratarea răcelilor – Dr. Ana Maria Apostol, medic specialist ORL

2.      Sistemul digestiv şi prevenţia şi tratarea bolilor digestive – Alina Stoica, terapeut nutriţionist

3.      Ghid de utilizare a bolilor copilăriei – Dr. Angelica Vişan, medic specialist boli infecţioase INBI Prof. Dr. Matei Balş

4.      Imunitatea copilului şi traiul în colectivitate – Dr. Alina Ciocoiu, medic primar neonatologie, specialist în pediatrie

Accesul este gratuit, în limita locurilor disponibile. Vă puteți înscrie aici și eu zic să vă grăbiți, ca să nu aveți surpriza că nu mai găsiți loc. Puteți veni și cu cei mici, pentru că există un loc special pentru ei, cu activități dedicate. Mai mult, la finalul evenimentului va avea loc o tombolă cu premii Lego Duplo. Ne vedem acolo, da?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Părinții nu se nasc peste noapte. Copiii, da. Tu ești pregătit? appeared first on Bianca Moruș.

Nu e greu de înţeles că o asemenea atitudine face mai mult rău decât bine. Părinţii au impresia că îi sprijină şi îi ajută să aibă success în viaţă, cei mici îşi doresc să le facă adulţilor pe plac. Şi nu e nicio surpriză că atunci când faci lucruri care nu te reprezintă nefericirea vine mai repede ca un taifun în plin sezon de furtuni. Iar mie îmi place să cred că niciun părinte nu va pune în mod conştient ambiţiile sale înaintea fericirii propriului copil.

Dar pentru că eu nu sunt un specialist în domeniu, am cerut părerea unuia. Am stat de vorbă cu Alexandra Dascăl, manager educaţional al Acorns Nursery despre modalităţile potrivite prin care putem să ne susţinem copilul încă din primii ani de viaţă în luarea celor mai bune decizii pentru viitorul său. Iar asta nu înseamnă să îl înscrii la toate cursurile care îţi apar în faţa ochilor, să îl trimiţi constant la meditaţii, să îi ocupi tot timpul cu ceva. Copilul are nevoie de timp pentru joacă, de timp liber în care să se poată cunoaşte.

Iată o listă care ne poate fi de mare ajutor:

1. Încearcă să îi dai celui mic cât mai multe opţiuni. – “În grădiniţă îi încurajăm pe copii să exploreze activităţi cât mai variate – ştiinţă, matematică, scris, joc imaginar, expresivitate artistică. De exemplu, atunci când un copil arată un interes special faţă de muzică, folosim muzica pentru a intermedia şi alte activităţi: învăţăm numerele, literele, etc.”
2. Urmăreşte-l în timp ce se joacă. – “Pentru cei mari joaca poate părea o pierdere de timp sau o metodă de relaxare, în cel mai bun caz. Pentru copii joaca, jocul este esenţial. Este cea mai bună metodă de învăţare şi dezvoltare. Iar dacă tu îţi urmăreşti copilul în timpul acesta vei afla indicii valoroase despre el, despre ce îi place şi cum reacţionează în diverse situaţii. Poţi avea surpriza să afli că el ştie chiar mai multe decât aveai tu impresia că ştie.”
3. Arată-i dragostea ta necondiţionată. – “Cercetările au relevat faptul că atunci când părinţii îşi arată susţinerea şi dragostea pentru copii, aceştia se simt mai încrezători în propriile forţe şi în abilitatea de a alege corect pentru viitorul lor. Iar aceşti copii chiar reuşesc să facă alegeri corecte mai târziu, în viaţă.”
4. Nu îi critica interesele. – “Validează-le, mai degrabă, pe cele care ţi se par benefice.”
5. Nu insista şi nu îl presa. – “Pasiunile şi interesele sunt diferite de la individ la individ şi evoluează în timp. Insistând ca cei mici să îşi găsească pasiunea le limitează acestora posibilitatea de a afla cu ce anume se conectează şi posibil să îi ţină departe de oportunităţile oferite de viaţă.”
6. Nu-i cenzura libertatea de exprimare. – “Fii un confident pentru copilul tău, nu-l învăţa să se ascundă de tine. Cu cât îi vei interzice să îşi expună părerile, cu atât îl vei îndepărta mai mult.”
7. Pune-l în situaţia de a lua decizii încă de mic. – “De exemplu, îţi poţi întreba copilul de trei ani care sunt jucăriile pe care doreşte să le ia în parc, arătându-i toate opţiunile. Cu timpul va creşte, în acelaşi timp va creşte şi importanţa deciziilor iar el va şti să analizeze opţiunile.”
8. Încurajează diversitatea culturală şi egalitatea între sexe. – “O persoană tolerantă şi prietenoasă se adaptează cu uşurinţă şi ştie să se facă plăcută.”

