Statisticile arată că în România durata medie a unei căsnicii este de sub 15 ani. În fiecare zi sunt peste 100 de divorţuri în toată ţara, iar cele mai multe se înregistrează în Bucureşti şi Ilfov. Sigur, pe lângă ele sunt şi despărţirile care nu apar în niciun script oficial, ci poate doar în sms-urile şi  whatsapp-urile celor implicaţi. Aceştia nu vor figura niciodată pe lista persoanelor divorţate, dar asta nu înseamnă că nu au parte de aceleaşi trăiri ca ceilalţi, exceptând poate o eventuală luptă pe avere.

Cum majoritatea celor care mai intră din când în când pe blogul acesta fac parte din categoria 30+ (nu săriţi, vă ştiu şi pe ăia mai tineri, dar nu vă bag în seamă ca să nu mă deprim), ar trebui să ştim deja că nu există nici prinţul pe cal alb, despre care scriam mai demult aici, nici femeia „doamnă în societate, gospodină în bucătărie şi curvă în pat”. În viaţă chiar nu le putem avea pe toate, deci nici partenerul teoretic perfect. Cu toate astea, cuplurile par să nu mai înţeleagă nişte lucruri esenţiale într-o relaţie şi dau bir cu fugiţii de parcă ar fi atacaţi de turci. Prin urmare, ca de fiecare dată când mă lovesc pe mine dilemele existenţiale, i-am cerut ajutorul Bogdanei Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în consiliere de familie şi cuplu.

Spune Beigbeder că dragostea durează 3 ani? Dragostea sau fluturii?

Hai să fim sinceri că pornim de la premisa că Beigbeder a scris un roman de ficțiune totuși și acest titlu juicy a fost ceea ce a atras în primul rând cititorii. Dragostea înseamnă mult mai mult. Da, este adevărat că multe relații încep cu partea de ”fluturi” când partenerii sunt foarte atrași fizic unul de celălalt și da, vorbim atunci de partea hormonală, biochimică ce se estompează în timp. Este adevărat și că mult timp, chestionarele din domeniu au concluzionat că majoritatea divorţurilor au loc în cursul celui de-al patrulea an de căsnicie. Între timp însă lucrurile s-au mai schimbat.

O relație de cuplu înseamnă muncă. Nu vine de la sine și nu depinde doar de cât de mult îl iubim pe celălalt. O relație sănătoasă se măsoară mai ales după timpul și atenția pe care le acordăm celuilalt. Cu alte cuvinte o relație bună înseamnă efort. Chiar dacă sună precum un clișeu, o relație de iubire începe cu a ne iubi pe noi înșine. Să ne iubim pe noi înșine presupune asumarea responsabilității pentru propria stare de bine. E o fantezie să credem că partenerul este cel responsabil de binele și fericirea noastră. DA! O relație de iubire sănătoasă se bazează pe sentimentele puternice dintre parteneri. Însă o relație implică o alegere continuă. Iar alegerea pornește de la autocunoaștere, conștientizare și asumare a propriilor nevoi, maturitate emoțională și, nu în ultimul rând, autonomia a doi adulți care se susțin și își doresc să evolueze împreună.

În cuplu, mai ales la început, partenerii uită de lucrurile neîncheiate sau nerezolvate în viața lor. La începutul relației, acestea parcă nu există și nu au existat vreodată. Deseori așadar omitem faptul că la început nu există o totală dezvăluire a niciuneia dintre părți. Însă, din păcate, ulterior toate rănile anterioare ies la iveală, revin în forță în momentele de stres, oboseală, de criză a cuplului și cer să fie vindecate. Faptul că nu am vindecat trecutul ajunge să coste. Tardiv ne dăm seama că rănile anterioare ar fi trebuit conștientizate, spuse, confruntate mai devreme, atunci când ne era bine în cuplu. Dar atunci când ne e bine nu ne gândim la traume vechi, obiceiuri, convingeri rigide, vechi depresii sau anxietăți, nesiguranțe. Sau slabă autonomie și autocontrol. Îndrăgostirea le adoarme și ne lasă să visăm. Iar atunci când apar momente de greutate, firești în orice cuplu, găsim greu puterea să dăm piept cu realitatea, cu lucrurile pe care le-am lăsat nerezolvate.

Una peste alta, adesea după perioada de „fluturi” cum zici tu, multe cupluri nu au o rezistență la disconfort, iar la primele semne de tensiune, de greutate, de neînțelegere, chiar pe chestiuni mărunte, partenerii renunță și adesea o iau de la capăt în altă relație sfârșind cu același deznodământ. Un cuplu solid se construiește pe această rezistență la greu, pe momentele în care disconfortul se gestionează în cadrul relației. Nesiguranța și durerea, necesită timp să fie înțelese, frica de intimitate are nevoie și ea de multe confruntări și multe experiențe împreună, într-un cadru de siguranță. Necazurile, dificultățile inerente ale vieții e nevoie să fie gestionate împreună. Așadar, cheia e să avem răbdare cu noi și cu cel de lângă noi. La început este ușor. Și ca să fie mai ușor mai târziu, e nevoie să facem în fiecare zi un pas către descoperirea noastră, către descoperirea partenerului și către relația de cuplu. Astfel, când vor veni vremuri mai grele, toate acestea vor conta enorm și cuplul va avea pe ce să se sprijine. Din fericire, multe culturi (mai ales cele vestice, dar nu numai) au înțeles deja toate aceste aspecte vis-a-vis de ce înseamnă calitatea relației și cum se poate ea menține și au început să dezvolte programe pentru tineri care să vină în întâmpinarea lor și să facă această importantă prevenție. Programe bazate pe terapie individuală și de cuplu la începutul de drum al relației, pentru a-i sprijini să se descopere, să se cunoască și să fie pregătiți pentru viitoarele greutăți din viața de familie.

