„Nu există nu pot.”

„Universul îţi oferă ceea ce gândești.”

„Gândește pozitiv.”

„Dacă vrei suficient de mult, vei reuși.”

Sunt peste tot. Pe Facebook, pe Instagram, în discursurile motivaţionale, în cărţile de dezvoltare personală, în comentariile bine intenţionate ale rudelor. Şi, nimic de zic, sună frumos, încurajator.

Problema este că multe dintre aceste mesaje au mai multă legătură cu marketingul decât cu psihologia, mai mult cu vânzarea de iluzii decât cu realitatea. Oricât ne-ar plăcea nouă să pice binele din cer, viaţa reală este ceva mai complicată decât un citat scris peste o fotografie cu un apus.

Chiar nu poţi orice îţi dorești. Știu, nu e cea mai populară idee, dar e adevărul gol-goluţ. Nu poţi controla nici genetica, nici bolile (decât în limita prevenţiei şi a tratamentelor testate). Nu poţi controla accidentele, deciziile altor oameni, contextul economic, faptul că te-ai născut într-un anumit loc și într-o anumită familie.

Sigur, poţi influenţa multe lucruri. Poţi crește probabilitatea unor rezultate, poţi depune efort, poţi învăţa din greu şi poţi persevera. Dar între „pot influenţa” și „pot orice” este o diferenţă uriașă. Iar când cineva nu reușește, mesajul „poţi orice” se transformă foarte ușor în: „Dacă n-ai reușit, înseamnă că nu ai vrut suficient.”

În psihologie există un concept tot mai discutat în ultimii ani: pozitivitatea toxică. Şi nu aducem aici în discuţie optimismul, speranţa, visurile care ne dau drive-ul necesar de a merge mai departe, mai ales atunci când dăm şi de obstacole.

Este vorba de convingerea că emoţiile dificile trebuie eliminate, negate sau înlocuite rapid cu gânduri pozitive. Este momentul în care un sincer: „Sunt devastat(ă)” primește răspunsul: „Gândește pozitiv.” Când un atât de necesar: „Mi-e frică” este tratat cu: „Hai, acum, doar nu vrei să atragi piaza rea.” Mărturisirea „Sunt furios/oasă” este întâmpinată cu: „Priveşte partea bună.”

Emoţiile nu dispar pur şi simplu pentru că le interzicem. Dimpotrivă, se transformă în altele, care consumă şi frustrează. Mai mult, există situaţii în care optimismul exagerat nu doar că nu ajută, ci poate deveni periculos. În relaţiile abuzive, de exemplu. Nu sunt deloc puţini oamenii care rămân ani întregi într-o relaţie toxică agăţându-se de speranța că partenerul se va schimba, că data viitoare se va purta diferit şi că în spatele comportamentului agresiv există, de fapt, un om bun care are nevoie doar de mai multă înţelegere. Cercetările arată, de fapt, că speranţa excesivă într-o schimbare a agresorului și anumite forme de iertare pot contribui la incapacitatea de a pleca sau la întoarcerea în relaţii abuzive.  Pare paradoxal, dar uneori ceea ce ţine victima captivă nu este lipsa optimismului, ci prea mult optimism.

Dar poate cea mai periculoasă idee din ultimii ani este că fiecare om își creează complet propria realitate prin gândurile sale. Dacă ai succes, l-ai manifestat. Dacă ești sănătos, ai manifestat. Dacă ești fericit, ai manifestat.

Sună bine, nu? Şi atunci cum ne explicăm prezenţa – în proporţii îngrijorătoare – a violenţei, sărăciei, abuzurilor, bolilor mortale? Mergând un pic mai departe, ajungem într-un loc extrem de periculos, când o victimă este catalogată drept responsabilă pentru ceea ce i s-a întâmplat. Nu mai există context, uităm de nedreptate, de anumite limitări personale şi, de ce nu, de aşa-numitul ghinion, momentele alea în care nu ne ies lucrurile orice am face. Există doar oameni care n-au manifestat suficient de bine.

Psihologic vorbind, ăsta nu este empowerment, ci învinovăţire ambalată spiritual. Şi nu pot să nu mă gândesc la povestea amiralului James Stockdale, prizonier de război timp de peste șapte ani în Vietnam, care a observat şi testat pe propria piele o ipoteză. Nu cei mai optimiști au supravieţuit condiţiilor crunte şi torturii, nu cei care spuneau „vom fi liberi până la Crăciun” pentru că atunci când Crăciunul trecea și nimic nu se schimba, speranţa lor se prăbușea. Au supravieţuit cei care reușeau să facă două lucruri simultan: să creadă că vor ieși într-o zi de acolo și, în același timp, să privească realitatea exact așa cum era. Asta este esenţa paradoxului Stockdale: nu ne ancorăm nici în optimism orb, nici în pesimism, ci în speranţă ancorată în realitate.

