Scria o doamnă pe Facebook de faptul că fiica ei, şi ea de clasa 0, ca a mea, i-a mărturisit că îşi face griji şi povestea cum au decurs discuţiile în acest sens. I-a sărit un domn în cap că e doar vina lor, a părinţilor, că dacă ei nu îi băgau prostii în cap, ea n-ar fi avut nicio problemă.

Şi am văzut negru în faţa ochilor, pentru că ştiu câte griji şi-a făcut fiica mea legat de şcoală, învăţătoare, colegi, inclusiv de faptul că s-ar putea să nu se descurce. Şi toate grijile ei nu au venit nici de la mine, nici de la tac-su, nici de la prieteni, ci de la acest sistem ordinar în care a supravieţuit timp de câteva luni.

Ca să aveţi imaginea completă, am să încep cu începutul. Fiică-mea a urmat cursurile unei grădiniţe particulare. Nu pentru că ne dădeau banii afară din casă, nici pentru că aveam idei preconcepute. Avea 2 ani când am decis că e momentul să intre în colectivitate, iar primul gând a fost creşa de stat, despre care auzisem multe lucruri bune. Când am mers să discut cu directoarea, m-am trezit în faţă cu o persoană agramată şi care nu înţelegea de ce vreau atât de mult să văd clasele. Cu chiu, cu vai s-a lăsat înduplecată să îmi permită accesul. Am găsit câte 30 şi ceva de copii în fiecare sală, toţi pironiţi în faţa televizoarelor, iar jucăriile erau aşezate toate undeva sus, unde niciunul dintre ei nu putea ajunge. Vorbim de copii de 2 ani, da? Printre discuţii am aflat, cu stupoare, că nu exista nici măcar o educatoare în acea creşă, ci doar îngrijitoare. Cred că s-a ridicat praful în urma mea la cât de repede am ieşit când am înţeles ce e acolo. Aşa că următorii 3 ani şi jumătate Diana şi i-a petrecut în compania unor educatoare ce erau, mai presus de orice, oameni. Când am auzit-o prima oară că-i spune „Te iubesc” educatoarei ei m-am topit toată de fericire.

Pentru că a terminat grupa mare la 5 ani şi-un strop am decis să o repete şi am zis că n-ar fi rău să meargă la o grădiniţă de stat, ca să se obişnuiască cu stilul, având în vedere că între timp renunţasem la ideea de şcoală privată. A fost una dintre cele mai mari greşeli pe care am făcut-o vreodată. N-am să detaliez pentru că încă nu sunt capabilă să vorbesc sau să scriu despre asta în termeni relativ civilizaţi. Am să vă spun doar că în clasa respectivă au avut loc abuzuri de toate felurile, se rosteau înjurături pe care eu cred că nu le cunosc, copiii se băteau ca pe maidan, educatoarele urlau ca nişte demente şi aveau grijă să expună probleme ale unor copii în faţa altor părinţi. A, da, şi erau agramate. Mai mult, în condiţiile în care copiii adunaţi acolo aveau probleme grave de comportament, erau lăsaţi frecvent singuri în clase. Am încercat să discut cu educatoarele, cu directoarea, cu părinţii. Eram dispusă să fac plângeri peste tot, să dorm pe la Minister, dar să nu mai permit să se întâmple toate mizeriile de acolo. Ştiţi câţi părinţi mi-au răspuns în momentul în care le-am expus problemele (cunoscute, de altfel) şi le-am cerut să căutăm o soluţie? Unu. Pe privat. Care mi-a spus că şi el este nemulţumit. Şi atât. Atunci am înţeles că n-am de ce şi pentru cine să lupt. Atunci am înţeles că incapacitatea şi lipsa de implicare şi pregătire a educatoarelor era una, dar că problemele plecau în primul rând de la părinţi. Directoarea se face vinovată la rândul ei de lipsă de implicare. În loc să încerce să ia măsuri, încerca să bage totul sub preş, ca să nu-i afecteze imaginea. Dar părinţii, părinţii au tăcut şi ei mâlc. Acela a fost momentul în care mi-am luat copilul şi nu m-am mai întors. Nu dau înapoi de la luptă de obicei, dar uneori nu ai pentru ce lupta. Era mult mai important să-i redau copilului meu încrederea în el şi în ceilalţi, decât să rezolv probleme pe care ceilalţi nu le vor rezolvate. Acum ştiţi şi de ce, de la începutul primăverii, Diana a fost umbra mea peste tot. Avea nevoie să se ştie protejată, în siguranţă. Iar eu aveam nevoie să o pregătesc pentru orice avea să urmeze la şcoală.

Aici bătaia era pe 2 învăţătoare cu renume. Le-am căutat şi eu puţin pe internet, că voiam să ştiu ce le recomandă. Una pune virgulă între subiect şi predicat, cealaltă propovăduieşte minunile partidului aflat la conducere. Am fost la Ziua Porţilor Deschise, în speranţa că voi primi totuşi o speranţă. Prima cu care am vorbit este actuala învăţătoare a Dianei. A povestit atunci cu ea, i-a spus despre faptul că la clasa ei copiii trebuie să se distreze şi mi-a spus mie că weekendul este pentru familie, nu pentru teme. Ne-a plăcut şi am sperat. Am mai întâlnit atunci o învăţătoare, la fel de tânără, la fel de deschisă. În rest, lucrurile nu se arătau deloc promiţătoare. Şi nici şcoala nu părea prea primitoare. Am răsuflat puţin uşurată când am văzut unde era repartizată Diana, dar nu aveam nicio siguranţă. Am continuat să-i spun totuşi copilului meu că va fi bine, va avea o doamnă faină şi colegi buni. Până azi dimineaţă însă Diana a fost leşinată de griji.

– Poate nici doamna asta n-o să fie cum părea. Ştii şi tu că educatoarele alea într-un fel vorbeau cu părinţii, altfel erau cu noi, copiii.

Am găsit-o în curtea şcolii pe doamna respectivă, înconjurată de copii şi părinţi, mai ales de părinţi. Părea mai mult despre ei. Ei trebuia să vorbească cu învăţătoarea, ei trebuia să stea lângă copii, ei trebuia să vadă prezentarea. Nu toţi, nu vreau deloc să generalizez, dar destui cât să încurce puţin lucrurile. Vreau să pun totul pe seama emoţiilor şi să le dau credit. I-am spus Dianei să stea acolo şi mi-am asigurat un loc în care să nu deranjez, dar din care să pot fi văzută de ea. Pentru că m-a căutat mult cu privirea. Era firesc. Apoi am văzut-o cum stă de vorbă cu noua ei învăţătoare, apoi cu o colegă şi atunci am simţit că poate fi bine.

N-am o poză frumoasă cu ea în bancă. N-am avut loc să-i fac. Erau alţii ocupaţi să le facă poze copiilor lor. Am trecut şi peste asta. Emoţii, momente, amintiri. Sunt importante pentru toţi.

Când a ieşit din clasă Diana radia. Mi-a spus cât de mult îi place şi că totul va fi bine. Abia atunci mi-a venit să plâng. N-am făcut-o totuşi. Am luat-o în braţe şi i-am spus cât de fericită sunt pentru ea.

Mi-am luat apoi o cafea mare şi am aşteptat şedinţa cu părinţii. Ştiam deja discuţiile de la alte clase, de la alţi prieteni. Şi ştiam deja cam ce urma să fac eu dacă aveam parte de aceleaşi lucruri.

