– nu ai toalete şi duş;

– nu ai siguranţă – şi aici bag în aceeaşi oală toate sălbăticiunile, animale şi unii oameni, chiar dacă te vizitează cu interese diferite;

– rişti să tremuri non stop de frig;

– îmi place ploaia, dar când am unde să mă usuc şi să mă încălzesc;

– trebuie să mă ocup de gătit şi, cu riscul de a părea snoabă, mi-a trecut vremea când îmi petreceam concediile la cratiţă;

– mi-e teamă şi scârbă de vietăţile care îţi intră în cort mai lejer decât apeşi tu pe tubul de Autan;

– la prima şi ultima vacanţă cu cortul am făcut enterocolită de la apa de izvor, dar până m-am dumirit ce a fost, eram convinsă că o să mor otrăvită din cauza tocăniţei cu ciuperci culese din pădure.

Bine, puteam să mai lungesc lista, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu prostiile astea.

O nouă tentativă eşuată de mers la cort

Ei, în ciuda celor de mai sus, de câţiva ani mă tot zgândăre ideea că n-ar fi rău să încerc totuşi viaţa la cort şi să-i arăt şi copilului frumuseţea vieţii în mijlocul naturii. Am avut chiar şi o tentativă naivă şi am plecat acum 2 ani cu cortul, la Vadu. Un cort împrumutat, despre ale cărui „calităţi” nu ştiam nimic. După ceva vreme şi un noian de înjurături, cortul a fost ridicat. Am băgat în el chiar şi saltelele – moment în care am realizat că am uitat pompa acasă – apoi păturile, pernele, hainele. Şi când în sfârşit îi arătam fiică-mii apusul şi începeam să-i explic ce şmecherie am făcut noi că am decis să facem asta… a început ploaia. Scurtă, de vară, torenţială. Atunci am aflat care erau „calităţile” cortului: în 5 minute tot, dar tot ce era în el era fleaşcă. Nu umed, nu ud, fleaşcă. Şi uite-mă cum, atacată fără milă de tăuni – ştiţi că adoră pielea umedă, da? – alergam ca nebuna să arunc în maşină toate lucrurile îmbibate de apă şi îmbălsămate în nisip şi să plec înspre o cazare care să aibă uşă, geamuri şi acoperiş.

Eram convinsă că ăsta a fost sfârşitul ideilor mele despre vacanţe în braţe la mama natură, mai ales că n-am prin preajmă prieteni mai pricepuţi şi cu experienţă în domeniu, care să mă îndrume astfel încât să ajung să dorm şi eu o noapte, la cort.

Auzisem, între timp, şi de conceptul de glamping, mi se părea wow, dar nici în el nu credeam până la capăt. Sigur, nu mă mai chinuiam eu cu cortul, sacii de dormit, saltelele, dar problema cu duşurile şi toaleta rămânea. Am oroare de astfel de locuri, pe care sunt nevoită să le împart cu alţi oameni.

Am cunoscut-o pe Alina, cea care a adus glampingul în România, am tras-o de limbă, m-a cucerit când mi-a povestit cum s-a dus ea pe munte cu Răzvan, cel ce avea să-i devină soţ şi partener de business, şi avea cu ea în rucsac demachiant, cremă şi alte prostioare de femei. Brusc, nu mai eram singura nebună, eram cel puţin 2.

De altfel, „nebunia” asta i-a şi adus ideea afacerii şi aşa a apărut Ursa Mică Glamping Resort, în urmă cu 5 ani. Povestea întreagă o găsiţi aici, povestea mea continuă. Alina m-a invitat în repetate rânduri să-i vizitez, eu am zis Da, dar n-am ajuns niciodată la ei. Nu eram convinsă că glamping-ul ăsta e şi pentru mine.

Experienţa Ursa Mică Glamping Resort

Până când într-o zi, cum stăteam eu la plajă, în concediu şi scroll-am fără interes pe Facebook, văd o postare de la ei, cu concert aniversar în vârf de munte. Am întrebat-o într-o doară pe Alina dacă mai au locuri libere – nu mai erau, deh – dar mi-a spus că poate monta un cort special pentru noi. Nu era pe platformă, fără sobă, dar echipat, în rest, la fel ca celelalte. Am zis repede Da, ca să nu apuc să mă răzgândesc şi 3 zile mai târziu lăsam marea pentru o privelişte spectaculoasă asupra Pietrei Craiului.

Copilul, care este la fel de „preţios” ca maică-sa, poate chiar mai preţios în unele cazuri, nici n-a apucat să respire prea bine aerul de acolo şi m-a întrebat de ce nu stăm o săptămână.

Nu-mi luasem laptopul cu mine, deci era exclus să prelungim sejurul, dar recunosc că şi mie mi s-a strâns inima de oftică.

Ni s-a făcut turul, ni s-au explicat regulile, ni s-a indicat masa la care vom cina şi am fost lăsaţi să ne bucurăm. Şi ce ne-am mai bucurat! Eu mi-am aşezat strategic un puf, mi-am aşezat nestrategic un Aperol pe care l-am vărsat în aproximativ 15 secunde – devine o tradiţie ca primul cocktail de pe unde ajung să-l vărs, că aşa am făcut şi la mare, cu câteva zile mai devreme – mi-am luat cartea în braţe şi am mai ridicat o vreme ochii din ea doar cât să mai privesc fascinată la peisaj şi să trag adânc aer în piept, că rar găseşti aer ca cel de acolo.