Am impresia că oamenii pornesc relaţii/căsnicii de la premise greşite. E suficientă iubirea? Ce factori ar trebui să mai luam în calcul când pornim la drum în cuplu?

Da, am crescut cu multe mituri legate de iubire și familie. Cum crezi că se nasc fanteziile despre iubire și viața de cuplu? Înțelegem și învățăm ce este iubirea din familia de bază: de la părinții și bunicii noștri. Din felul în care s-au comportat ei în relația lor de cuplu (cu afecțiune, certuri, distanță, compromisuri, reproșuri) și din mesajele pe care le-am primit direct de la ei. Maturizarea noastră emoțională se clădește pe ceea ce am moștenit de la ei și pe experiențele proprii din relațiile noastre anterioare. Experiențele emoționale din trecut își pun amprenta asupra convingerilor și așteptărilor legate de dragoste și cuplu. Copii fiind și vulnerabili, am avut tendința de a lua mesajele primite ca învățăminte de viață: „Iubirea înseamnă suferință, sacrificiu”, „Căsnicia distruge pasiunea și dragostea”, ”Toți bărbații înșeală”, ”Nu poți avea încredere în nimeni”, „Fericirea în cuplu vine de la sine, fără efort”, ”Bărbatul trebuie să susțină familia” sau  ”Femeia are responsabilitatea de a ține casa și de a îngriji copiii” etc. Mesajele primite atunci, în copilărie, de la persoanele de atașament, și-au pus direct în subconștient amprenta asupra felului în care privim relațiile noastre ca adulți.

Iubirea nu ne rezolvă problemele personale. Una dintre cele mai frecvente și nerealiste așteptări despre iubire și relația de cuplu este aceea că partenerul este responsabil de fericirea noastră. Vorbim aici de cei care își tot schimbă partenerii, ajungând mereu în punctul de a fi dezamăgiți deoarece nu și-au asumat rolul în eșecul cuplului: „Partenerul avea o problemă, din cauza lui ne-am despărțit.” Aceștia dau mereu vina pe celălalt pentru suferința, nefericirea și neîmplinirile personale. La cealaltă extremă sunt „cei dependenți de iubire” care nu înțeleg că autonomia, independența este esențială. Nu putem iubi dacă nu suntem capabili să fim și singuri, să tolerăm singurătatea, cu o stabilitate și un confort emoțional care să nu depindă de partener. Vorbim mereu de comunicare și intimitate în cuplu, însă cea mai importantă este capacitatea noastră de autocontrol, de responsabilitate personală. Multe dintre „problemele de comunicare” apar tocmai din lipsa autonomiei partenerilor. Un partener este dependent de celălalt, fie financiar, fie emoțional, fie este dependent emoţional sau financiar de familia de bază. Oricare dintre acestea produc conflicte și face ca relația de cuplu să devină disfuncțională la un moment dat. În plus, din păcate întâlnim foarte multe persoane cu personalități disfuncționale și dificultăți sau tulburări de sănătate mentală ale căror ”vindecare” nu poate să fie iubirea celuilalt, responsabilitatea celuilalt. Partenerul ne sprijină, e alături de noi, poate face unele schimbări de care avem nevoie pentru a rezolva problemele, însă nu poate să fie terapeutul sau sursa vindecării noastre și nici nu ar fi ok să fie așa. Ideea în cuplu este să ne sprijinim reciproc și nu unul să se sprijine în permanență pe celălalt.

Tot Bogdana spune că n-ar fi rău să ne uităm la materialul realizat de cei de la School of life, material despre istoria relațiilor de iubire, respectiv istoria căsniciei din antichitate până astăzi. Este un videoclip ce surprinde extraordinar de bine traiectoria noastră în privința iubirii și trăiniciei relațiilor, respectiv a căsniciilor. Acum, am să fiu foarte sinceră, mă aşteptam să fie ceva relativ plictisitor, însă e extraordinar de bine realizat şi captivant.

Şi, pentru că, nu-i aşa, subiectul acesta este unul inepuizabil, am rugat-o pe Bogdana să ne spună în următorul articol care sunt cele mai frecvente probleme care afectează un cuplu, cum ar putea fi ele rezolvate, dar şi cum ne dăm seama dacă mai e ceva de salvat sau plecăm prea devreme. Săptămâna viitoare vine episodul 2 din Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare.

Până atunci vă las mai jos şi câteva recomandări de cărţi pe această temă, selectate de Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut:

• John Gottman, Julie Gottman – Viaţa în doi când suntem trei
• Christianna Northrup – Reperul normalităţii
• Matthew D. Johnson – Mari mituri despre relațiile intime
• Douglas Stone, Bruce Patton, Sheila Heen – Comunicarea defectuoasă
• Harriet Lerner – Dansul relațiilor
• Jeffrey Young – Cum să-ţi reinventezi viața

Şi nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Drumul de la „până când moartea ne va despărţi” la separare (Ep. 1) appeared first on Bianca Moruș.

Sorina, să o luăm cu începutul. Ce gând te-a dus în Bali?

Un gând frumos, printr-o sincronicitate a vieţii. Ştii, am avut multe oportunităţi în decursul anilor să ajung în Bali, dar mereu a intervenit ceva. Bali cred că are un fel de magie. Ajungi când trebuie să ajungi. Uneori chiar şi atunci când nu eşti pregătit. Dar Bali e ca o lecţie de viaţă. Ştiu, sună foarte poetic, dar chiar aşa este. Bali este o energie înaltă, este o stare de spirit.