Abia atunci am apucat să văd bine clasa. Băncile sunt aşezate într-un mic semicerc pentru ca toţi copiii să vadă mai bine. Clasa e proaspăt zugrăvită, cu perdele noi şi decorată tematic. Are colţ de citit, cu pernuţe, un mic şotron şi un mic colţ de joacă. Toate sunt făcute de învăţătoarea Dianei, care şi-a început discursul în felul următor:

– Nu am nevoie de imprimantă. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dar chiar nu am nevoie. Am una relativ nouă, merge bine. Nu am nevoie nici de alte lucruri de care poate aţi mai auzit că e nevoie. Am nevoie doar să aveţi încredere în mine că ştiu ce fac.

Ne-a dat lista cu lucrurile necesare pentru copii (au costat toate în jur de 50 de lei) şi ne-a explicat că nu au nevoie de ghiozdan. Totul rămâne în clasă, nu cară decât pacheţelul şi apa. Ne-a vorbit despre unitate, familie, lucru în echipă şi dezvoltare personală. Ne-a vorbit despre metodă integrată de predare şi despre sinceritate şi înţelegere. Despre iubire şi empatie. Şi am simţit iar că ar putea fi bine. Am glumit despre grupul de whatsapp, dar ne-a zis că e totuşi important, că n-ar vrea să nu ajungă mesajele ei la noi toţi. A făcut mişto de părinţii care nu citesc niciodată mesajele şi pun aceleaşi întrebări la nesfârşit. Şi iar am simţit că ar putea fi bine.

Când am ieşit din şcoală am mai schimbat câteva vorbe părinţii care ne nimerisem la un loc. Iar spre final aud:

– Să mai facem un grup de whatsapp, pe lângă cel cu doamna.
– De ce?
– Ca să mai schimbăm impresii, sfaturi.

Eu, simţind ce urmează, insist:

– De ce? Nu e suficient unu?
– Pentru cadouri. Vine Crăciunul, Paştele. Sau poate vreţi să daţi separat?
– Dar de ce trebuie să dăm, doamnă?
– Că aşa e frumos.
– Pe mine vă spun din start să nu vă bazaţi. Nu iau nici separat, nici în grup. Vă spun de acum ca să nu fiţi surprinşi mai târziu.

Şi-mi dau seama că nu doar profesorii sau directorii sunt vinovaţi. Aaaa, sigur, moralitatea unora este mai mult decât îndoielnică, dar atâta vreme cât părinţii îşi pregătesc cadourile de pe 9 septembrie, atâta vreme cât închid ochii la mizeriile pe care le resimt propriii copii, ajung să cred că tot ei sunt cei care au dus sistemul ăsta de râpă. Şi nu pot decât să mă bucur că mai există profesori care nu au nevoie să fie cumpăraţi, care nu se blazează şi nu merg la şcoală doar ca să facă pontajul. Şi plâng, în acelaşi timp, pentru cei care nu au norocul să aibă astfel de profesori.

The post Ecuaţia „atenţiei” în şcoala românească şi grija pentru viitorul copilului, prost înţeleasă appeared first on Bianca Moruș.

Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.

De multe ori am fost întrebată ce şi cum am făcut de am un astfel de copil şi mereu am răspuns la fel: „Am avut un material bun cu care să lucrez.” Da, fac parte din categoria oamenilor care nu cred că există o reţetă pentru toată lumea. Cred că poţi să scoţi la suprafaţă şi să şlefuieşti ceea ce există deja. Nu cred că poţi învăţa empatia, de exemplu, aşa cum nici nu poţi convinge pe cineva să fie agresiv dacă îi lipseşte această genă.

Sigur că nu am un copil perfect. Nici pe departe. Nici genial nu e şi cei care mă cunosc ştiu că e tocmai ce nu mi-aş fi dorit pentru el. Eu îmi doresc altele pentru fiică-mea: îmi doresc să fie sănătoasă (se subînţelege), să fie fericită, să iubească şi să fie iubită, lucruri d-astea simple, pentru oameni simpli. Şi ca să poată face lucrurile astea cred că are nevoie să interacţioneze cu cât mai multă lume şi să fie expusă cât mai multor situaţii.

Mai nou a trecut la provocări, la autoprovocări. Aşa cum s-a întâmplat într-o după-amiază frumoasă, când am mers la un workshop de ceramică în centrul Bucureştiului. A modelat ea ce a modelat, le-a făcut capul calendar doamnelor cu care ne-am însoţit pe acolo, dar la un moment dat a decis că sunt prea puţini oameni la atelier. Aşa că s-a ridicat frumos de la măsuţă şi s-a apucat să invite trecătorii să ni se alăture. Ştiţi cum fac fetele acelea din Centrul vechi, când vă îmbie să intraţi în localul la care lucrează? Fix aşa era a mea, doar că ea avea altă ţintă.

• Bună ziua! Doriţi să învăţaţi să modelaţi în lut? E gratis, iar Ana e artistă.

Prima persoană pe care a invitat-o era o doamnă cu un copil cu vreun an, doi mai mare decât Diana. Atât eu, cât şi restul celor de la atelier am rămas siderate când am văzut reacţia doamnei în faţa piticei. Scârbă amestecată cu iritare şi ceva răutate. Şi-a tras copilul de parcă a mea era ciumată şi m-am mirat sincer că nu a scuipat-o sau înjurat-o. A urmat un şir de reacţii destul de dubioase, de care Diana nu mai avusese parte până acum. Au venit apoi şi alte refuzuri, mai blânde şi civilizate, dar preponderente erau tot cele nefiresc de dure.

Deja mă gândeam că a fost o idee foarte proastă să o las să facă asta, că o să sufere şi o să ia totul foarte personal. În timp ce eu îmi făceam o mie de griji, ea continua să se mire de reacţiile oamenilor, dar să continue să intre cu alţii în vorbă.

La un moment dat o doamnă se opreşte şi îi cere mai multe detalii despre workshop. Îmi era clar că nu o interesează deloc partea cu olăritul, ci să discute mai mult cu fiică-mea. Au urmat câteva minute foarte haioase, în care Diana îi explica de ce ar trebui să încerce, iar doamna îi explica cât de topită e după ea. Lovitura de graţie a venit când doamna a scos nişte bani din portofel şi i-a spus fiică-mii că îşi doreşte să primească ceva făcut de ea. După şocul şi jena iniţiale, a rămas stabilit ca Diana să-i facă ceva cap-coadă şi să i-l lase la magazinul respectiv, de unde să îl ridice peste câteva zile. Este work in progress acum.

Doamna Gabriela, dacă printr-o cale nebănuită ajungeţi să vedeţi acest articol, să ştiţi că săptămâna viitoare vă aşteaptă struţo-cămila dintre bol şi scrumieră.

A mai urmat o serie de refuzuri destul de neplăcute, apoi un domn şi-a îndulcit refuzul cu un măr. Un altul cu un şir de mărgele. Deh, ştiu bărbaţii cum să ajungă la sufletul unei femei – o mâncare bună şi ceva bijuterii. Apoi o altă doamnă s-a oprit din drum şi i-a acordat Dianei câteva minute din timpul său. Au modelat împreună un coşuleţ şi au stat la poveşti. Iar Diana a prins aripi din nou.