Copilul a dispărut, iar eu nici că m-am stresat pe tema asta. Avea câini de iubit, flori de cules, loc de joacă de explorat, copii de cunoscut.

Ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să vă stresaţi cu gătitul, dar nici nu puteţi comanda à la carte. Meniurile sunt stabilite de ei, se găteşte în fiecare zi, iar cele mai multe ingrediente sunt luate de la localnici. Puteţi anunţa dacă sunteţi vegetarieni şi se va adapta meniul pentru voi, dar restul mâncării e aceeaşi pentru toţi. Acum, eu n-am suferit deloc din cauza asta – doar cântarul a avut ceva de obiectat când am ajuns acasă. Aveau oamenii ăştia o slană… îmi lasă gura apă şi acum, brânză d-aia adevărată, roşii cu gust. Iar papanaşii… uf, când mă mai plâng că nu slăbesc să-mi amintiţi de asta… am mâncat şi porţia copilului.

După ce ne-am ghiftuit, a început şi concertul. Au făcut oamenii ăia de la Zaibăr un show de zile mari, dar şi publicul a fost pe măsură. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs. Demult n-am mai găsit oameni atât de faini şi cu chef de viaţă la un loc.

Un stres, chiar 2 însă tot mai aveam. Primul – toaleta şi duşul. Incredibil de curate – am întrebat-o mai târziu pe Alina care e secretul şi mi-a spus că are nişte oameni fantastici care o ajută şi la acest capitol. Sunt ca nişte furnicuţe care merg constant să se asigure că totul este impecabil acolo. În timp ce eu mă scotoceam după şerveţele – căci îmi uitasem dischetele demachiante acasă – am descoperit că aveau şi aşa ceva pentru ameţite ca mine.

Mult după miezul nopţii, când am mers la culcare, am realizat că nu uitasem doar dischetele demachiante, ci şi colanţii şi bluza pentru somn. Şi ia uite-mă pe mine într-o dilemă: mă bag în pat cu hainele de pe mine şi risc să nu dorm toată noaptea, că nu suport să stau aşa sau mă bag sub pătură – mă scuzaţi – doar în chiloţi şi un tricou şi nu dorm din cauza a cât de frig mă gândeam că urmează să-mi fie. Am ales varianta 2, hotărâtă ca dacă nu-mi mai stăpânesc tremuratul să pun pantalonii la loc şi să îmbrac şi hanoracul. N-a fost cazul! Pilotele alea sunt ceva de vis: le pui pe tine şi e ca şi cum te-ai băga în sobă. Ba chiar mi-am scos şi tălpile la aerisit, ca să dorm liniştită, ca la mine acasă. Bine, am dormit mai bine de atât. A fost prima noapte din nu-mi aduc aminte câţi ani în care am pus capul jos şi n-am mai mişcat până când mi-a bătut soarele în tavan şi m-a chemat la joacă. Când i-am povestit Alinei de asta a început să râdă – mi-a zis că somnul adânc e un simptom pe care îl prezintă mulţi dintre cei care ajung aici. Eu sunt convinsă că la chestia asta contribuie nu doar confortul din cort, ci şi confortul psihic.

Lola şi Tarzan, cei 2 ciobăneşti mioritici luaţi încă de când le-a venit Alinei şi lui Răzvan ideea de glamping şi Gogu, un pitbull mascat în câine de casă – în fapt, un West Highland White Terrier – sunt foarte docili cu oamenii, dar nu lasă picior de sălbăticiune să se apropie de corturi. Aşa că nici măcar alerta de urs venită cu stil cu câteva ore înainte – imaginaţi-vă multe telefoane puse la încărcat, în preajma unui microfon deschis pentru probe care urlă aproape în acelaşi timp – nu m-a îngrijorat deloc.

Când am plecat de acolo îmi venea să plâng – de ciudă că nu am stat mai mult şi de nervi că puţine sunt locurile în care totul să fie atât de bine pus la punct, de nu găseşti şi tu ceva să cârcoteşti. Mi-a trecut repede starea asta pentru că eram prea încântată de tot: de loc, de oameni, de peisaje, ca să mă mai gândesc la lucruri care nu merg. Plus că mai ştiam ceva: când mă voi întoarce voi avea parte de aceleaşi lucruri frumoase, iar ăsta e un sentiment care îţi aşterne un zâmbet mare pe faţă şi te face să treci mai uşor peste lucrurile neplăcute de care te loveşti în viaţa de zi cu zi.

The post Cum am ajuns să stau la cort şi să-mi placă appeared first on Bianca Moruș.

Niște oameni din capitolul ”nebuni frumoși”, despre care am scris și aici, au decis să treacă peste lipsa banilor, temeri și orice alte piedici, deloc puține, și au făcut primul film de aventură pentru copii de după revoluție.