Planul tău iniţial cuprindea şi alte ţări, nişte teste, stabilirea unor contacte şi întoarcerea în ţară. Ce te-a făcut să renunţi la ultima parte?

Da, aşa este. Călătoria mea în Asia trebuia să fie de 3 luni. Timp în care să explorez potenţialul spiritual dar şi de relaxare al ţărilor din Asia de Sud-Est.  

Am ajuns în Bali pe 11 ianuarie şi plănuisem să stau o lună. Nu aş putea să îţi spun exact ce m-a făcut să rămân. E ca atunci când te îndrăgosteşti la prima vedere: încă nu cunoşti persoana de care te-ai îndrăgostit, dar simţi că te-ai îndrăgostit.

Am călătorit destul de mult, în 30 de ţări. Mi-au plăcut, am fost impresionată, în unele mi-am dorit să revin, tot în vacanţă, dar niciun alt loc nu m-a făcut să îmi doresc să rămân.

Bali încă de la început mi-a oferit o serie de sincronicităţi, aşa cum numai în filme am crede că este posibil.

La 3 săptămâni de când ajunsesem în Bali, m-am dus la o femeie care vorbeşte despre vieţile trecute şi despre misiunea noastră pe pământ. De cum m-a văzut mi-a spus că ne cunoaştem şi că Bali este casa mea, my homeland. Simţeam asta, însă nu îmi spusese nimeni până atunci. Ştiu, sună poetic, romantic şi ireal. Dar cam aşa s-au întâmplat lucrurile.

Când spun Bali eu văd în faţa ochilor Eat Pray Love, nu neapărat cu Javier Bardem în meniu. Ce e, de fapt, Bali? Şi mai ales, pentru cine e?

Bali, aşa cum spuneam, nu este pentru toată lumea. Sau depinde de fiecare ce caută. Bali oferă cam tot ce se poate oferi pentru o vacanţă, mai puţin zgârie nori şi infrastructura ultra modernă. În Bali poţi găsi hoteluri luxoase cu piscine infinity pe ţărmurile înalte din sud, plaje cu surferi cu pielea bronzată de soare pe coasta de vest, temple, cascade şi junglă.

Eat Pray Love descrie bine spiritul din Bali, deşi nu în profunzime. Dar Bali, da, îţi dă aşa o stare de iubire, poate nu neapărat pentru un alt om, dar pentru viaţă, pentru petreceri pe plajă, pentru meditaţie, pentru ceremonii în temple şi pentru natură.

Fă-mi un top 3/5 al locurilor tale preferate de acolo şi descrie-mi-le puţin.

1.       Ubud. Este şi primul loc unde am ajuns. Se află exact în inima insulei iar numele în balineză înseamnă tămăduire. Membrii familiei regale şi nu numai vin aici de sute de ani pentru a găsi linişte şi vindecare. Şi nu mă refer aici la nişte ape termale sau diverse tratamente, pur şi simplu la energia locului. Deşi destul de turistic, localnicii, prin ceremoniile zilnice, menţin această energie a locului.

Plus că aici găseşti o mulţime de restaurante şi cafenele foarte frumoase.

2.      Uluwatu. Este cel mai sudic punct din Bali şi templul protejează insula de energiile negative ce vin dinspre mare din sud. Nu am ce să fac, trebuie să vorbesc despre energii când vorbesc de Bali. În Uluwatu are loc în fiecare seară, la apus, un dans tradiţional, Kecak dance, care nu este susţinut de niciun instrument muzical, doar de ritmul celor care performează acest dans.

Acesta provine dintr-un vechi ritual de exorcizare şi reprezintă lupta între bine şi rău.

Însă plajele din Bali, pentru mine, sunt de-a dreptul fascinante, seara, la apus.

3.      Agung. Agung este cel mai mare vulcan activ de pe insulă. 3031m. Este un loc sacru pentru localnici. Ultima dată a erupt în iunie anul acesta. Pentru mine este un fel de reminder asupra miracolului vieţii. Oriunde ne-am afla. Natura are o forţă incredibilă, ca şi destinul, soarta. La poalele vulcanului se află templul-mamă, Besakih, vechi de peste 1000 de ani.

Am facut un top, însă Bali, chiar şi după aproape un an, reuşeşte să mă surprindă.

De ce să apeleze cineva la tine dacă vrea să ajungă acolo? Ce-i oferi tu în plus faţă de altcineva?

De când am ajuns în Bali mi-am petrecut timpul numai cu localnici. Am învăţat foarte multe de la ei. Acum am o echipă de 5 băieţi care mă ajută şi mă susţin în tot ceea ce fac. Ne completăm foarte bine, ei ştiu foarte bine locurile şi cultura şi mă ajută să le descopăr. Însă eu m-am născut în Romania, legătura cu ţara o am. Înţeleg cam ce îşi doresc oamenii care vin în Bali apelând la serviciile noastre. Reuşesc să empatizez mai uşor cu românii care vin aici şi caută o experienţă dincolo de vacanţă.

Plus că vizitez în prealabil locaţiile şi hotelurile. Sunt locuri turistice pe care nu le recomand. Sunt locuri mai puţin turistice pe care le prezint celor care ajung aici.

Am avut în ultima perioadă şi turişti australieni şi chiar din New York. Este adevărat, au venit prin recomandări, având mulţi prieteni din toată lumea. Însă oamenii mă percep, dincolo de serviciile pe care le ofer, ca pe o prietenă care este acolo, aproape de ei, orice s-ar întâmpla. Iar teoretic vorbind, îmi place să îmi răsfăţ clienţii. Dacă vor să organizăm o cină privată pe plajă sau o întâlnire privată cu un clarvăzător balinez, o putem face.