Una peste alta, după-amiaza chiar a fost una reuşită. Am revăzut şi cunoscut oameni tare faini, cu care am stat de vorbă pe îndelete. Am aflat poveşti, am râs cu poftă şi am reuşit să fac ce n-am mai făcut de multă vreme: să studiez oamenii, să-i văd cu bune şi cu rele, să le observ reacţiile şi să încerc să le înţeleg, să aflu ce este în spatele lor.

Nu pot să nu remarc însă diferenţele dintre noi, ăştia de pe meleagurile autohtone şi alţii de prin ţări europene. Acolo nu trebuie să intre nimeni în vorbă. Zâmbesc ei automat când văd copii, la restaurante le fac meniuri speciale, au facilităţi pentru ei pe oriunde te duci, fie că vorbim de muzee sau de magazine. Sigur, sunt convinsă că nivelul de trai îşi spune cuvântul, dar cred că noi suntem propriii stăpâni, noi suntem cei care decidem dacă abandonăm în faţa grijilor şi a necazurilor şi ne transformăm în nişte persoane neplăcute şi necivilizate. Probabil am pretenţii prea mari. În ţara în care mai mult de 60% dintre copii confirmă că sunt bătuţi de părinţi, iar peste 20% dintre adulţi consideră că bătaia este o formă de educaţie, eu îmi doresc să văd că adulţii îi respectă pe cei mici.

Mă încăpăţânez să cred totuşi că oamenii ca cei din povestea noastră, şi îi includ aici şi pe cei care nu s-au oprit la poveşti, ci doar au zâmbit şi au refuzat politicos vor câştiga şi se vor impune în lumea asta despre care insist să cred că poate fi mai bună şi mai frumoasă.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post O seară aparent banală s-a transformat într-un experiment social appeared first on Bianca Moruș.

Acum, nu zic, nu-i nicio plăcere să suferi nici măcar de-un guturai, dar lucrurile au luat-o razna în ultimii ani. A strănutat copilul – tragedie. A tuşit – vine sfârşitul lumii. Nu mai spun dacă pune mâna pe jos sau iese din casă fără căciulă.

În realitate, imunitatea asta pe care o căutăm noi peste tot are 2 componente. Prima este imunitatea înnăscută, formată din celule şi părţi ale organismului care luptă cu factorii externi: pielea, mucoasele – digestivă şi genito-urinară, secreţiile, lacrimile şi sucurile digestive – lizozimul din cavitatea bucală ne apără împotriva infecţiilor, sucul gastric ne apără împotriva infecţiilor, neutrofilele – împotriva bacteriilor, eozinele – împotriva paraziţilor, limfocitele şi monocitele – împotriva virusurilor.

Există apoi imunitatea dobândită, cea natural, primită de copil în timpul sarcinii şi alăptării. Cu cât cel mic primeşte mai mulţi anticorpi de la mamă, cu atât poate lupta mai uşor împotriva infecţiilor.

Vorbim şi de imunitatea formată prin anticorpi, realizată ori de câte ori corpul întâlneşte un microorganism necunoscut. Corpul luptă, apoi produce anticorpi care îl protejează pe viitor în faţa acestuia.

Sistemul imunitar al celor mici trebuie să învețe să se lupte cu agenții patogeni cu care vine în contact, ca să-și dezvolte proprii anticorpi. Este acest cerc vicios, de care părinții se tem cumplit: ca să-și dezvolte și să-și întărească sistemul imunitar copilul trebuie să se îmbolnăvească, trebuie să vină în contact cu agentul patogen, să își formeze proprii anticorpi. Prin urmare, trebuie lăsat să exploreze mediul înconjurător, să își formeze proprii anticorpi ca să devină mult mai puternic. Nu îi punem 10 căciuli, dar nici nu ne uităm pasiv cum mănâncă noroi de pe marginea drumului.

Atât de discutata şi disputata vitamină D are şi ea un rol esenţial în imunitatea oricărui organism. Un nivel scăzut al acesteia este asociat cu creşterea riscului de boli autoimune şi a susceptabilităţii la infecţii.

Şi, de parcă nu era de ajuns, imunitatea merge mână în mână cu stresul. Doar că în acest caz, pentru organism, stresul reprezintă o rană, o infecţie, poate o operaţie. Oricare dintre acestea poate duce la scăderea numărului de celule protectoare şi creşterea celor supresoare.

Persoanele sedentare sau cele care au fost sedentare, dar nu mai sunt pot suferi în primele săptămâni o dereglare a sistemului imun și se pot îmbolnăvi mai des de infecții acute de căi respiratorii superioare, față de cei cu activitate fizică moderată. Asta se întâmplă din cauza unui răspuns inițial crescut la stres și poate duce la aderență scăzută sau chiar la renunțarea la sport. Activitatea moderată spromovează în organism un mediu antiinflamator, un mecanism important în bolile ce presupun inflamație cronică (diabet zaharat, obezitate și boli cardiovasculare).

Insomnia, calitatea slabă a somnului sau orele insuficiente de somn cresc riscul de infecţii şi boli inflamatorii, depresie şi mortalitate. Conform unui studiu realizat în acest sens, privarea parțială de somn (pierderea a 4 ore pe noapte de somn) duce la creșterea a doi markeri inflamatori: proteina C reactivă și interleuchina 6. Un alt studiu referitor la administrarea unei endotoxine (o componentă dintr-o bacterie) atât la bărbați cât și la femei a arătat că prezența unei tulburări de somn persistente a dus la creșterea exagerată a unei atitudini depresive ca răspuns la provocarea dată de inflamație în comparație cu cei care nu aveau aceste tulburări de somn.

Un copil de 3-12 ani trebuie să doarmă în jur de 10-12 ore pe zi. Dar nu trebuie să uităm că sunt extrem de importante şi lipsa stresului, liniștea în cămin, înțelegerea copilului și înțelegerea dintre părinți. Toți acești factori ajută la construirea unui sistem imunitar matur la copil. De asemenea, pentru un copil cu imunitate bună nu trebuie să uităm nici de imunitatea părinților. Un părinte care răcește și se îmbolnăvește mai des poate aduce acasă agenți patogeni care să deprime imunitatea copilui și să îl facă și pe acesta să se îmbolnăvească.

Şi pentru că toţi ne dorim un copil cât mai sănătos, primul şi unul dintre cei mai importanţi paşi în acest sens este hrana. Prima idee şi cea mai simplă despre alimentația sănătoasă este că trebuie să mâncăm de toate și într-un mod echilibrat. Nu putem favoriza anumite elemente și să le defavorizăm pe altele pentru că vom ajunge tot la dezechilibru. Iar deficitele alimentare, mai ales pe termen lung, duc la dezechilibre grave în sistemul imunitar.

Carbohidraţii trebuie să existe pe masa copiilor. Au nevoie de aceste glucide lente în cantități moderate şi în mare varietate. La copiii cei mai mici putem testa pâinea și pastele integrale. Nu trebuie să trecem direct la carbohidrații rafinați pentru că se va dezvolta un gust și un apetit pentru aceste produse. Există pe piață însă și alte cereale integrale în afară de grâu, respectiv quinoa, mei, hrișcă. Trebuie variate des în alimentația celor mici.