Practic, ideea nu este simplistul „să gândești pozitiv”, ci să gândești suficient de realist încât să poţi acţiona. Emoţiile dificile nu trebuie anihilate, ci ascultate. Nu există ideea că poţi orice, ci că poţi influenţa multe lucruri. Sănătos este să păstrezi speranţa fără să negi realitatea pentru că viaţa nu devine mai ușoară atunci când ne minţim frumos. Dar devine mai uşor de gestionat atunci când vedem lucrurile așa cum sunt și descoperim că putem merge mai departe chiar și de acolo.

Citeşte şi: De ce ne e mai ușor să cerem soluţii decât să luăm propriile decizii – Bianca Moruș

The post „Poţi face orice îţi doreşti.” Cum am ajuns să confundăm psihologia cu citatele de pe cană sau de la „cafeluţa de dimineaţă” appeared first on Bianca Moruș.

Nu e vorba că sunt nerecunoscători sau că vor prea mult, ci sunt oameni care pur şi simplu s-au obişnuit atât de tare să aştepte o lovitură grea, încât liniştea sau binele li se par suspecte. Le intră o primă mult-dorită – sigur apare o cheltuială. Găsesc un potenţial partener interesant de viaţă – sigur o să se întâmple ceva care să strice totul.
Primesc o veste bună – imediat se gândesc la ce se va întâmpla rău după asta.

Cred că mulţi oameni trăiesc aşa fără să realizeze cât de obositor e. Nu trăiesc prezentul, doar îl inspectează ca pe o cameră în care sigur e ceva în neregulă. În psihologie există un termen pentru asta: cherofobie, frica de fericire. Nu e frica de a fi bine, ci frica pentru ceea ce vine după. De ce se ajunge în acest punct? Pentru că undeva pe drum, creierul a făcut asocierea asta toxică: dacă mă bucur prea tare, o să doară şi mai tare când pierd.

Aşa înveţi să nu te mai laşi să simţi fericirea aşa cum vine ea. O primeşti doar puţin, calculat, controlat, ca şi cum ai conduce maşina cu frâna trasă. Pentru noi, românii, teama asta vine inclusiv din „grija” familială şi societală. Ia să văd ce recunoaşteţi din următoarele:

„ştii că din râs dai imediat în plâns”;

„prea frumos ca să fie adevărat”;

„să nu te bucuri prea devreme”;

„nu te lăuda că atragi piaza rea”.

Le-am auzit atât de des încât am ajuns să confundăm anxietatea cu maturitatea. Ni se pare că suntem mai pregătiţi dacă anticipăm dezastrul. În realitate, să te chinui îniante să ai un motiv real nu înseamnă că eşti mai pregătit pentru durere, ci că îţi iroseşti momentele bune. Iar asta cred că este una dintre cele mai triste forme de autosabotaj: să nu-ţi dai voie să stai relaxat, să guşti din propriile reuşite pentru că eşti preocupat să te uiţi peste umăr la nenorocirea care „sigur” se apropie.

Şi de parcă nu era suficient, mulţi dintre oameni se jenează de propriul succes. Îşi ascund reuşitele şi fericirea, le minimizează şi le explică. După orice laudă sau felicitare primită, ei vin automat cu:

„eh, nu e mare lucru;”

„am avut noroc”;

„să vedem cât ţine.”

E ca şi cum entuziasmul ar fi periculos, ar atrage instantaneu problemele. Psihologia ne arată însă exact opusul faţă de ce ne spune anxietatea: momentele de bucurie nu te fac mai vulnerabil. Dimpotrivă, îţi construiesc rezistenţa psihică.

Oamenii care îşi dau voie să simtă recunoştinţă, conectare, linişte, entuziasm îşi construiesc, în timp, mai multe resurse emoţionale pentru perioadele grele. Fericirea nu se plăteşte. Nu există un contabil cosmic care spune: „ai râs prea mult săptămâna asta, pregăteşte-te.” Dar mintea anxioasă funcţionează exact aşa, ca şi cum viaţa ar trebui să compenseze imediat orice bine.