Calitatea serviciilor pe care le oferim, faptul că vizităm locaţiile, că îi îndrum exact către ce este cu adevărat frumos şi nu doar turistic, că întreaga echipă suntem o familie şi întâmpinăm clienţii ca pe prietenii noştri, acestea sunt atuurile noastre de neegalat.

Cum este Sorina de acum faţă de Sorina de acum un an? Ce s-a schimbat? Ce a rāmas?

Bali şi călătoria mea în Asia mi-au schimbat complet viaţa. Dacă înainte încă mai aveam răni ale copilăriei şi adolescenţei, starea de stres, de agitaţie, neîncrederea în proiecte şi uneori chiar în mine, această călătorie m-a făcut să percep cu totul diferit viaţa şi problemele ei. Cu siguranţă nu doar locurile în sine m-au schimbat ci şi căutarea mea spirituală. Dincolo de cursurile la care am mers, oamenii în Asia de Sud-Est încă păstrează în starea lor de a fi învăţăturile buddhiste şi hinduse şi cumva parcă am preluat din energia lor.

Cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc acum îmi spun că sunt foarte „zen”, nu sunt chiar tot timpul, însă faţă de anul trecut îmi este mult mai uşor să mă detaşez de oameni, situaţii şi probleme. Să mă detaşez nu înseamnă să nu caut o rezolvare a problemelor. Să mă detaşez de un om nu înseamnă că nu îl iubesc.

Cred că privesc mai profund lucrurile, deşi uneori pare că sunt easy-going şi poate fără o structură clară. Dar am învăţat că uneori, când ţinem cu toată forţa de o frânghie care opune rezistenţă, ajungem să ne rănim şi oricum am pierde acea frânghie pentru că există prea multă tensiune în acţiunea de a o ţine în viaţa noastră.

Am o structură, dar există şi un flow al lucrurilor. Anul acesta trebuia să ajung în Nepal, într-o mănăstire buddhistă. Nu am mai ajuns din cauza vizei din Indonezia, mi-a părut rău, dar nu am văzut acest lucru ca pe un eşec. La fel şi în cazul altor planuri pe care le-am avut şi nu s-au concretizat.

Da, sunt mult mai detaşată acum şi în starea de observare, a mea şi a celorlalţi. Oamenii nu sunt răi pentru că aşa le este natura, oamenii sunt răi pentru că au avut experienţe proaste sau au venit cu o karma. Se pot schimba. Nimic nu este permanent.

Mă simt foarte fericită, împlinită şi detaşată. Simt că sunt iubire pură, chiar dacă sunt singură în acest moment. Este o alegere. Dar viaţa mea pentru mine acum, în fiecare zi, este un moment de bucurie. Nu doar in Bali. Chiar şi acum, în România. Şi atrag şi mai multe lucruri şi oameni frumoşi în viaţa mea.

Sunt persoane care privesc cu neîncredere toată treaba asta cu meditaţia, cu regăsirea de sine. Ai vreun mesaj pentru ele?

Fiecare om se află într-un stadiu diferit de înţelegere şi conştientizare. Şi nu este nimic greşit în asta. Din punctul meu de vedere şi din experienţa mea, meditaţia m-a ajutat mult mai mult decât un proces pur mental ar fi putut-o face.

Am învăţat că meditaţia are trepte. Nu poţi ajunge să stai în casă şi să meditezi dacă nu ţi-ai rezolvat anumite traume emoţionale. Trebuie făcută treptat. În funcţie de fiecare om. Există meditaţii de deblocare ale traumelor emoţionale, meditaţii de echilibrare, de linişte. Apoi meditaţia devine activă. Parte din viaţă. Cum mâncăm, cum vorbim, ce simţim.

Dacă un om îşi caută liniştea, nu o va găsi din prima oră de meditaţie. Mintea creează gânduri. Este important, aşa cum am spus, să trecem de mai multe procese de conştientizare şi trepte pentru a ajunge la ceea ce numim starea de zen sau regăsire de sine.

Meditaţia nu este un trend, ceva la modă. Meditaţia este o tehnică interioară şi există de mii de ani. Poate că dacă nu ar fi funcţionat s-ar fi pierdut în istorie, dar încă se practică şi are rezultate fascinante, aşa cum şi unele studii ştiinţifice asupra creierului uman au demonstrat asta.

Spune-mi câte ceva despre familia ta din Bali. Cum i-ai găsit, cum v-aţi apropiat. De ce îi simţi pe oamenii aceia ca pe o familie?

Am ajuns la ei din pură întâmplare, de ziua mea, anul trecut. Cred că familia mea balineză a avut rolul de a mă vindeca de problemele interioare legate de familia mea naturală.

În iulie, după aproape 7 luni în care am locuit împreună, m-am decis să mă mut. Le sunt recunoscătoare pentru căldura şi bucuria cu care m-au primit în familia lor şi simt că prin ei m-am vindecat. Sunt multe de spus, dar da, pentru aproape 7 luni am locuit cu o familie balineză.

I-am simţit ca şi o familie deoarece dincolo de faptul ca au case de închiriat pentru turişti, eu pentru ei am fost mult mai apropiată. Mâncam împreună, îmi pregăteam singură cafeaua şi micul dejun în bucătăria lor, aveam grijă de copii, am mers în vacanţă împreună (tot in Bali J ), am luat parte la ceremoniile lor, îmbrăcată în hainele mamei familiei şi eram întrebată la ce oră mă întorc din oraş. J

În sufletul meu, ei vor rămâne mereu prima mea familie de pe insulă.