Grăsimile sunt importante pentru asimilarea de  vitamine și minerale. Uleiurile presate la rece, avocado și alte surse de grăsimi sunt importante în alimentația copilului, chiar dacă acesta are exces de greutate. Nu ne supunem copiii la diete drastice, fără grăsime. La vârste mai mari putem să le oferim nuci, semințe pe care să le aibă la îndemână. Putem folosi variantele hidratate, mai ușor de digerat.

Din proteine, mai exact din structurile proteice – amioacizi, se formează anticorpii. Proteinele sunt importante pentru regenerarea celulelor din sistemul imunitar, dar și pentru construcția de celule efectuare. Raportul dintre proteinele vegetale și animale ar trebui să fie, la copii, 50-50. Așadar, variem. Odată pe zi poate fi o masă cu carne, masa de seară – cu leguminoase, nu trebuie neglijată niciuna dintre surse.

Vitamina A are un rol important în menținerea mucoaselor sănătoase. O găsim în morcovi, spanac, ardei roșii, caise, ouă, lactate grase. Nu oferim copilului varianta de lapte 0% pentru că vrem ca vitamina A să se absoarbă împreună cu grăsimea. Astfel de produse sunt nocive pentru toată lumea pentru că prin eliminarea brutală a grăsimii produsul devine foarte procesat și își crește indicele glicemic – este un produs obezogen. 

Vitamina C nu trebuie nici ea să lipsească din alimentația copilului, însă pentru o cantitate bună din vitamină produsele trebuie să fie proaspete. Este important să cunoaștem sursa de proveniență pentru ardei grași, citrice, legume cu frunze verzi, kiwi. Dacă mergem la piață sau magazin, pentru un produs proaspăt trebuie să îl mirosim bine înainte. Dacă nu există niciun miros trebuie să știm că nu mai există de mult prospețime și informația nutrițională a scăzut foarte mult. Broccoli este un produs bun pentru vitamina C; el se păstrează mult timp, în frigider chiar 1-2 săptămâni. Îl putem prepara ușor la aburi. În schimb, sucul de fructe nu crește imunitatea, ci grăsimea hepatică. Fructele se mănâncă întregi, se ronțăie și sucurile se consumă la petrecere și la sărbători. Nu învățați copiii cu sucuri de fructe pentru că nu aveți niciun beneficiu alimentar.

Vitamina E vine doar împreună cu grăsimea. Este nevoie de uleiuri, nuci, semințe, avocado pentru a asigura această vitamină extraordinar de importantă în imunitate. Aceasta lucrează cu vitamina C și cu coenzima Q10. Nicio vitamină nu lucrează singură, ci se formează complexe, lucrează împreună. 

Și mineralele sunt foarte importante pentru sistemul imun. Zincul este greu de obținut într-o dietă vegetariană, așadar atenție la produsele animale care trebuie să fie prezente cu regularitate în dieta copiilor noștri pentru că altfel este ușor să ajungem la deficit. Seleniul, un antioxidant redutabil (luptă cu excesul de radicali liberi), se regăsește preponderent în sursele animale, în pește și carne, dar și în nucile de Brazilia. Excesul de carne în dieta copiilor poate să ducă la acumulări crescute de fier. Acesta, fiind un agent oxidant, poate conduce la o stare inflamatorie cronică. Putem afla acest lucru prin analizele anuale sau recomandate de pediatru. Și cuprul este important pentru imunitate, dar şi el este greu de obținut prin dietele vegetariene. 

O altă categorie de substanțe care ar trebui să ne preocupe pentru buna imunitate este reprezentată de antioxidanți. Îi luăm din toate legumele și fructele proaspete, cât mai variat, într-o cantitate și calitate nutrițională cât mai bună. Alb, galben, verde, portocaliu sau mov sunt culorile sub care se găsesc. Culoarea mov lipsește cel mai des – se poate oferi prin afine, prune, vinete, struguri, cartof dulce. Există studii care spun că populațiile longevive aveau jumătate din hrană provenită din cartof dulce, mov. Ajutau și la longevitate, dar și la imunitate bună. Antioxidanţii îi putem asigura şi din plantele aromatice, mirodenii.

Probioticele și prebioticele sunt importante pentru un bun echilibru în flora intestinală. De la flora intestinală, de la cele 2-3 kg de bacterii, pleacă multe, inclusiv starea sistemului imunitar. Dacă flora este în echilibru există un sistem imunitar bun. Cum facem să avem o floră în echilibru? Hrănim bacteriile bune. Speciile de bacterii bune proliferează dacă le oferim fibre – cereale integrale, legume și fructe nu prea multe. Cum putem distruge flora sau să creștem speciile intestinale mai puțin bune? Prin excesul de proteine animale. Dacă avem o dietă a copilului bazată doar pe carne, iaurt, ou, pierzând din vedere alte tipuri de nutrienți avem toate șansele să dezechilibrăm microbiomul și de aici se pot produce modificări ce țin de imunitate.

Zahărul este cel ce defrișează flora sănătoasă intestinală. Nu e vorba doar de dulciuri, ci și de iaurturile cu zahăr, pâinea, intruși care au adaos de zahăr și contează. Trebuie urmărit ce se întâmplă zi de zi, la fiecare masă pe termen lung. Și îndulcitorii artificiali strică flora intestinală. Dacă vreți să înlocuiți zahărul cu altceva, gândiți-vă că tot ce este dulce pune o problemă. Fie că este îndulcitor natural – siropuri de agave sau de arțar, fructe confiate – fac parte din aceeași categorie și au un impact negativ. Dulcele se consumă cu mare zgârcenie.

Toate aceste informaţii le-am aflat la primul seminar din 2019, din cadrul Şcolii Părinţilor Responsabili, organizat de Qbebe, de la dr. Cristina Popescu – medic pediatru, dr. Oana Sinişteanu – medic de familie-copii şi dr. Ruxandra Pleşea, medic specialist diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice.

Marţi, 16 aprilie, are loc un nou seminar – unde 3 specialiști în psihologie și parenting vin cu informaţii preţioase despre creşterea şi educaţia copiilor. Printre ei mă bucur că se numără şi Bogdana Păcurari, cea cu care am realizat de-a lungul timpului mai multe articole extrem de interesante legate de psihologia celor mici, dar şi a adulţilor.

Înscrierile la Ora de Parenting se fac aici:
https://www.qbebe.ro/scoalaparintilorresponsabili/oradeparenting.php

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Despre imunitate, fără stres sau mituri fără fond appeared first on Bianca Moruș.

Am fost curioasă să aflu de ce a ales să facă asta în loc să stea liniştită, la ea acasă. Şi am descoperit un om blând, implicat, ce şi-a ales meseria din dorinţa de a oferi ceva, nu de a primi. Este profesor pentru învăţământul preşcolar de 14 ani şi recunoaşte că şi-a ales meseria încă din copilărie.

”Modelul mi-a fost chiar doamna educatoare, cea care îmi este colegă acum și pe care o stimez enorm.”

Iar Marina n-a visat nici la orașe mari, nici la țări străine. A rămas acasă, în satul prahovean Goga, unde poate să transmită pasiunea de care a avut ea parte în trecut. Și face asta în fiecare zi, chit că cei mici sunt sau nu la grădiniță.