Fără să stric vizionarea filmului, am să vă povestesc de ce ar trebui să mergeți, la ce să vă așteptați și ce nu o să primiți de la Străjerii. Nu o să primiți efecte speciale, eroi care rămân în picioare și după ce au căzut de la etajul 35, că nu cred că avem mai multe pe la noi prin țară, și nici povești romanțate până la extrem. N-o să vedeți nici ultimul model de iPhone, vreun Bentley auriu sau discuții intelectuale despre opera lui Jung. Pentru că Străjerii este un film despre întoarcerea la lucrurile simple și sănătoase, despre normalitate. Este un film menit să le arate copiilor frumusețea vieții în afara online-ului, care transmite lucruri esențiale: bunătate, prietenie și încredere, dragoste și aventură, curaj și determinare. E un film simplu, bazat pe mesaj, nu pe spectacol.

În cazul în care copiii voștri sunt genul care nu-și scot capul din tablete, cel mai probabil o să vă bosocorodească teribil pentru că i-ați făcut să își piardă timpul cu așa ceva. Dacă nu fac parte din categoria asta, vă puteți aștepta la reacții precum ale fiică-mii, care deși nu concepe să petreacă o zi departe de mine sau să doarmă la cort, după film a decretat că trebuie musai să meargă și ea într-o astfel de tabără, că e cea mai tare experiență pe care ar putea-o avea și că orice copil ar trebui să treacă prin așa ceva. Bine, acum vrea să devină și actriță, dar asta e deja altă poveste.

Eu pot să vă spun că mi-am retrăit copilăria, taberele de excepție în care m-am distrat poate cel mai bine și am plecat din sala de cinema cu un sentimente de nostalgie și liniște, cum rar mi-a fost dat să mai simt în ultimii ani.

Așa că dacă vreți să le arătați copiilor voștri că viața frumoasă nu are legătură cu cea din online sau, pur și simplu, vreți să vă faceți poftă de o aventură în natură, mergeți la Străjerii. De vineri, 29 iunie, intră în cinematografe. Iar dacă va primi suficiente aprecieri și fonduri, ar putea urma și o continuare, în Delta Dunării. Ceea ce n-ar fi deloc rău, că Cireșarii nu mai prind chiar la fel de bine printre copiii ăștia crescuți în sistem Full FD.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post De ce să mergeți la Străjerii, primul film de aventură pentru copii de după revoluție appeared first on Bianca Moruș.

Aşa că vinerea trecută, aproape de 10 seara, descindeam la Hotel Carmen. Obosiţi după o săptămână de muncă şi un drum nu tocmai lejer, nici prin cap nu ne-a dat să mai mergem şi să mâncăm ceva aşa că am urcat direct în cameră. Primul lucru ce mi-a atras atenţia: au luat numărul de la maşină şi numărul de telefon, în caz că se aglomera parcarea şi se blochează cineva. Ştiu, pare o prostie, dar numai eu ştiu de câte ori am înjurat pentru că se găsise vreun deştept să mă blocheze şi nu, n-a catadicisit să lase vreun număr de telefon în parbriz. Măcar aici ştiu că nu stau să se bazeze pe bunul-simţ al clienţilor.

Apucasem să îi rog să avem pat suplimentar în cameră dar când am deschis uşa, am constatat cu surprindere şi plăcere, n-are rost să mă ascund după deget, că am primit un apartament. Sigur, puteţi spune că aveau tot interesul să se prezinte bine. Aşa şi este! Dar nu ăsta a fost detaliul care m-a încântat cel mai tare(noi mai mereu luăm apartament, tocmai ca să avem loc suficient) ci faptul că aveai uşi la camere. Da, pare absurd, dar foarte multe apartamente din hoteluri nu au uşi între camere iar eu n-am reuşit să înţeleg nici până acum logica acestui fapt. Primeşti spaţiu dar intimitate, ioc. Plus, încă o bomboană: mobila din lemn, în stil clasic. Ştiţi cum îmi stă în gât când văd pal-ul acela ieftin la hoteluri cu pretenţii şi scoruri cât casa?

La capitolul curăţenie n-am găsit niciun cusur. Nici măcar unul, ceea ce este aproape dubios pentru că un singur loc am mai găsit în România până acum în care să nu găsesc eu un fir de păr, praf, o pânză de păianjen, orice de care să poţi să comentezi. Şi am verificat – nu era pregătit special pentru noi din punctul ăsta de vedere. Au mai venit nişte prieteni în acel weekend(nu ştia nimeni de la hotel că au vreo legătură cu noi) iar camera lor era la fel de curată. Plus că aceeaşi curăţenie domnea absolut peste tot, de la băi la locul de joacă, din restaurant la spa.

Fără să intenţionez să lungesc prea mult povestea, vă spun că la micul-dejun găsiţi cafea adevărată, nu apa chioară deja celebră în turismul autohton şi nu numai. Da, ştiu, pentru unii contează mâncarea dimineaţa(e bună, n-am avut ce să-i reproşez), dar mie-mi curge sânge-n cafea deci acesta era un detaliu esenţial pentru mine.