Autoprotecţia nu înseamnă să fii mereu pregătit pentru rău, ci să îţi dai voie să trăieşti binele atunci când există. Viaţa chiar o să doară uneori, dar asta nu înseamnă că trebuie să începem suferinţa mai devreme decât e cazul.

Emoțiile pozitive nu sunt doar recompense trecătoare, ci cărămizi pentru reziliență. Ne lărgesc perspectiva mentală, ajutându-ne să vedem soluții pe care anxietatea le blochează. Ne ajută să acumulăm resurse care să ne susţină în perioadele de criză şi să ne construim un rezervor de energie psihologică.

Vestea bună – pentru că există şi ea, indiferent că o recunoşti sau nu – este că poţi modifica acest tipar de funcţionare cu câteva obiceiuri pe care e nevoie să le repeţi la fel cum repetai Scrisoarea a III-a în şcoală, ca să nu te ia la ochi profa de română.

• Poţi începe cu deja celebra scrisoare de recunoştinţă/apreciere. Ştiu, dacă nu eşti învăţat să te uiţi la lucrurile bune, va fi un supliciu să te apuci de aşa ceva. Pune totuşi câteva cuvinte pe foaie, oricât de greu ar fi sau de prostesc ţi s-ar părea. Sau dacă ţi se pare mai simplu, scrie pe o foaie câteva cuvinte bune (despre o reuşită, o calitate, ceva frumos) şi pune-o într-un mic borcan sau un castron drăguţ şi fă asta în fiecare zi. Periodic, citeşte-le şi gândeşte-te la ce stări şi emoţii îţi trezesc. Dă-ţi voie să zâmbeşti, să respiri adâns, să le simţi la intensitatea pe care o merită.
• Zâmbeşte! Chiar dacă nu îţi arde, chiar dacă nu vezi sensul, chiar dacă crezi că  e ridicol. Mimarea unui zâmbet, chiar şi când nu simţi nevoia, ajută la creşterea stării de bine.
• Adu noutatea în experienţele familiare. Te-ai obişnuit să nu te bucuri, aşa că nici nu o vei face doar pentru că te gândeşti că aşa ar trebui. Este nevoie să te reeduci în acest sens, aşa că încearcă să te uiţi la lucrurile fireşti cu lentile noi: tratează un weekend cu familia ca pe o vacanţă, o ieşire la restaurant ca pe o aniversare, o ieşire în parc ca pe un eveniment notabil. Priveşte lucrurile din viaţa ta ca pe un dar de la viaţă, nu ca pe un dat.
• Foloseşte practici de mindfulness – ancorarea în prezent, trăieşte în aici şi acum astfel încât să înveţi să simţi micile momente de fericire.

Fericirea nu este o amenințare ascunsă și nici un semn că urmează un dezastru. Este o resursă activă pe care o poți cultiva prin implicare personală. Preia controlul asupra micro-obiceiurilor tale şi fă primul pas către eliberarea de frica de bucurie.

Dacă ai nevoie de un sprijin în această direcţie, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș

The post Fericirea care sperie. De ce nu se pot bucura unii oameni nici atunci când le merge totul bine appeared first on Bianca Moruș.

De câţi ani oare te hrănești cu imaginea pe care o proiectează alţii pe familia și casa ta? De câţi ani încerci să te convingi că nu e chiar atât de rău și că e nevoie de un pic de timp, de un pic de răbdare și lucrurile se vor rezolva?

Te uiţi la poze, asculţi o melodie anume, retrăiești câteva momente și încerci să îţi dovedești că e doar o chestiune de moment. De câţi ani tot trăiești cu impresia că e doar un moment, o perioadă, o etapă?

Sunt mulţi oameni care trăiesc durerea de a duce o viaţă care nu e a lor, nu e ce-și doresc și sigur nu e ce au visat. Nu e vorba că trăiesc o viaţă falsă. Nu prezintă conștient o altă imagine în afara casei. Doar au învăţat poate că nu e treaba altuia ce se petrece la ei în ogradă. Că nu trebuie să spele rufele murdare în public. Că poate nu ar înţelege altcineva de ce stau, de ce suportă sau de ce au ajuns în situaţia actuală. Poate să fie vină, rușine, frică. Sunt tot atâtea posibilităţi câte emoţii.