”Am început timid să schimb lucrurile în grădiniță pentru a aduce un aer proaspăt. Am înfrumusețat panourile, am achiziționat mocheta, jucării, jocuri educative, majoritatea din donațiile persoanelor fizice, dar și din donațiile unor asociații. Am început diverse parteneriate care au adus multe beneficii copiilor.”

Am vrut să aflu care sunt cele mai mari provocări ale unui educator din zilele noastre. Mă așteptam să primesc un răspuns kilometric, că doar știm cu toții că nu e nimic ușor, cu atât mai puțin să educi o droaie de copii, pe bani puțini.

”Eu nu mă plâng de nimic. Lucrurile și relațiile interumane nu sunt perfecte, dar cu optimism și perseverență le putem îndrepta.

M-ai întrebat de ce am ales să rămân în grădiniță în timpul vacanței în loc să stau acasă, cu copiii mei. E simplu. Am primit o donație de 50 de lei și am achiziționat vopsea. Îmi doream să avem un spațiu afară unde să petrecem timpul frumos și constructiv. Băiatul cel mare a fost cu mine și chiar a ajutat la vopsit, iar cel mic a venit în vizită și a admirat. I-am avut aproape chiar dacă nu am stat acasă.”

Marina Buhus crede că cele mai mari provocări ale unui educator în zilele noastre sunt momentele în care vor să le satisfacă setea de cunoaștere a copiilor, dar le lipsesc materialele necesare. Iar legat de plângerile frecvente ale multor dascăli legate de comportamentul elevilor…

”Nu cred că greșește nimeni. Toți părinții își cresc cum știu ei mai bine copiii, iar noi, educatoarele, încercăm să ne modelăm după fiecare. Este greu de ținut pasul cu cerințele și schimbările societății, dar nu imposibil. Trebuie să evoluăm odată cu copiii și să ne adaptăm nevoilor lor.”

Crede și speră ca legea bullying-ului să aibă efectul scontat pentru că fenomenul, așa cum observăm și noi zi de zi, a luat amploare și este nevoie de măsuri serioase în această privință. Consideră însă că este nevoie și de implicarea tuturor părților: de la copii și părinți la profesori.

”Din fericire eu nu am avut niciun caz ieșit din comun, însă apar aproape zilnic mici divergențe între copii. Întotdeauna discut problemele ce apar atât în privat, cu cei implicați, cât și în plen, cu toți copiii. I-am învățat să își expună nemulțumirile, să căutăm împreună o soluție, să fie toleranți și să accepte atât calitățile cât și defectele colegilor.”

Marina Buhus vede toate lipsurile, toate problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ autohton. Ea face tot ce ține de ea, dar simte că nu este suficient.

”Sunt multe de spus pe această temă, însă eu vreau să mă refer strict la învățământul preșcolar: avem nevoie să se ofere condiții mai bune, astfel și procesul intructiv educativ să fie de calitate.”

Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, am vrut să știu și ce i-ar transmite Ministrului Educației dacă ar fi față în față.

”L-aș ruga să privească puțin spre învățământul preșcolar și să micșoreze discrepanța dintre învățământul preșcolar din mediul rural și din cel urban.”

Până face ceva însă Ministrul Educației, oricare ar fi numele lui zilele acestea, să știți că o puteți întreba oricând pe Marina Buhus cum puteți întinde o mână de ajutor.

Cred că e important să sprijinim oamenii dedicați, cu atât mai mult cu cât ei se îngrijesc de viitorul copiilor noștri.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educatoarea care nu spune că nu se poate, ci pune mâna și face appeared first on Bianca Moruș.

–         Şi când mai mergem la Zurli?

Dacă ar putea, Diana mea ar merge cu ei în turnee, prin toată ţara. Le-a şi cerut asta, în mod repetat. Şi, că tot a venit vorba, mă bucur tare mult să anunţ cel mai nou spectacol Zurli, Puterea Cornetelor. Din 4 octombrie încep joaca şi zâmbetele.

Iar spectacolul este astfel construit încât să ne reamintească un lucru pe cât de simplu, pe atât de uşor de uitat, mai ales de către adulţi: un zâmbet are puterea să transforme o zi mohorâtă într-una magică. Vom asculta cântece noi, vom învăţa jocuri şi vom cunoaşte cel mai nou personaj Gaşca Zurli – Zâmbetul.

11 oraşe sunt pe harta Zâmbetului Zurli, în turneul national Puterea Cornetelor: Timişoara (pe 4 şi 5 octombrie), Cluj-Napoca, Braşov, Bucureşti, Botoşani, Piatra Neamţ, Bacău, Buzău, Galaţi, Craiova şi Călăraşi. Găsiţi toate detaliile despre turneu aici.

Aşa că dacă nu aţi apucat să cumpăraţi bilete, mai aveţi câteva zile. Buna-dispoziţie este garantată!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Pregătiţi pentru turneul de zâmbete? appeared first on Bianca Moruș.

Când a preluat conducerea Școlii Ferdinand I, din capitală, și-a dat seama că degeaba merge și cere, degeaba își dorește. Nu va schimba nimic dacă nu va face ea primul pas. Și pe al doilea. Și pe al treilea. Face parteneriate cu oricine este dispus să ajute, de la ONG-uri la Administrația Publică. A transformat o școală veche și insalubră într-una veselă, plină de culoare. A vrut să reducă abandonul școlar, dar a ajuns ca mulți dintre elevii școlii să urmeze liceele de elită din capitală sau să plece la studii în străinătate. Am vrut să aflu însă mai multe chiar de la dumneai, despre motivațiile și dorințele care o mână în luptă.

Cum era Violeta Dascălu înainte să preia conducerea unei școli? Cum erau lecțiile și, mai ales, ați folosit mereu metode de predare integrate sau ați schimbat pe parcurs?

Am fost întotdeauna un profesor responsabil și implicat în viața elevilor. Mergeam în tabere, excursii, vizitam muzee și participam la proiecții cu filme documentare. Totul în afara orelor de la școală sau în vacanțe. Geografia, știința pe care o predau, mi-a oferit mereu abordări holistice ale temelor pe care le discutam. Metodele integrate au început să fie prezente după ce am vizitat alte sisteme de educație din Europa, după ce am participat la cursuri în cadrul proiectelor interne și internaționale sau după ce am asistat la activități non formale practicate de reprezentanți din ONG-uri. Și nu în ultimul rând, după ce am absolvit un master interdisciplinar, PED Arte – Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație. Este o căutare permanentă de a fi lângă nevoile copiilor.

Ce s-a schimbat de când ați preluat conducerea școlii Ferdinand? Care au fost problemele de care v-ați lovit și ce ați făcut ca să nu vă descurajați?

Totul s-a schimbat: spațiile, designul claselor, mobilierul, activitățile extrașcolare și extracurriculare.

Provocările au fost legate de abandonul școlar, lipsa de implicare a părinților, lipsa unei săli de sport, spații neutilizate, învechite și insalubre, inerție, blazare. Copiii și colegii care doreau schimbare au fost principalii factori care m-au condus la o strategie centrată spre soluții. Și acum continuăm pe aceleași dimensiuni.

Cum v-a venit ideea să apelați la ONG-uri ca să îmbunătățiți lucrurile în școală?

Cred că intuiția, idee că pot fi mai multe șanse dincolo de zidurile și gardul școlii. Am început să merg la conferințe și dezbateri despre educație. Așa am găsit o mulțime de tineri din asociații și fundații dornici să vină în școală.