După o tură tare faină pe pârtie şi o coborâre nesperată, cu copil cu tot, pe jos, de pe Clăbucet, după-amiaza mi-am permis, cred, cea mai extravagantă chestie din ultimii 5 ani(pfff, ce plistisitoare trebuie să par/fiu): o oră singură, la spa. Bărbatul cu copilul din dotare s-au bălăcit la piscină iar eu am intrat(uşor debusolată, recunosc) pe mâna Gabrielei Mierliţa, mâna de fier la tot ce ţine de centrul spa al hotelului: sala de sport, piscina, jacuzzi, saună, cabinetele de terapii. Când a văzut că sunt cam paralelă când vine vorba de măşti, masaje şi altele din acelaşi registru, m-a întrebat dacă mă las pe mâna ei. Era tot ce îmi doream să aud. Aşa că m-am ales, pe rând dar nu mai ştiu dacă exact în această ordine, cu demachiere, tonifiere, peeling, hidratare, masaj facial, o mască minunată cu pulbere de aur cu efect de hidratare, lifting şi antioxidare şi cu 20 de minute doar pentru mine(cât timp am stat cu masca pe faţă).

Au fost cele mai ciudate 20 de minute din ultimii ani. Habar n-aveam ce să fac cu timpul acela venit brusc pe capul meu. Am aflat(nu că n-aş fi ştiut) că habar n-am să mă relaxez. Așa că am făcut şi cel mai neobişnuit selfie de până acum.

Am reuşit totuşi la un moment dat să mă desprind de toate cele din creier, ceea ce mi-a cam deschis apetitul pentru un astfel de răsfăţ. Iar în urma tratamentului faţa mea arăta atât de luminoasă şi de curată încât a fost prima dată când am ieşit fără stres şi fond de ten pe faţă printre oameni.

Trecând de la tratamente exterioare la unele interioare, am mâncat excelent în restaurantul lor dar trebuie să vă avertizez să vă feriţi de prăjituri. N-aveţi cum să mâncaţi doar una decât dacă sunteţi nişte ciudaţi cărora nu le plac dulciurile.

Şi toate astea sunt aşa datorită oamenilor. Eu sunt convinsă că de acolo pleacă tot. Sunt toţi zâmbitori, dornici să îţi sară în ajutor iar asta se simte în modul în care funcționează fiecare lucru în parte.

Ce alte avantaje am mai găsit eu la hotel: apropierea de gară şi pârtie, e perfect şi pentru zilele ploioase, în care nu poţi sta pe afară(au loc de joacă, bowling, spa-ul de care v-am spus, cofetărie, club) dar şi pentru când îţi petreci zilele pe pârtie sau în drumeţii şi vrei să revii într-un loc curat şi prietenos. Două lucruri am văzut că sunt prezentate ca dezavantaje de către unii clienţi: accesul către spa(se coboară 2 etaje pe scări, din hotel – e neobişnuit, aşa este, dar eu nu m-am simţit deranjată de asta, mai ales că era cald peste tot) şi apa rece din piscină(aici vă spun cum văd eu lucrurile: apa pare într-adevăr rece dacă intri în piscină ca să stai şi tu pe acolo, e perfectă dacă înoţi).

Prin urmare, pentru că eu chiar m-am simţit bine şi consider că e un loc în care merită să mergi – fie că vorbim de un weekend sau de o vacanţă serioasă – vă anunţ că dacă alegeţi să mergeţi la Hotel Carmen, aveţi 10% reducere atât la cazare cât şi la alte servicii, cu condiţia să introduceţi codul BiaM10 pe site-ul hotelului, la secţiunea rezervări – cod promoţional. Reducerea se aplică la suma finală, nu se poate cumula cu alte oferte iar codul este valabil până la 31 decembrie 2018, oricând, cu excepţia zilelor în care sunt sărbători legale.

Şi dacă tot vorbim de oferte, n-ar fi rău să aruncaţi un ochi şi pe ce au pregătit ei pentru Paşte, dacă nu v-aţi făcut încă planuri. O găsiţi aici. Şi poate ne vedem pe acolo, să ciocnim un ou-două.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Omul sfinţeşte locul… şi hotelul appeared first on Bianca Moruș.

Revenind la copil, vrea şi el să se dea cu sania, să facă un om de zăpadă sau poate chiar mă îndur să îl duc la schi.

Eu, ca adultul, preocupată de bani, timp, muncă, orice altceva decât dorinţa copilului. Eram convinsă că până la urmă tot vine zăpada aia de o înjură toţi, mai puţin copiii şi adulţii care n-au uitat să se joace. N-a venit, mama ei de iarnă!

Prin urmare, săptămâna trecută îi promit fiică-mii că mergem la munte. Facem pe dracu` în patru și îmi rup 2 zile să ne facem obrajii roz și mâinile vinete. Taică-su iese din schemă rapid că e prins până peste cap cu munca. Mă panichez puțin la ideea de a pleca doar eu cu ea departe de casă dar mă automotivez singură.