Acestea fiind spuse, am să închei cu o experienţă personală. La un moment dat, copilul din dotare, pe atunci în vârstă de vreo 3 ani şi câteva luni, a insistat să îl duc la cursuri de dans. Având în vedere vârsta şi încăpăţânarea caracteristică, am fost reticentă la idee dar am zis să încercăm, să vedem ce iese. La prima lecţie a urmărit profesoara cam jumătate din timp, după care fiică-mea a dansat după bunul plac. La a doua lecţie, după zece minute a decis să plecăm. Şi am plecat, pentru că nu vedeam rostul să o forţez să facă ceva ce nu îi este pe plac. Mi-a explicat că nu îi place ce o învaţă profesoara şi că ea dansează oricum mai bine decât îi arăta instructoarea. Acum, trebuie să fiu sinceră cu voi şi să vă spun că avea dreptate.

Nu pentru că ar fi pitica mea vreun talent ieşit din comun, dar profesoara respectivă nu era atentă la reacţiile copiilor ci ţinea cu dinţii de ceea ce credea ea că trebuie să le arate. Fiică-mii încă îi place la nebunie să danseze dar acum spune că vrea să mai aştepte până să încerce un alt curs de dans. Iar eu nu mă grăbesc nicăieri.

Sursa foto: Facebook Acorns Nursery

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ambiţiile părinţilor vs fericirea copiilor appeared first on Bianca Moruș.

–         „Nu te mai purta băieţeşte”;

–         „Fetele nu se urcă în copaci”;

–         „Trebuie să te porţi ca o domnişoară, nu ca un băieţoi”;

–         „Dar tu de ce te joci cu maşini şi nu cu păpuşi, că nu aşa fac fetiţele”.

Nici când încercam să-mi aleg meseria cei din jur nu au fost cu mult mai blânzi:

–         „Asta nu e meserie pentru femei.”

Când jucam fotbal cu băieţii iar nu era bine. Nu vă mai spun despre momentul în care am descoperit biliardul sau pokerul. Una peste alta, n-am fost niciodată Melanie, ci mai degrabă Scarlett.

Prin urmare am încercat să îmi cresc fiica în stilul propriu, să îi transmit că are dreptul să aleagă ce îi place, să nu facă diferenţe între fete şi băieţi. Bine, asta a durat până la vreo 2 ani, când a început să stea mai mult prin locurile de joacă, a început grădiniţa şi să intre în contact cu mai mulţi oameni decât până atunci. Iar inevitabilul s-a produs. Copilul meu pasionat de Lego şi maşini cu telecomandă îmi spunea acum că nu vrea nu ştiu ce jucărie, pentru că este pentru băieţi sau că nu îi place nu ştiu ce desen, din acelaşi motiv. Luni de zile m-am chinuit să îi explic că nu trebuie să facem astfel de diferenţe, că dacă ei îi place Spiderman nu trebuie să dea înapoi doar pentru că i-a spus cineva că acesta e un personaj inventat special pentru băieţi. Acum lucrurile s-au mai liniştit iar fiică-mea a reînceput să nu mai ţină cont de ce îi spun unii şi alţii, ci de ceea ce îi place. Partea nu tocmai plăcută este că vrea acum un excavator cu care să se plimbe iar eu nu sunt dispusă să îi cedez locul meu de parcare.