Ce ați schimbat, efectiv, în școală? Am văzut că există o grădină, tot felul de opționale.

Școala este o clădire de patrimoniu superbă, pe care am adaptat-o la în interior pentru a fi vie, plină de culoare și comfort. S-au reabilitat și modernizat spații la demisolul clădirii, avem o sală de sport modernă. Copiii beneficiază de activități atractive și diverse: sport, arte, dezvoltare personală, dezvoltare comunitară, grădinărit, ecologie, debate, festivaluri, robotică, programare), dar și  perfecționare continuă pentru profesori și ceilalți angajați, opționale atractive (limba engleză, arhitectură, ecologie, patrimoniul UNESCO din România, teatru).

Avem prima grădină școlară din București ce funcționează după principiile permaculturii – adică se autosusține, nu folosim nimic chimic, totul natural.

Se spun atât de multe despre elevii de azi. Să fie ei mai nepregătiți sau poate nu suntem noi pregătiți să-i înțelegem? Ce este diferit la elevul lui 2018 față de elevul lui 1988, de exemplu?

Sunt multe studii despre copiii de astăzi și se spun multe lucruri neavizate, presupuse. Copiii sunt inteligenți, creativi, citesc literatură modernă, dar și clasică, dacă bucuria lecturii este cultivată. Se plictisesc repede, deci noi trebuie să fim permanent atenți la dinamica lor.

Ceea ce s-a schimbat la ei este datorat progresului tehnologic, adus în viața lor prea mult și la vârste nepotrivite, utilizat pe post de doică sau prin  neimplicarea părinților. Au pierdut contactul cu natura, se mișcă puțin, sunt supraprotejați, răsfățați de cele mai multe ori (multe jucării, multă hrană și nesănătoasă, multe haine – adică valori materiale perene).

Elevul din 1988 se juca mult afară, pe stradă, alerga, își rezolva singur micile incidente apărute între parteneri de joacă, exista o reglare naturală, sănătoasă. Era politicos, respecta regulile, era empatic, generos, avea modele puternice.

În ultimii ani, profesorii parcă sunt puși la zid mai rău ca oricând. De ce? Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Ce ar trebui schimbat?

Este doar ce promovează media sistematic. Vedem sau auzim doar despre ce este greșit. Sunt foarte mulți profesori valoroși, care au evoluat odată cu noile generații. Altă cauză este determinată de intruziunea unor părinți, care se pricep la educație precum noi toți la fotbal sau politică!

Eu le spun părinților noștri că le suntem parteneri. Și așa ne-am creat o comunitate frumoasă, care aduce tot ce știe mai bine sau mai frumos în viața copiilor.

Am câștigat încrederea și respectul lor. Aceasta este cheia educării unor copii echilibrați. Să completăm și să ne completăm fiecare dintre noi.

Foarte mulți părinți se plâng de numărul temelor pe care le primesc copiii lor? Au dreptate sau ne-am învățat să lenevim?

Unii au dreptate! Încă se plusează mult! Acolo unde și părinții doresc aceasta sau școlile au construit o cultură a performanței, dar nu neaparat o dorință de evoluție personală. Dorința de a persevera și de a construi un individ care se întrece cu el însuși este potrivită.

Pe de altă parte, au și profesorii nemulțumirile lor legate de salarii, de copii prea obraznici, de părinți cu pretenții. Cine și cum ar trebui să rezolve lucrurile astea?

Unele situații sunt datorate structurii și modului de organizare a sistemului de educație, altele țin de primii ani de acasă și cum au fost ei puși. Apoi, mai intervine dinamica societății, cu o mare, mult prea mare mobilitate spațială și familială. Părinți plecați în străinătate, prea ocupați și care petrec prea puțin timp cu copiii lor, familii dezorganizate, șomaj.

Cred în puterea fiecărei familii de a găsi mijloacele adecvate de a-și crește copiii. Și mai cred că informațiile la îndemâna tuturor sunt o cale, dar și ajutorul specializat.

Iar fiecare școală are nevoie să își construiască o cultură organizațională adaptată specificului său. Sunt multe oportunități!

Ce-i lipsește școlii românești de azi și cum s-ar putea remedia situația?

Nu are viziune pe termen scurt sau lung, nu sunt stabilite clar direcțiile după care ne educăm copiii pentru a putea să devină adulți adaptați societății viitoare.

Cred în soluții particulare pentru fiecare școală. Progresul este mult mai vizibil așa.

Ce-ar trebui să înțeleagă copiii de azi? Ce mesaj le-ați transmite lor și, de ce nu, părinților lor? Dar profesorilor?

Copii de astăzi sunt norocoși pentru că trăiesc în aceste vremuri dinamice, pline de oportunități. Lor le spun: Aveți mult de lucru! Trebuie să reparați ce am stricat noi – mediul, lipsa de respect pentru valorile culturale, calitatea hranei. Dar sunteți norocoși pentru că sunteți inteligenți și veți găsi cele mai bune soluții.

Părinților le spun să își accepte copiii așa cum sunt, nu cum visează ei. Să îi iubească necondiționat, să le fie alături și să creadă în ei. Să le cultive independența.

Profesorilor le spun să îi vadă ca pe niște ființe unice, să îi trateze după nevoile și ritmul lor, să fie comunicativi, deschiși și să le arate că și ei pot greși, pot fi vulnerabili.

Sursa foto: pagina de Facebook Școala Ferdinand I și Teach for Romania

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Directoarea de școală care a decis să nu mai aștepte, ci să facă appeared first on Bianca Moruș.

Citisem acum ceva vreme că se deschide în oraş cel mai mare loc de joacă din sud-estul Europei aşa că nu puteam rata ocazia să vedem dacă e doar gura de ei sau chiar merită drumul până acolo.

Acum, ca să fiu foarte precisă, fiică-mea a început să ţipe de încântare încă din parcare. Ursul imens cu schiuri, maşinile retro, Spiderman şi alte personaje de teapa lui pare-se că îşi ating scopul deşi eu, cu mintea mea de adult, n-am rezonat decât cu maşinile.

Cert este că odată intrat acolo o să îţi vezi copilul ţopăind non-stop de fericirea care a dat peste el. Fiică-mea a fost fascinată de maşina de curse tip carusel, de maşinile electrice, de aşa-numitele Funky Cars(observaţi tiparul, da?), de principiu de tot ce a însemnat carusel sau chestii care se mişcă.

Acum, trebuie să recunosc că nici eu n-am fost un adult morocănos până la capăt şi m-am jucat cu a mea cu o poftă pe care o credeam pierdută.

Şi am avut chiar şi aproape 10 minute întregi în care am stat doar eu cu taică-su la o cafea, ca 2 porumbei, înainte să iasă din Insula Piraţilor, un spaţiu de joacă imens(am căutat, că eram foarte intrigată de mărimea lui – are 1400 de metri pătraţi), cu tobogane, piscine cu bile, perete de căţărat, trambuline. I-a plăcut mult(nici n-avea ce să nu-i placă) dar ar fi preferat să stăm şi noi după ea, nu să ne răsfăţăm de unii singuri. În astfel de momente mă gândesc că nu mai e atât de mult până la preadolescenţă, când o să se încuie în camera ei şi n-o s-o mai intereseze de noi.