Sâmbătă, mamzel pică pe frontul virozei, nu știu dacă de est sau de vest. Febră, frisoane, dureri musculare. Uh, numai bună să-ți iei tu, părinte, câmpii. Vorbește cu pediatra, bagă medicație, o pun pe picioare. Marţi dimineaţă o duc fresh la grădiniţă iar după juma de oră, ghiciţi cine pică tot cu frisoane, dureri musculare, febră, bonus – tuse. Desigur, subsemnata. Moartă, coaptă, mă lupt cu deadline-urile deşi simt că viroza e pe speed turbo. Fac urgenţele şi mă retrag fără glorie. Bag şi eu medicamentele recomandate, a doua zi par aproape vie, adică mişc dar nu sunt foarte cooperantă. Mai rezolv nişte urgenţe, mai rezolv şi nişte neprogramate, vreau-nu vreau, mă mişc. Şi mă enervez când îmi aduc aminte faţa copilului când l-am anunţat că probabil nu mai ajungem la munte. Caut cazare, rezerv şi mă liniştesc. Nu aceeaşi relaxare a simţit-o şi tusea mea, care a simţit nevoia să se facă remarcată mai dihai decât predecesoarele sale, frisoanele şi durerile musculare. Eu îi dau cu ignore şi mă duc să ridic copilul de la grădiniţă cu vestea cea mare. Copilul se bucură printre muci şi tuse, apoi aproape plânge de teamă că iar pică planul. Eu mă enervez şi mai tare şi îi spun:

– O să te faci bine! Mergem la munte.

Sun iar pediatra, comunic noile simptome, primim alte recomandări. Culc copilul, eu mă apuc să muncesc, să pot fugi cu el la munte liniştită. Mă apucă 2 şi ceva noaptea, nu termin dar decid să mă bag puţin la somn. La 6 telefonul mă anunţă că m-am odihnit suficient. Ce ştie el? El execută, nu gândeşte. Mă apuc iar de muncă, reuşesc să termin ce aveam de făcut până se trezeşte minidiva, pe la 7 şi-un strop. În timp ce ea îşi bea laptele printre accese de tuse şi suflat de muci, eu trântesc tot felul de lucruri în bagaj. Într-un final reuşesc să adun tot ce cred eu că îmi e de folos(iar părea că plecam pentru o săptămână nicidecum 2 zile) şi mergem toţi 3 la maşină, cu toate bagajele, pentru despărţirea deloc lacrimogenă credeam eu. Când ziceam că e totul pregătit, laptopul meu aterizează direct pe asfalt, în mai multe bucăţi, una mai mare, mai multe mici. Şi iată cum lacrimile mele ţâşnesc direct pe asfaltul de pe care culeg bucăţi din obiectul muncii. Fiică-mea începe şi ea să plângă, că o vede pe mă-sa că plânge. Circ fără pâine dar cu ninsoare în creier şi pe cap. Că fix acum a început să ningă, mama ei de iarnă! Bărbatul, că d-aia e el bărbat, se ţine tare. Mă calmează(habar n-am cum i-a ieşit chestia asta când eu simţeam cum mă afund cu viteză în Groapa Marianelor), ia laptopul, asamblează ce mai poate din el şi apasă butonul de ON. Eu simt că îmi mai fuge o dată pământul de sub picioare. Laptopul se deschide, eu simt că leşin.

– Hai, că merge! Vedem ce facem cu el când te întorci. Îi schimbăm carcasa, rezolvăm.

Văd dar tot nu cred. Mi se pare ireal. Mai devreme voiam să intru în casă şi să plâng 3 zile. Bărbatul îmi spune să plec, că o să fie bine. Şi să fiu atentă pe drum, că ninge şi sunt prea agitată. Moment rar pentru mine: trec peste nervi, şoc, disperare, mă urc la volan şi plec. Până la Nistoreşti am oprit de 3 ori, că trebuia să rezolv urgent probleme de muncă. De fiecare dată laptopul mi-a demonstrat că sunt o fraieră şi şi-a făcut treaba în timp ce eu eram convinsă că o să crape şi eu o să mă dau cu capul de volan, arătându-i copilului ce mama debilă are. Am scăpat! Iar fiică-mea mi-a demonstrat pentru a ”n”-a mia oară cât de mişto este. A cântat, a dansat, a desenat. A făcut orice ca să îi treacă plictiseala dar totuşi să mă lase pe mine să mă concentrez la ce aveam de făcut.

Între timp au mai apărut şi altele de făcut aşa că i-am comunicat că voi mai avea ceva de lucru şi după ce ajungem. A înţeles şi mi-a promis că mă lasă să îmi fac treaba. Aşa că după ce am ajuns eu am deschis laptopul, care s-a încăpăţânat să reziste iar ea a desfăcut bagajele. Acum, lăsaţi ovaţiile! A pus vreo 3 hanţe în dulap şi restul, absolut totul, de la haine la jucării, de la produse de igienă la medicamente, le-a înşirat pe jos. Pe toate, mai puţin poneii, pe care i-a aşezat la loc de cinste, pe o etajeră. 

Nici pâs n-am zis că eram cu musca pe căciula: am adus-o la munte şi o ţin în cameră, ca să lucrez. Până la urmă mi-am luat laptopul(Supravieţuitorul) şi am coborât în restaurant iar ei i-am dat liber să alege prin zăpadă, cu condiţia să nu iasă în stradă şi să vină să o văd la interval de câteva minute. Aproape un fel de win-win situation! În timp ce eu lucram de zor ea s-a împrietenit cu zăpada, cu căţeii cabanei, cu pisicile cabanei.