Şi totuşi? Găseşti un Javier Bardem pe insulă? Vine iubirea mai uşor acolo sau renunţăm la filmele romanţate?

Cred că sunt mulţi Javieri pe insulă, mai ales pe acolo, pe la mare, în zona de surferi şi petreceri pe plajă. :)) Eu în acest an am învăţat un alt fel de iubire. Nu iubirea aceea cu fluturi în stomac şi pierdut minţile. O iubire mai profundă, dincolo de dorinţele instinctive pe care le simţim poate cu toţii la un moment dat în viaţă. O iubire aşa, aşezată şi aproape telepatică. Uite, vezi, şi eu romanţez acum scenariul. J

Dar am aflat de la balinezi că iubirea lor nu e ca iubirea europeană. Sau poate o încorporează. Ei privesc iubirea între un bărbat şi o femeie bazată foarte mult pe respect, susţinere reciprocă şi dezvoltare spirituală, umană, nu ştiu cum să spun. Nu i-am auzit niciodată certându-se, iar atunci când apare o problemă încearcă foarte mult să se înţeleagă şi să o rezolve cu calm şi iubire. Deşi poate sună mai puţin romantic, dar ei par că au o stare profundă de iubire unii faţă de ceilalţi care poate nu se manifestă cu fluturi, trandafiri şi bomboane.

Dar cred că despre Javier vă pot spune mai multe anul acesta, anul trecut a fost preludiul unei iubiri ce simt că va apărea şi în viaţa mea, anul acesta, în Baliku.

Nu vă gândiţi însă că, între timp, Sorina stă şi aşteaptă să o caute fluturii pe la geam. Pregăteşte călătorii una şi una, pentru oameni curioşi, dornici să iasă din tiparul vacanţelor de relaxare şi distracţie. Pe lângă astea, Sorina oferă vacanţe-experienţă.

Pentru anul acesta pregătesc călătorii în India, Japonia şi sper că şi Nepal. Toate călătoriile sunt organizate împreună cu prieteni locali astfel că vom avea acces la mult mai multe informaţii, locuri şi tradiţii dincolo de partea turistică. Fiecare călătorie va îmbina bucuria unei vacanţe, dar şi sesiuni de meditaţie, yoga sau alte tehnici locale cum ar fi arte marţiale sau ceremonia ceaiului cu gheişe în Japonia. Mulţi dintre cei care au fost deja în Bali şi-au exprimat dorinţa de a vizita în următorii ani Bali legat cu o altă destinaţie cum ar fi Kuala Lumpur, Singapore, Australia şi chiar Noua Zeelandă.

Mai multe despre Sorina, descoperirile şi călătoriile ei citiţi pe pagina ei, Bali Soul Journey. Nu contează dacă aveţi de gând să plecaţi sau nu într-o astfel de vacanţă. Simplele mărturii de acolo reuşesc să vă umple inima de linişte şi bucurie.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Românca ce a plecat să viziteze Bali și și-a descoperit noua casă appeared first on Bianca Moruș.

A fost o vreme când cel mai important lucru era să am prieteni.

Apoi mi-am dorit să plec de acasă și să îmi câștig independența.

Mi-am dorit să fiu iubită.

Mi-am dorit să iubesc.

Când am descoperit un nodul suspect mi-am dorit să fiu sănătoasă.

Mi-am dorit să am succes.

Apoi am vrut să am bani.

Au fost multe lucruri pe care mi le-am dorit, care într-un anumit moment al vieții mele au contat mai mult decât orice.

Când am rămas însărcinată nimic altceva nu a mai contat decât să am un copil sănătos.

Când am aflat că fiică-mea e sănătoasă, mi-am dorit să fie fericită. Și de mai bine de 5 ani viața mea se învârte în jurul ei. Așa că atunci când am fost întrebată care este cu adevărat cel mai important lucru pentru mine, răspunsul mi s-a părut evident: copilul meu.

Și așa și este într-o oarecare măsură.

Un experiment extrem de interesant, la care am participat aseară, mi-a scos la iveală altceva, un ceva pe care îl bănuiam și nu prea, îl simțeam și parcă totuși, nu.

Trupa de teatru senzorial invitată la lansarea Bibliotecii de Esențe Silva ne-a invitat, la rândul ei, să ne punem căști audio, mască de somn și să ne lăsăm purtați într-o poveste. O poveste a fiecăruia și totuși a tuturor, bazată pe toate celelalte simțuri, mai puțin pe văz. Și știți de ce? Pentru că deși ni se pare că ochii ne ajută să vedem și să înțelegem lucrurile mai bine, tocmai ei sunt cei care ne păcălesc.

La capătul celor câteva minute am înțeles că acum, cel mai important lucru sunt eu. Că am nevoie ca eu să fiu bine. Doar așa pot să fac și să transmit binele mai departe.

Nu vă imaginați că am intrat brusc într-un proces revoluționar și că îmi voi schimba viața în mod radical. Nici nu știu dacă voi face vreo schimbare în acest moment sau dacă vreau să o fac. Știu doar că eu nu m-am uitat pe mine definitiv. Și că eu îmi voi oferi mai mult din ceea ce am nevoie la un moment dat.

Fie că îmi doresc să urc pe munte.

Sau să stau culcată pe spate, în iarbă, privind la stele.

Sau să dansez o noapte întreagă până nu-mi mai simt picioarele.

Sau doar să zac pe fotoliu, cu un pahar cu vin în brațe și să plâng în hohote la un film ireal de siropos.

Da, cumva, visele mele în această perioadă nu mai au legătură cu materialul, cu reușitele și cu topurile. Visele mele sunt cu mult mai simple și mai aproape de natural. Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e un sentiment senzațional să descoperi ce contează cu adevărat pentru tine într-un anumit moment și să nu-l lași să dispară în neant.