Depăşind momentul, ce-am mai văzut prin periplul nostru prin Superland au fost câteva zone speciale pentru pici de sub 4 ani, camere tematice dedicate petrecerilor aniversare, jocuri video(înţeleg că nu au jocuri violente în meniu), un studio de VR foarte interesant şi un cinematograf 8D.

DAR ce mi-a plăcut mie la nebunie dar şi piticaniei este pârtia de schi. Că eşti copil sau adult, locul este perfect, mai ales pentru neiniţiaţi sau începători. Iar puştiul care este acolo pe post de instructor este foarte priceput. Fiică-mea l-a comparat cu primul ei instructor de schi şi nu e deloc puţin lucru, pentru că este fascinată de el.

Şi pentru părinţii cu copii ceva mai mari şi mai independenţi, am alte 2 veşti bune: au mai multe restaurante şi cafenele din care pot alege, ca să profite de momentele de libertate, ba şi magazine pentru o tură-două de cumpărături.

Mai mult, pot merge acolo şi fără copii, având în vedere că nu există bilet de intrare ci doar plăteşti pe unde vrea copilul să se joace. Bine, nu vă imaginaţi că în acest fel o să faceţi economii! Copilul va vrea peste tot.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum a fost la Superland, cel mai mare loc de joacă indoor din România appeared first on Bianca Moruș.

Revenind la copil, vrea şi el să se dea cu sania, să facă un om de zăpadă sau poate chiar mă îndur să îl duc la schi.

Eu, ca adultul, preocupată de bani, timp, muncă, orice altceva decât dorinţa copilului. Eram convinsă că până la urmă tot vine zăpada aia de o înjură toţi, mai puţin copiii şi adulţii care n-au uitat să se joace. N-a venit, mama ei de iarnă!

Prin urmare, săptămâna trecută îi promit fiică-mii că mergem la munte. Facem pe dracu` în patru și îmi rup 2 zile să ne facem obrajii roz și mâinile vinete. Taică-su iese din schemă rapid că e prins până peste cap cu munca. Mă panichez puțin la ideea de a pleca doar eu cu ea departe de casă dar mă automotivez singură.

Sâmbătă, mamzel pică pe frontul virozei, nu știu dacă de est sau de vest. Febră, frisoane, dureri musculare. Uh, numai bună să-ți iei tu, părinte, câmpii. Vorbește cu pediatra, bagă medicație, o pun pe picioare. Marţi dimineaţă o duc fresh la grădiniţă iar după juma de oră, ghiciţi cine pică tot cu frisoane, dureri musculare, febră, bonus – tuse. Desigur, subsemnata. Moartă, coaptă, mă lupt cu deadline-urile deşi simt că viroza e pe speed turbo. Fac urgenţele şi mă retrag fără glorie. Bag şi eu medicamentele recomandate, a doua zi par aproape vie, adică mişc dar nu sunt foarte cooperantă. Mai rezolv nişte urgenţe, mai rezolv şi nişte neprogramate, vreau-nu vreau, mă mişc. Şi mă enervez când îmi aduc aminte faţa copilului când l-am anunţat că probabil nu mai ajungem la munte. Caut cazare, rezerv şi mă liniştesc. Nu aceeaşi relaxare a simţit-o şi tusea mea, care a simţit nevoia să se facă remarcată mai dihai decât predecesoarele sale, frisoanele şi durerile musculare. Eu îi dau cu ignore şi mă duc să ridic copilul de la grădiniţă cu vestea cea mare. Copilul se bucură printre muci şi tuse, apoi aproape plânge de teamă că iar pică planul. Eu mă enervez şi mai tare şi îi spun:

– O să te faci bine! Mergem la munte.

Sun iar pediatra, comunic noile simptome, primim alte recomandări. Culc copilul, eu mă apuc să muncesc, să pot fugi cu el la munte liniştită. Mă apucă 2 şi ceva noaptea, nu termin dar decid să mă bag puţin la somn. La 6 telefonul mă anunţă că m-am odihnit suficient. Ce ştie el? El execută, nu gândeşte. Mă apuc iar de muncă, reuşesc să termin ce aveam de făcut până se trezeşte minidiva, pe la 7 şi-un strop. În timp ce ea îşi bea laptele printre accese de tuse şi suflat de muci, eu trântesc tot felul de lucruri în bagaj. Într-un final reuşesc să adun tot ce cred eu că îmi e de folos(iar părea că plecam pentru o săptămână nicidecum 2 zile) şi mergem toţi 3 la maşină, cu toate bagajele, pentru despărţirea deloc lacrimogenă credeam eu. Când ziceam că e totul pregătit, laptopul meu aterizează direct pe asfalt, în mai multe bucăţi, una mai mare, mai multe mici. Şi iată cum lacrimile mele ţâşnesc direct pe asfaltul de pe care culeg bucăţi din obiectul muncii. Fiică-mea începe şi ea să plângă, că o vede pe mă-sa că plânge. Circ fără pâine dar cu ninsoare în creier şi pe cap. Că fix acum a început să ningă, mama ei de iarnă! Bărbatul, că d-aia e el bărbat, se ţine tare. Mă calmează(habar n-am cum i-a ieşit chestia asta când eu simţeam cum mă afund cu viteză în Groapa Marianelor), ia laptopul, asamblează ce mai poate din el şi apasă butonul de ON. Eu simt că îmi mai fuge o dată pământul de sub picioare. Laptopul se deschide, eu simt că leşin.

– Hai, că merge! Vedem ce facem cu el când te întorci. Îi schimbăm carcasa, rezolvăm.

Văd dar tot nu cred. Mi se pare ireal. Mai devreme voiam să intru în casă şi să plâng 3 zile. Bărbatul îmi spune să plec, că o să fie bine. Şi să fiu atentă pe drum, că ninge şi sunt prea agitată. Moment rar pentru mine: trec peste nervi, şoc, disperare, mă urc la volan şi plec. Până la Nistoreşti am oprit de 3 ori, că trebuia să rezolv urgent probleme de muncă. De fiecare dată laptopul mi-a demonstrat că sunt o fraieră şi şi-a făcut treaba în timp ce eu eram convinsă că o să crape şi eu o să mă dau cu capul de volan, arătându-i copilului ce mama debilă are. Am scăpat! Iar fiică-mea mi-a demonstrat pentru a ”n”-a mia oară cât de mişto este. A cântat, a dansat, a desenat. A făcut orice ca să îi treacă plictiseala dar totuşi să mă lase pe mine să mă concentrez la ce aveam de făcut.

Între timp au mai apărut şi altele de făcut aşa că i-am comunicat că voi mai avea ceva de lucru şi după ce ajungem. A înţeles şi mi-a promis că mă lasă să îmi fac treaba. Aşa că după ce am ajuns eu am deschis laptopul, care s-a încăpăţânat să reziste iar ea a desfăcut bagajele. Acum, lăsaţi ovaţiile! A pus vreo 3 hanţe în dulap şi restul, absolut totul, de la haine la jucării, de la produse de igienă la medicamente, le-a înşirat pe jos. Pe toate, mai puţin poneii, pe care i-a aşezat la loc de cinste, pe o etajeră. 