Eu tot lucram dar i-am comandat de mâncare totuşi şi i-am şi tăiat ce era de tăiat în farfurie. Cred că am luat şi eu câteva îmbucături. Între timp am reuşit să mai vărs şi nişte cafea pe laptop. El s-a încăpăţânat să îmi arate că sunt cu capul şi că trebuie să îl preţuiesc mai mult. Pe cuvânt că ţin la el maxim dar pare că nu ştiu să îi arăt asta aşa cum ar trebui. Între timp tusea aproape ne-a abandonat. Mucii încă rezistă. Eu reuşesc să termin ce aveam de făcut şi undeva pe la ora 6 ieşim împreună afară, la zăpadă. N-am stat mult, ca printr-o ciudăţenie a naturii, la un moment dat s-a întunecat dar a fost foarte frumos. Prea frumos, prea ca la munte!

Ne-am întors să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, împreună şi fără alte lucruri care să ne distragă. A apărut pisica mare. Apoi pisica mica. Apoi 2 fete. Surori. Gemene, dar eu am observat asta abia după vreo 2 ore de zbenguială ale celor 3 prin cabană. Chiar se transforma totul într-o seară perfectă. Eu stăteam liniştită, copilul era fericit că avea cu cine să se joace. Mi-a stricat-o Tudorel Toader, dar asta e altă discuţie.

În timp ce fetele alergau şi se distrau de mama focului, eu, prevăzătoare, zic să îmi pregătesc sticla de Prosecco luată special pentru momentele de după ce adoarme piticania, de linişte şi relaxare totală. Desfac dopul, ca să nu sară prin cameră în timp ce doarme minidiva, torn conţinutul într-o sticlă de apă şi strâng bine dopul, ca să nu iasă bulele alea minunate. În timp ce o adormeam pe copilă aud un zgomot de pet căzut pe podea. Mă mir şi trec peste. Copila adoarme şi eu mă ridic încântată să îmi pun acel pahar de Prosecco. Iau sticla, desfac dopul şi ghiciţi cine face baie cu spumant. Dopul, desigur, a sărit undeva şi s-a ascuns. Bombăn inteligenţa nativă, verific copilul – copilul doarme, iau şerveţele – şterg parchetul, sticla, mă spăl şi pe mine. Mă apuc să caut capacul. Capacul, ia-l de unde nu-i! Aprind lanterna telefonului şi mă apuc să bâjbâi prin cameră mai ceva ca Sherlock Holmes în cel mai complicat caz al lui. Identific dopul. Sub pat. În mijloc. Îl scot. Cu greu, dar îl scot. Îl spăl şi îl readuc la mama-sticlă. Apoi îmi dau seama că eu nu am apucat să beau nimic. Înainte să mă gândesc dacă e cazul să fac asta(mă pricep de minune să fac tâmpenii şi când sunt trează, n-are rost să mai irosesc banii pe băutură) îmi torn totuşi acel pahar la care râvneam de atâta vreme şi pun dopul sticlei. De această dată cu teamă dar oricum nu îl mai deschid decat peste 24 de ore. Cât de rău poate să fie?

Vă rog, nu-mi răspundeţi la asta! Lăsaţi-mi surpriza, nu că m-aş bucura de ea!

Aşa cum spuneam: mi-am turnat paharul cu Prosecco şi m-am apucat să scriu asta. Am uitat de băutură acolo unde am pus-o!

Mai am azi şi jumătate din ziua de mâine din aventura în două. Câte tâmpenii mai sunt în stare să fac oare?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Aventurile unei mame plecată singură cu copilul în vacanţă appeared first on Bianca Moruș.

De rezervări s-au ocupat nişte prieteni, aşa că eu ştiam doar că mergem, nu şi unde. Bine, nu că asta ar fi putut influenţa în vreun fel ce am găsit acolo. Am căutat cu o zi înainte nişte recenzii şi cam atât. Am ajuns după-amiaza la Puflene Resort, în Murighiol. Locul – generos, cu spaţii largi pentru plimbare, piscină pentru adulţi, piscină pentru copii, un peisaj la apus de ţi se tăia respiraţia, loc de joacă, un mic traseu de escaladă, locuri amenajate pentru pescuit. Părea o alegere ideală pentru o vacanţă scurtă dar frumoasă în zonă. Trec peste aşteptarea mult prea lungă de la recepţie şi ajungem în cameră. De fapt, am optat pentru un apartament, căci ni se pare mai confortabil în acest fel. Apartamentul – spaţios. Şi cam asta era singura lui calitate. Mirosul era cumplit, mocheta arăta de parcă ar fi fost folosită pe post de covor pentru mecanicii auto, geamurile erau toate fixe şi nu puteai aerisi decât dacă lăsai uşile către balcoane deschise, ceea ce îţi omora orice urmă de siguranţă.

Nu mai spun că în acest fel ţânţarii intrau în camere ca la ei acasă. Păianjenii chiar erau la ei acasă – erau peste tot: pe pereţi, pe sub pat, pe balcon. Semăna cu ţinutul păianjenilor, dacă ar exista aşa ceva.