Acum, să vă povestesc puțin și despre această Bibliotecă de Esențe lansată aseară, căci este unul dintre cele mai drăguțe proiecte pe care le-am văzut în ultima vreme. Timp de 6 săptămâni, Silva în parteneriat cu Librăriile Cărturești, transformă etajul 2 al Cărturești Carusel într-un spațiu în care suntem îndemnați să ne acordăm câteva momente doar nouă, să ne gândim la ceea ce este important cu adevărat pentru noi. Fie că mergeți acolo la atelierele de storytelling ținute de minunat de talentatul Iulian Tănase(nu știu ce a fost în capul meu de nu m-am înscris și eu), la cele de fotografie sau gătit, sau pur și simplu ca să citiți din colecția de 30 de titluri recomandate de Iulian Tănase, Răzvan Exarhu și Laura Câlțea, este locul potrivit pentru mesajul organizatorilor: #SurprindeEsența.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Tu cum descoperi ce este cu adevărat important pentru tine? appeared first on Bianca Moruș.

Ora 7.30. Da, nici eu nu vreau să ştiu cum arată ora aia în week-end dar nu mai e ca şi cum aş avea de ales.

În timp ce eu îmi strâng mai tare perna în braţe, aud aproape şoptit şi mieunat:

– Mamiii!

Nu, nu vreau. Nu aud nimic. Nu vreau să aud.

– Mamaaaa! (un pic mai vocal)

Te rog, te rog, fă o minune şi culcă-te la loc. Te rog, te rog din sufletul meu adormit.

– Mama, m-am trezit. Vino!

– Nuuuu!(cu o voce sfârşită)

– N-auzi că m-am trezit?

– Vino tu la mine, să mai dormim puţin.

– Ce?(ăsta a fost deja urlat)

– Vreau să mai dorm.

O aud cum bombăne, cum alunecă uşor din pat şi apoi îi aud paşii pe parchet. Se apropie tiptil, de parcă n-ar vrea să mă deranjeze. De câte ori v-am spus să nu credeţi în aparenţe? Îşi lipeşte faţa de a mea şi stă câteva secunde aşa, respirându-mi în nas. Deschid un ochi.

– Mama! (Amuzată)

– Mmmm.

– Hai, mama! Hai să ne trezim!

– Eu vreau să mai dorm. Hai lângă mine!

– Eu nu mai vreau. Ridică-te şi hai să ne jucăm!

– Bine, dar mai stăm 5 minute.

– Biiine!

Se ghemuieşte în braţele mele şi începe să toarcă.

– Mami, ce mă bucur că eşti tu mama mea. Eu am vrut să fii mama mea. Când nu eram eu aici, eram ca bacteriile(nu le vezi, dar există), mi-am dorit foarte mult ca tu să fii mama mea şi uite, acum aşa este.

În timp ce eu mustăcesc şi o pup tandru pe părul care miroase a miere(din fericire, de la şampon, că încă nu a ajuns la borcan), gândindu-mă ce copil minunat, blând şi bun am, aud:

– Buna dimineaţa! Gata, acum ne trezim. Hai, că avem prea multe de făcut ca să mai stai să dormi.

Ziceam blând şi bun? Mă scuzaţi. Încă nu mi-am băut prima cafea a zilei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Dimineţile de weekend cu cel puţin un copil prin preajmă appeared first on Bianca Moruș.

Nu intru în substraturi psihologice, căci nu e domeniul meu. Dar ştiu cu siguranţă un lucru: copiii au capacitate infinită de iubire. Şi dacă nu sunt învăţaţi să facă asta, nici nu vor face deosebiri între persoanele pe care le iubesc. Mama e unică. Tatăl, la fel. Bunicii sunt şi ei entităţi speciale. Copiii nu iubesc mai mult sau mai puţin. Ei iubesc. Fără să facă discriminări sau să condiţioneze dragostea aceea imensă şi pură. Şi nu vor iubi mai puţin pe cineva doar pentru că a apărut în viaţa lor o nouă persoană pe care să o iubească. Îşi arată pentru moment interesul sau preferinţa de a petrece cu altcineva mai mult timp, dar asta nu înseamnă că vă iubeşte mai puţin. Ci doar că a găsit şi alte puncte de interes, oameni de la care să înveţe lucruri noi, cu care să se simtă bine şi să evolueze.

Nu mai puneţi copiii să aleagă! În afară de faptul că puteţi primi voi o recunoaştere care nu vă ajută la nimic, nu obţineţi nimic bun. Îi învăţaţi însă că trebuie să facă diferenţe. Nu înţeleg de ce le place oamenilor să-i pună pe cei mici să aleagă: „Pe cine iubeşti mai mult: pe mama sau pe tata?”, „De cine îţi place mai mult: de A sau de B?”, „Ce jucărie e mai frumoasă: maşina sau păpuşa?” Fiica mea nu înţelege nici ea de ce i se pun astfel de întrebări. Dar mereu are acelaşi răspuns, unul care îi vine din suflet: „Îmi plac amândouă/Îi iubesc pe amândoi”. Ea nu spune că mă iubeşte doar pe mine sau pe taică-su. Îşi iubeşte bunicii, educatoarea, naşii, prietenele. Şi nu se teme să le spună asta ori de câte ori simte ea să o facă sau simte că au ei nevoie să audă asta.