Nici pâs n-am zis că eram cu musca pe căciula: am adus-o la munte şi o ţin în cameră, ca să lucrez. Până la urmă mi-am luat laptopul(Supravieţuitorul) şi am coborât în restaurant iar ei i-am dat liber să alege prin zăpadă, cu condiţia să nu iasă în stradă şi să vină să o văd la interval de câteva minute. Aproape un fel de win-win situation! În timp ce eu lucram de zor ea s-a împrietenit cu zăpada, cu căţeii cabanei, cu pisicile cabanei.

Eu tot lucram dar i-am comandat de mâncare totuşi şi i-am şi tăiat ce era de tăiat în farfurie. Cred că am luat şi eu câteva îmbucături. Între timp am reuşit să mai vărs şi nişte cafea pe laptop. El s-a încăpăţânat să îmi arate că sunt cu capul şi că trebuie să îl preţuiesc mai mult. Pe cuvânt că ţin la el maxim dar pare că nu ştiu să îi arăt asta aşa cum ar trebui. Între timp tusea aproape ne-a abandonat. Mucii încă rezistă. Eu reuşesc să termin ce aveam de făcut şi undeva pe la ora 6 ieşim împreună afară, la zăpadă. N-am stat mult, ca printr-o ciudăţenie a naturii, la un moment dat s-a întunecat dar a fost foarte frumos. Prea frumos, prea ca la munte!

Ne-am întors să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, împreună şi fără alte lucruri care să ne distragă. A apărut pisica mare. Apoi pisica mica. Apoi 2 fete. Surori. Gemene, dar eu am observat asta abia după vreo 2 ore de zbenguială ale celor 3 prin cabană. Chiar se transforma totul într-o seară perfectă. Eu stăteam liniştită, copilul era fericit că avea cu cine să se joace. Mi-a stricat-o Tudorel Toader, dar asta e altă discuţie.

În timp ce fetele alergau şi se distrau de mama focului, eu, prevăzătoare, zic să îmi pregătesc sticla de Prosecco luată special pentru momentele de după ce adoarme piticania, de linişte şi relaxare totală. Desfac dopul, ca să nu sară prin cameră în timp ce doarme minidiva, torn conţinutul într-o sticlă de apă şi strâng bine dopul, ca să nu iasă bulele alea minunate. În timp ce o adormeam pe copilă aud un zgomot de pet căzut pe podea. Mă mir şi trec peste. Copila adoarme şi eu mă ridic încântată să îmi pun acel pahar de Prosecco. Iau sticla, desfac dopul şi ghiciţi cine face baie cu spumant. Dopul, desigur, a sărit undeva şi s-a ascuns. Bombăn inteligenţa nativă, verific copilul – copilul doarme, iau şerveţele – şterg parchetul, sticla, mă spăl şi pe mine. Mă apuc să caut capacul. Capacul, ia-l de unde nu-i! Aprind lanterna telefonului şi mă apuc să bâjbâi prin cameră mai ceva ca Sherlock Holmes în cel mai complicat caz al lui. Identific dopul. Sub pat. În mijloc. Îl scot. Cu greu, dar îl scot. Îl spăl şi îl readuc la mama-sticlă. Apoi îmi dau seama că eu nu am apucat să beau nimic. Înainte să mă gândesc dacă e cazul să fac asta(mă pricep de minune să fac tâmpenii şi când sunt trează, n-are rost să mai irosesc banii pe băutură) îmi torn totuşi acel pahar la care râvneam de atâta vreme şi pun dopul sticlei. De această dată cu teamă dar oricum nu îl mai deschid decat peste 24 de ore. Cât de rău poate să fie?

Vă rog, nu-mi răspundeţi la asta! Lăsaţi-mi surpriza, nu că m-aş bucura de ea!

Aşa cum spuneam: mi-am turnat paharul cu Prosecco şi m-am apucat să scriu asta. Am uitat de băutură acolo unde am pus-o!

Mai am azi şi jumătate din ziua de mâine din aventura în două. Câte tâmpenii mai sunt în stare să fac oare?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Aventurile unei mame plecată singură cu copilul în vacanţă appeared first on Bianca Moruș.

Daniel a călătorit mult de-a lungul anilor. A muncit şi trăit în Rusia, Belgia, Dubai, Qatar iar apoi a ajuns la noi.

,,Iubesc România. Suntem aici de peste 5 ani și când am venit nu am știut la ce să ne așteptăm. E o țară frumoasă, poate cea mai frumoasă în care am stat. Oamenii sunt foarte amabili, vorbesc foarte bine engleză și sunt profesioniști. Sunt mândru să trăiesc aici și încerc să promovez România în rândul familiei și tuturor prietenilor pe care îi cunosc. Fiți mândri și voi pentru că aveți de ce și continuați să citiți, lectura este cheia către o altă lume.’’ – Daniel Kearvell, autor și Managing Director DHL România.

Daniel are o soţie superbă, rusoaică şi 2 fete minunate: Sofia, în vârstă de 5 ani şi Maya, de 7 ani. Maya este, de altfel, cea de la care a pornit incursiunea lui Daniel în lumea scriitorilor. Inspirat de prima lui născută a scris Maya the Mouse, o poveste în versuri despre diferenţe şi diversitate, despre faptul că aceste lucruri ne fac speciali şi puternici, că nu trebuie să fim ca ceilalţi doar din dorinţa de a ne integra şi că toleranţa ar trebuie să ne fie ghid în viaţă.

N-a fost uşor să scoată cartea la lumină, mai ales că a vrut ca totul să fie perfect, de la ilustraţii la pluşul ataşat, de la ambalaj la culori. Dar a ştiut exact ce şi de ce vrea să facă asta. Banii câştigaţi din vânzarea cărţii vor merge către organizaţia non-guvernamentală Te aud România, care luptă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale copiilor orfani şi celor dezavantajaţi, în special prin accesul la educaţie.

,,Suntem onorați că Te Aud România este organizația aleasă pentru acest proiect minunat. Înființată la finele lui 2014, Fundația Te Aud România dezvoltă programe educaționale pentru copiii dezavantajați ai României. În ultimii 3 ani am susținut peste 8000 de copii în peste 30 de proiecte proprii sau în parteneriat cu alte organizații. Comunitatea TAR nu ar exista fără proiecte precum Maya the Mouse. – Gabriela Popescu, Președinte Te Aud România.

Primii care s-au bucurat de povestea şoricelului Maya au fost elevi de la şcoala gimnazială Sfinţii Voievozi, din Bucureşti. Iar surprizele au fost de ambele părţi.

Daniel a fost impresionat de cât de bine vorbeau copiii limba engleză iar cei mici abia au aşteptat ocazia să-l ia la întrebări pe teme diverse: de la detalii despre ţările în care a trait până la teste legate de ţara noastră. Atât le-a trebuit puştilor, să audă că Daniel a fost în fiecare oraş din România şi l-au şi luat la verificat. L-au întrebat de Brăila, de Râmnicu Vâlcea sau de Cluj Napoca iar el le-a spus câte ceva de fiecare în parte.

Daniel spune că îşi doreşte tare mult să vândă toate cărţile publicate, pentru ca să se strângă cât mai mulţi bani pentru copiii ajutaţi de ONG-ul din Suceava. Şi speră să aibă timp şi pentru o a doua carte, inspirată de fiica lui cea mică, Sofia.

Maya the Mouse se găseşte în librării dar şi online, aici.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post CEO-ul de multinaţională care în timpul liber scrie cărţi pentru copii appeared first on Bianca Moruș.