Apa în piscina pentru copii era mizerabilă iar mâncarea – execrabilă. Nu cred că am mai mâncat(e un fel de a spune, că nu prea am mâncat) atât de prost de prin taberele de acum 30 de ani. Mă rog, una peste alta, la final domnul meu a decis să le arate minusurile. Nu să facă scandal, nu să deranjeze sau să le explice că nu e normal să ceară 500 de lei pe noapte pentru asemenea condiţii, ci să îi ajute să îmbunătăţească lucrurile. Chiar credeam că managerul nu le observă şi i-ar folosi un feedback cinstit. În timp ce el povestea calm despre toate acestea şi multe altele la recepţie, un domn a apărut şi l-a poftit în birou. Avea să afle că este chiar proprietarul resortului, domnul Puflene. Şi tot atunci avea să afle că domnul Puflene ştie exact ce probleme sunt acolo dar că nimeni nu a îndrăznit să se plângă vreodată, prin nimeni înţelegând şi miniştri, parlamentari, oameni de vază, nu unii ca noi, pe care nu îi cunoaşte şi care, culmea, nu ştiu cine este Puflene Mihai. Am mai citit şi eu despre dumnealui după ce am plecat de acolo, ca să nu mai fiu atât de ignorantă.

Şi pentru că ne rămăsese un gust amar de la sejurul scurt în Deltă, am decis să ne îndulcim cu unul la munte. Aşa că am plecat spre Munţii Vrancei, în parcul natural Putna-Vrancea. Am ajuns în zonă pe seară, aşa că ne-am cazat la o pensiune găsită pe internet, situată pe marginea şoselei. La telefon doamna ne-a avertizat că nu are mic-dejun, nici semnal la telefon dar că avem wi-fi în cameră. Camera era curată şi spaţioasă, cu pat matrimonial şi canapea extensibilă, peisajul de pe terasă era de vis iar dimineaţa am mai zăbovit puţin acolo, după ce proprietara ne-a servit cu o cafea, deşi nu avea acest serviciu în ofertă. 90 de lei ne-a costat o noapte acolo dar ne-am simţit de 100 de ori mai bine decât în resortul cu 4 stele pe firmament dar zero atenţie faţă de clienţi.

Am plecat a doua zi mai departe şi ne-am oprit în Covasna, la hotel Clermont. Preţul unui apartament a fost la fel ca în Deltă. Doar că aici totul era impecabil. Şi când spun impecabil, vă recunosc că am căutat prin toată proprietatea ceva care să nu fie la locul lui. Nu pentru că voiam să găsim nod în papură, dar ne intriga deja faptul că nimic, dar nimic nu părea să fie lăsat la voia întâmplării.

Tot ce am găsit(şi v-o spun cu zâmbetul pe buze) a fost o lampă solară din câteva zeci care nu mai funcţiona. Până şi copăceii decorativi erau tunşi la milimetru. O pânză de păianjen nu am văzut pe acolo, nici în hotel, nici în curte.

Parcă eram într-o altă ţară, cu alţi oameni deşi continui să cred că asta ar trebui să fie normalitatea în turism, nu minunea.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Turismul în România, de la agonie la extaz appeared first on Bianca Moruș.

Peisaje ireale, lumină perfectă, câteva case răzleţe, încă vreo 2 în construcţie. De altfel doar zgomotul făcut de muncitori te mai ţinea cu picioarele pe pământ. Altfel ai fi simţit foarte bine că poţi şi să zbori acolo. Pentru că acolo totul pare posibil.

Venisem cu un gând. Să-l caut pe dom’ profesor. Nu ştiam despre el decât că e omul locului. Atât şi nimic mai mult. La căsuţa lui, desprinsă parcă din poveştile acelea frumoase, bune de citit la gura sobei, într-o iarnă geroasă, nu era nimeni. Mă gândeam că îl găsesc pe malul lacului, la bărci. Nu era nici acolo. M-am aşezat în iarbă, printre flori şi gângănii care nicăieri nu par mai prietenoase ca acolo, zicându-mi în gând că stau câteva minute, cât să îmi umplu inima şi plec mai departe.

N-am idee cât a trecut până când am văzut 2 bărci în zare şi apoi am început să aud chiotele care veneau dinspre ele. Au coborat câţiva adulţi şi nişte copii, nici unul mai mare de 5 ani. Ciripeau veseli, de parcă toată lumea a lor era. De fapt, aşa şi era. Pe dom’ profesor l-am recunoscut dintr-o privire, fără să-l fi văzut vreodată până atunci. Înalt, atletic, cu o voce baritonală dar extrem de blândă.

Din momentul în care el a deschis gura noi toţi am cam amuţit. Avea o mie de poveşti pe minut, nu răspundea niciodată cu adevărat la o întrebare pentru că îţi dădea ţie ocazia să extragi răspunsul. Ştia de toate: poezie, proză, fizică, matematică, geografie. El a fost însă o viaţă profesor de educaţie fizică. Şi educaţie a făcut toată viaţa. Apoi a adus copii în tabere la Alunu. Îi învăţa să vâslească, să cucerească muntele dar să îl respecte, să trăiască. Acum nu mai face asta. Nu că nu i-ar placea, dar n-are cum să îndeplinească normele cerute de Minister. La Alunu n-ai semnal la telefon sau internet. Oricum nu ţi-ar folosi, căci nici curent nu e acolo. Apa e trasă din munte, de la vreun kilometru şi ceva depărtare. Practic, nu e nici urmă de civilizaţie. În realitate, acela este unul dintre cele mai civilizate locuri ce poate exista pe pământ.

