Ce contează pentru tine: cum te vezi tu sau ce spun alţii?

Am stat puţin zilele astea pe Facebook, dar suficient încât să îmi sară iar în ochi tot felul de postări sau comentarii nepotrivite/răutăcioase. Am aflat, astfel, într-o ordine aleatorie:

• că n-am voie să ies vara din casă fără manichiură şi pedichiură făcute;
• nici bocancii nu sunt acceptabili pe vremea asta că leşină lumea când se uită la pozele tale;
• că trebuie să am, obligatoriu, beach body ca să mă pot prezenta la plajă;
• că dacă am, totuşi, beach body, nu e bine să-l expun în SM, că sunt femei care n-au şi suferă;
• şi dacă n-am beach body tot nu trebuie să mă expun, că-s dizgraţioasă şi dau un exemplu prost;
• nici dacă-s nevopsită nu e bine, că firele alea albe sunt nasol de expus în public – bărbaţii grizonanţi sunt sexy, femeile grizonante sunt neîngrijite;
• dacă pleci în vacanţă, iar nu e bine că le faci în ciudă ălora de nu sunt plecaţi;
• dacă nu pleci, de ce nu pleci, o să te îmbolnăveşti de la atâta muncă;
• dacă dai check-in la vreun club de fiţe eşti, clar, cu gloata plină de bani şi ifose;
• dacă pui poze de la Vadu e clar că n-ai bani şi te-ai dus la mare pe buget de avarie.

Sunt doar câteva exemple, că deşteptăciuni din astea sunt cu duiumul.

Ce voiam să zic! Pe mine m-au primit la plajă şi nevopsită, şi fără unghii date cu ojă, fără beach body şi fără machiaj, cu petele şi ridurile la vedere.

Toate criticile şi vorbele astea aruncate în neant nu sunt despre cei luaţi în vizor de gura lumii, ci despre cei care le varsă.

Am fost slabă spre schiloadă şi mă vedeam grasă. Trei sferturi din viaţă nici prin cap nu mi-a trecut că aş avea ochi frumoşi. Am avut o culoare de păr de vis pe care am ascuns-o sub zeci şi zeci de vopseluri şi culori. Îmi doream să fiu pe placul altora fără să înţeleg că trebuie să-mi fiu mie pe plac.

Asta sunt eu azi, la 40 şi-un strop de ani. Mai plinuţă decât mi-aş dori să fiu, cu celulită din plin, riduri – multe dintre ele venite din încrâncenarea cu care am trăit ani şi ani de zile, câteva fire de păr alb, cearcăne adânci, pete multe pe faţă şi-o carte cutremurătoare în faţă.

Nu-s nici divă, nici n-am şanse la premii notabile sau vreo realizare de pus la panou. Sunt eu, cu o viaţă banală, dar mai mulţumită de ea şi de mine decât am fost vreodată. Pentru că fericirea nu stă în ceea ce spun alţii despre mine, ci în ceea ce ştiu eu despre mine.

Citeşte şi: Educaţia copilului, între sfaturile străinilor şi presiunea de a le arăta altora că eşti stăpân pe situaţie – Bianca Moruș (biancamorus.ro)