Cei mai mulţi ne plângem că trăim într-o lume tot mai rea, mai crudă, în care interesele materiale primează. Dar ţine tot de noi să o schimbăm. În loc să ne învăţăm copiii să fie fiare, ca să supravieţuiască, mai bine îi încurajăm să ofere iubire. Să îi ferim de eventuale decepţii nu îi ajută, ci doar îi împietreşte. Lăsaţi copiii să iubească! Şi lumea va fi mai frumoasă.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Lăsaţi copiii să iubească! appeared first on Bianca Moruș.

Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.

Eu nu sunt atât de convinsă că tot ce am ales să fac în viaţă a fost corect sau bine. Ba sunt sigură că am facut tone de greşeli. Şi aş fi putut face multe lucruri cu mult mai bine. Aşa că eu nu îmi doresc ca fiică-mea să fie copia mea decât cel mult când vine vorba de haine şi asta doar cât o va mai amuza pe ea.

Îmi doresc să fie însă mai deşteaptă decât mine.

Îi doresc să facă alegeri mai bune sau mai inspirate.

Îmi doresc să fie mulţumită de felul în care arată, dar să nu considere că frumuseţea e o calitate.

Îmi doresc să înveţe, să vrea mereu să evolueze, să rămână mereu la fel de curioasă precum este acum.

Îmi doresc să fie fericită dar să nu uite de cei nefericiţi.

Îmi doresc să continue să se joace şi după vârsta la care societatea consideră că nu mai e în regulă să faci asta.

Îmi doresc să aibă curaj să lupte pentru lucrurile în care crede, să nu îi fie teamă să spună ce gândeşte dar să ştie să fie şi diplomată.

Îmi doresc să îşi dorească mereu mai mult dar să nu fie dezamăgită că nu are mai mult. Să înţeleagă că e bine să tinzi spre mai bine dar să nu uite să trăiască binele din prezent.

Nu îmi doresc să nu facă greșeli, dar îmi doresc să învețe din ele.

Îmi doresc să simtă fericirea, nu să o caute.

Îmi doresc să iubească oameni și animale, nu lucruri.

Îmi doresc să nu renunțe ușor dar să fie capabilă să renunțe atunci când își dă seama că ceva nu i se potrivește sau nu îi este pe plac.

Îmi doresc să știe că oamenii pot fi falși dar să nu își piardă încrederea în toți. Să fie circumspectă, dar deschisă.

Îmi doresc să aleagă mereu argumentele, nu tonul ridicat.

Îmi doresc să știe că o iubire pierdută sau niște probleme care pe moment par de nedepășit nu înseamnă un final, ci o etapă.

Îmi doresc să nu se compare cu alții, nici cu cei mai buni, nici cu cei mai slabi. Îmi doresc să fie ea, în varianta ei cea mai reușită.

Îmi doresc să-și recunoască greșelile și să nu se teamă să-și ceară scuze.

Îmi doresc să fie liberă, să își aleagă drumul și să îl schimbe când simte că nu mai e drumul ei, să aibă rădăcini dar să nu înțepenească în ele.

Îmi doresc multe pentru ea, nu de la ea.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Fata mea, nu fi ca mine! Fii tu! appeared first on Bianca Moruș.

Conform dexonline, TRADÍȚIE, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obicei, uzanță; datină. Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral de-a lungul timpului. [Var.: (înv.) tradițiúne s. f.] – Din fr. tradition. Sursa: DEX ’09 (2009)

Deci, din start vorbim despre concepţii, obiceiuri vechi. Aş vrea să vă reamintesc că în trecut aşa-numitele vrăjitoare erau arse pe rug. Era un obicei popular în acea perioadă şi sprijinit de majoritatea oamenilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sclavie. Sau pentru luptele dintre gladiatori. Sau pentru bigamie, care încă este permisă în unele părţi ale lumii şi nu se mai revoltă nimeni. Deci asta cu tradiţia nu înseamnă nimic. Acum vreo 20 de ani, nu mai mult, să trăieşti împreună cu un bărbat fără să fii căsătorită încă era ceva greu de digerat în societatea noastră cea tradiţionalistă. Nu mai spun că dacă mai şi făceai copii fără să ai acte, aveai şanse mari să câştigi statutul de paria. Azi, în privinţa asta lucrurile sunt uşor mai blânde. Da, încă mă întreabă oamenii, nedumeriţi, de ce nu mă mărit. Da, încă sunt mulţi care nu pricep de ce nu am făcut nunta odată cu botezul copilului. Încă se uită unii ciudat că nu am acelaşi nume cu al fiică-mii şi nu o dată am fost întrebată dacă sunt divorţată. Pare mai uşor de acceptat un divorţ decât o relaţie fără căsătorie. Dacă stau să caut în acelasi Dex, pot fi catalogată drept amantă chiar.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit2, ibovnic. – Din fr. amant, lat.amans, -ntis. Sursa: DEX ’09 (2009)