Nu înţeleg de ce în continuare românii împart lucrurile în funcţie de sex. Încă este foarte puternică mentalitatea cum că femeile sunt cele care trebuie să facă mâncare, curăţenie şi orice ţine de casă iar bărbaţii, treburile mai complicate, reparaţii sau cărat lucruri mai grele. Acum, eu nu zic că nu-mi convine când cară bărbatul bax-urile de apă şi sacoşele pline până la refuz, dar nici nu stau cu mâinile în buzunare în timpul ăsta. Un bec şi o siguranţă ştiu şi eu să schimb dar recunosc că nu mă amuză ideea de a da nişte găuri cu bormaşina. Ştiu însă câteva femei care au făcut asta şi le-a şi plăcut. Departe de mine ideea că femeile şi bărbaţii sunt la fel. Dar nici nu cred în superioritatea vreuneia dintre părţi şi nici în lucrurile (pre)destinate în funcţie de sexul persoanei.

Nu cred că fetele trebuie să se îmbrace în roz iar băieţii în bleu. Fiică-mea nu a avut nimic roz în garderobă până nu şi-a ales singură aşa ceva.

Recunosc că nu îmi place nici să văd băieţi sau bărbaţi în această culoare, dar asta este doar pentru că îmi displace mie teribil rozul, indiferent cine l-ar purta. Nu cred că găseşti şoferi buni doar printre bărbaţi şi nici nu cred că femeile se pricep cel mai bine la gătit. Cred că fiecare om are anumite talente şi înclinaţii. Şi mai cred că trebuie lăsat să şi le descopere.

Până la urmă, ce ne dorim? Vrem să creştem copii liberi, care să facă ce le place şi ce li se potriveşte? Sau rămânem cu idei preconcepute şi le desenăm viitorul în funcţie de ceea ce avem noi în cap?

Nici mie nu îmi place tot ce îi place copilului meu. Dar ori de câte ori vine să mă întrebe dacă îmi este pe plac ceva, am grijă să îi explic că este mai important ce simte el şi că este firesc ca uneori să avem păreri diferite.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Creştem fete, băieţi sau oameni? appeared first on Bianca Moruș.

Şi dacă nu v-am surprins destul, aflaţi că iniţiatoarea legii este o femeie. Yelena Mizulina vrea şi este foarte aproape să obţină ca violenţa în familie să fie o normalitate dezincriminată şi consideră că legea încă în vigoare subminează „dreptul” părinţilor de a-şi bate copiii.

„Pedepsele (penale) nu pot contrazice sistemul de valori al societatii. In cultura traditionala a familiei rusesti relatiile parinte-copil sunt construite de pe autoritatea puterii parintilor (…) Legile ar trebui sa sprijine aceasta traditie de familie”, a spus Mizulina intr-un discurs inainte de votul de miercuri din Duma ruseasca.

Sursa: www.hotnews.ro

368 de parlamentari au votat pentru această lege. Unul singur împotrivă. Asta în condiţiile în care oricum, în prezent, aproximativ 40% din infracţiunile violente comise în Rusia au loc în familie.

Iar românii sunt şi ei la fel de înclinaţi să folosească violenţa în locul argumentelor. Am scris aici de ce cred că pedepsele pentru astfel de fapte ar trebui înăsprite, nicidecum eliminate. Aşteptăm şi părerile voastre despre subiect. Cu argumente, nu cu pumni în tastatură.

Sursa foto: www.toptj.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Femeia care vrea ca violenţa asupra copiilor să fie legală appeared first on Bianca Moruș.

Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.