Am stat câteva ore acolo şi am plecat ca un bebeluş. Curată în creier şi suflet, cu o stare de linişte ce nu mi-a fost dat vreodată să simt. O singură urma de regret mi-a rămas. Că nu am reuşit să văd muzeul lui dom’ profesor, pe care tocmai îl renova. Dar îl voi vedea. Pentru că mă voi întoarce.

P.S.: Un om tare drag mie, despre care am mai scris aici, mi-a arătat câteva din comorile lui dom’ profesor, costume populare adunate de-a lungul anilor chiar de dumnealui.

The post Muntele vrăjit. Realitatea, nu cartea appeared first on Bianca Moruș.

–          Di, mâine plecăm la munte.

–          Ieeeeei! Să mergem!

–          Mâine.

–          Nuuuu. Acuuuuum.

–          Nu putem să plecăm acum. N-avem bagajele făcute, nu avem cazare. Plecăm mâine.

–          Nuuuuu, eu vreau acum la munte.

Şi seara a continuat cu variaţiuni pe aceeaşi temă. De dimineaţă, înainte de ora 7, aud:

–          Mami, haaaai, mergem la munte.

–          Da, da, mai stau puţin.

–          Mami, dă-te jos din pat. Trebuie să termini bagajele.

–          Imediat.

–          Nu, acum.

Mă târăsc uşor până în bucătărie, ca să îmi fac o cafea, timp în care mai aud de vreo 3 ori că trebuie să plecăm mai repede. Cât timp eu adun jumătate din casă(anul trecut plecam aproape cu toată, deci lucrurile s-au îmbunătăţit considerabil la acest capitol) ea sare prin jurul meu de parcă ar fi pe arcuri. După ce o reped puţin, că era să pic de câteva ori împiedicându-mă de ea, începe atacul direct. Mai precis, o zbugheşte pe uşa casei de vreo 3 ori, în timp ce eu încercam cu greu să îmi dau seama ce am uitat, căci întotdeauna trebuie să uit ceva. Nu se poate altfel. În pauze mai îndesa jucării pe unde mai găsea un loc liber, deşi avea deja 2 genţi pline. Într-un final aproape glorios plecăm.

–          Unde mergem?

–          Cum, măi, mamă? Unde mergem? Zi tu!

–          La munte!

–          Păi şi atunci de ce mă întrebi unde mergem?

Râsul ei în hohote a fost un răspuns suficient. Apoi începe tirada:

–          Unde e muntele?

–          Departe.

–          Când ajungem?

–          În vreo 3-4 ore. Asta dacă nu oprim pe undeva, să mâncăm ceva.

–          Mai e mult?

–          E mult, da.

–          Când ajungem?

Când s-a plictisit de acest subiect au urmat alte întrebări, legate de peisaj, de maşinile din jur, de oameni, practic despre orice. Nu, n-a adormit, aşa cum visam eu cu ochii deschişi.

La munte lucrurile s-au desfăşurat după un scenariu complet haotic, nicidecum liniştitor, aşa cum, din nou, visasem eu cu ochii deschişi. Ceea ce urmează nu este un dialog, aşa cum ar putea părea, ci doar un monolog. Unul luuuung şi mâncător de nervi.

–          Ce frumos e la munte! Când mergem acasă?

–          Vreau să urc pe munte. Vreau la zăpadă.

–          Nu îmi place la munte. Vreau acasă.

–          Zăpada e prea rece. Vreau la mare.

–          Vreau să mănânc.

–          De fapt nu mi-e foame.

–          Vreau să mă joc cu copiii.

–          Nu vreau cu copiii, vreau la plimbare.

–          Vreau la Dino.

–          Nu vreau la Dino.

–          Vreau în peşteră.

–          Nu-mi place în peşteră. Nu mai mergem niciodată în peşteră.

Şi aşa s-au scurs cele şase zile ale mele de „linişte”. Plimbarea cu telecabina a fost singurul lucru constant din tot sejurul. Acolo i-a plăcut la nebunie.

Drumul de întoarcere nu a făcut excepţie. Momentele în care vorbea singură sau cu prietenii imaginari îmi păreau vizite la spa. Ba voia acasă mai repede, ba voia înapoi la munte. Punctul culminant a fost când, pe autostradă, a început să urle la taică-su să oprească repede maşina. Noroc că suntem obişnuiţi cu scene de acest gen şi nu ne-am panicat. Afară ploua cu găleata şi ea voia neapărat să îşi steargă geamul. Nu s-a potolit decât după ce i-am promis că după ce ajungem o las să şteargă toată maşina.

Azi-dimineaţă s-a întors la grădiniţă, după ce a ţinut să îmi precizeze că trebuie neapărat să mai mergem la munte şi asta cât mai repede. Iar când a intrat pe uşă şi şi-a văzut educatoarea:

–          Carmen, am fost la munte. A fost foarte frumos. Să mergem şi noi la peşteră.

Dacă n-ar fi şi extrem de amuzant cred că aş plânge până mâine. Aşa, mai bine plănuiesc următoarea „vacanţă”.

The post În „concediu” cu copilul de 3 ani appeared first on Bianca Moruș.

 

 

 

 

The post Am fost, am stat, mă mai duc appeared first on Bianca Moruș.