Fără prea multe explicaţii, mie îmi este bine aşa. N-am simţit vreodată nevoia de acte, nici să îmi schimb numele, nici să mă leg(temporar sau definitiv) printr-o hârtie care nu îmi aduce nimic(şi aici nu discutăm despre aspecte financiare, investiţii, moşteniri că deviem grav). Dar aşa sunt eu şi aşa îmi place mie. La fel de bine îi înţeleg pe cei care vor să se căsătorească, visează la ziua nunţii, simt că e un gest care îi împlineşte. Bravo lor! Dar de ce doar un bărbat şi femeie trebuie să aibă dreptul să trăiască acest lucru ca şi cuplu, nu reuşesc să pricep. Nu înţeleg disperarea de a le lua o bucurie(şi până la urmă, nişte drepturi) unor oameni, că asta sunt de fapt şi de drept. Sunt oameni care se iubesc şi vor să îşi poarte numele, să se ştie împreună în toate. Cine suntem noi să le judecăm alegerile? Cine suntem noi să le decidem soarta? Cine suntem noi să le interzicem să devină o familie şi în acte? Cu ce ne încurcă pe noi, aştia care trăim în cupluri heterosexuale, căsătoria dintre homosexuali? Cu cu ne afectează? Am să închei spunându-vă că fiică-mea, când desenează familia, se desenează pe ea, pe taică-su şi pe mine plus un câine şi o pisică(imaginari, cel puţin pentru moment). Şi nu, nu greşeşte cu nimic. Familia are câţi membri vrei tu să aibă, înrudiţi sau nu, dar pe care îi vrei aproape mereu, inclusiv în desene. Dacă unii vor şi acte pentru asta, de ce trebuie să ne opunem? Ce rău ne face în mod direct căsătoria unor oameni care se iubesc? Oare nu urâm prea mult în numele aşa-zisei normalităţi, încercând să le minimizăm lor iubirea?

Sursa foto: sqwears.co.uk/history-of-lgbt-rights-uk/

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Despre familia tradiţională, altfel appeared first on Bianca Moruș.

1. Sunt bărbaţi care încă se cred în epoca de piatră. Femeia trebuie să ţină casa curată, să facă mâncare, cumpărături(dar cu limită), să spele, să calce, să educe copilul şi să zâmbească la vederea soţului mult-iubit. Şi mai mult, să înţeleagă că rolul lui în şi pe lângă casă este să repare(dacă se pricepe şi dacă are chef), să ducă gunoiul(dar nu în fiecare zi, că n-are rost atâta tevatură) şi să ducă maşina la service.

2. Când vine vorba să stea cu copiii, bărbaţii îţi fac din când în când o favoare. Iar când cei mici trebuie schimbaţi, duşi la baie sau hrăniţi, bărbaţii te strigă de parcă ar fi luat casa foc. În faţa prietenilor, pe de altă parte, povestesc cum le dau de mâncare, se joacă cu ei, le fac baie sau îi învaţă să îşi lege şireturile.

3. S-au îngrăşat 20 de kile de când v-aţi cunoscut, dar tot ei comentează că te-ai cam rotunjit un pic, nu te-ai vopsit sau nu mai eşti atât de elegantă ca pe vremuri.

4. Uită mereu să pună capacul la pasta de dinţi sau pe cel de la wc dar ştiu exact câte goluri a dat în campionatul din ’86 nu ştiu ce jucător obscur.

5. N-au o problemă să înjure cum le vine la gură când se enervează dar dacă o femeie face acelaşi lucru este needucată.

6. Nu ştiu să facă diferenţa între mărar şi pătrunjel sau între mango şi avocado dar ştiu că mâncarea pe care tocmai le-ai pus-o în farfurie ar fi fost mult mai bună daca ai mai fi pus ceva. Nu ştiu ce, că asta e treaba ta, dar sigur putea fi mult mai bună.

7. Dorm fără probleme, nu-i trezeşte nici cutremurul, nici urletele disperate ale bebeluşului iar dimineaţa se uită strâmb la tine, că eşti încercănată şi morocanoasă.

8. Ei pot avea prieteni mulţi şi de orice sex dar sunt convinşi că femeile nu pot avea prietenii sincere cu un alt bărbat.

9. Se mândresc cu numărul cuceririlor dar dacă aud că o femeie a avut un sfert din numărul relaţiilor lor o cataloghează ca femeie uşoară. Pe de altă parte, le cad ochii în decolteele altora dar tu te îmbraci cam provocator.

10. Şi ultimul, dar poate cel mai important: n-au nevoie de 3 ore ca să iasă din casă dimineaţa şi să arate decent. În 5 minute din momentul în care s-au trezit pot ieşi pe uşă şi să nu ai ce să le reproşezi.

Acesta este un fel de pamflet. Orice asemănare cu întâmplări din viaţa voastră poate să fie întâmplătoare. Sau nu.

Domnilor, fiţi fără de griji! În curând urmează să vorbim şi despre ce detestaţi voi la noi.

Sursa foto: www.medium.com

The post 10 motive pentru care detestăm bărbaţii appeared first on Bianca Moruș.

De ce trebuie să aleagă copilul acela? De ce trebuie să înveţe că dragostea se împarte? Dacă faci 2, 3, 7 copii, îţi împarţi inima şi îi iubeşti pe unii mai puţin? Cât de egoistă şi frustrată trebuie să fii ca să îţi doreşti ca cel mic să îşi iubească tatăl mai puţin? Păi nu tot cu o mare dragoste l-ai făcut? Nu l-ai iubit pe bărbatul ăla căruia acum vrei să îi iei faţa? Sau pe el l-ai iubit mai puţin decât te iubeşti pe tine?

Văd femei care îşi desconsideră bărbaţii în faţa propriilor copii. Îi jignesc în fel şi chip, îşi varsă năduful şi îşi plâng supărările în faţa celor mici. Se victimizează din dorinţa de a-i atrage mai mult şi mai mult de partea lor, fără să se gândească la răul pe care îl fac.

Copilul care trăieşte aşa ceva va fi debusolat, sufletul lui va duce o luptă cumplită între dorinţa de a-şi proteja mama şi iubirea firească faţă de tată. Va învăţa că dragostea e cu jumătăţi de măsură şi că respectul e doar un cuvânt în dicţionar. Copilul trebuie să ştie că părinţii lui îl iubesc amândoi mai ceva ca pe ochii din cap. Şi că e normal ca el să simtă la fel. Pentru amândoi.

The post Să mă iubească pe mine mai mult appeared first on Bianca Moruș.