Poate că nici pentru tine nu e foarte clar ce nu merge. Poate că nu ai de-a face cu abuzuri sau poate că nu știi să le recunoști. Poate că nu ai de-a face cu lipsuri materiale sau poate că nu le ai pentru că faci totul ca ele să nu existe. Poate că nici măcar certurile nu (mai) sunt la intensitatea aia care să te consume sau să te epuizeze. Poate că te-ai obișnuit atât de mult cu lipsa de conectare – cu partenerul și apoi, cu tine – încât nici măcar nu mai știi să spui exact care e problema.

Și totuși… ceva nu-ţi dă pace. Nu ești fericită, nici liniștită, nici mulţumită. Simţi că duci o viaţă care nu e a ta. Nici măcar tu nu mai ești tu în ea.

Poate că nici nu mai știi când ai început să dispari din propria viaţă pentru că asta se întâmplă arareori brusc. Nu te trezești într-o dimineaţă și realizezi dintr-odată că nu mai ești bine. De cele mai multe ori e un proces lent, aproape invizibil. Renunţi întâi la lucruri mici: la o nevoie, poate la o opinie sau o limită, la ceva ce îţi făcea plăcere sau la întâlnirile cu unii dintre prieteni. Apoi începi să te adaptezi: să eviţi conflicte sau să porţi unele fără miză reală, să explici mai mult şi să ceri mai puţin, să ocupi cât mai puţin spaţiu emoţional.

Până când, fără să îţi dai seama exact când, ajungi să trăiești mai mult în rolurile tale decât în propria identitate. Soţie, mamă, parteneră, omul care ţine casa în picioare, care înţelege, are răbdare, nu cere, dar rezolvă.

Unde mai ești în toată povestea asta? Şi nu, întrebarea care contează nu e: „De ce nu pleci, ci ”Când ai început să crezi că ceea ce simţi nu mai contează?”

Oamenii nu rămân în relaţii nefericite fiindcă iubesc suferinţa, ci pentru că, în timp, își pierd accesul la ei înșiși, la propriile repere, la încrederea că au voie să își dorească mai mult. Uneori motivele sunt vizibile și practice: copiii, dependenţa financiară, frica de schimbare, teama că nu s-ar descurca singuri după atâţia ani.

Altele sunt mult mai greu de explicat și tocmai de aceea, atât de greu de depășit. Rușinea, de exemplu. Rușinea că ai ales greşit, că ceilalţi poate nu ar înţelege, că ai construit ani întregi o imagine de familie fericită și acum simţi că totul se prăbușește.
Rușinea de a recunoaște chiar și faţă de tine că nu mai poţi. Iar rușinea asta are un efect foarte pervers: te izolează. Te face să taci exact atunci când ai avea cel mai mult nevoie să vorbești.

Mai există și neputinţa învăţată, acel fenomen care apare atunci când cineva încearcă ani la rând să repare, să explice, să salveze, să schimbe ceva și ajunge, în cele din urmă, să creadă că nimic nu mai poate fi schimbat. Oboseala emoţională devine atât de mare, încât omul nu mai are energie nici să își imagineze altă viaţă. Iar uneori ceea ce încă numim iubire nu este altceva decât o formă de supravieţuire emoţională.

Multe persoane ajung să se adapteze atât de bine la nefericire, încât aceasta începe să li se pară normală. Sunt funcţionale – merg la muncă, cresc copii, ies în oraș, postează poze din vacanţe, organizează aniversări. Din afară, viaţa lor arată perfect, dar în interior se simt goale, singure și profund deconectate de ele însele.

În multe relaţii apare și aşa-numita mască de conformitate. Înveţi să spui ce trebuie, să reacţionezi cum trebuie, să nu deranjezi, să nu superi, să nu creezi tensiuni. Suprimi bucăţi din tine ca să menţii liniștea. Liniștea obţinută prin anularea de sine nu este însă liniște, ci doar o absenţă a conflictului. Iar corpul știe asta înaintea minţii. De multe ori oamenii ajung să spună:

„Nu știu ce am.”

„Nu pot explica.”

„Nu e chiar atât de rău.”

„Dar mă simt epuizată.”

„Mă simt goală.”

„Nu mă mai bucură nimic.”

Atunci când trăiești ani întregi împotriva ta, psihicul începe să cedeze. Pot apărea anxietatea, depresia, iritabilitatea, lipsa dorinţei sau a plăcerii, oboseală continuă, senzaţia că trăiești pe pilot automat. Și atunci poate că întrebările importante nu sunt: „Oare exagerez?” sau „Oare chiar am motive să mă simt așa?”

Ci mai degrabă:

Când ai râs ultima dată sincer?

Când te-ai simţit în siguranţă din punct de vedere emoţional?

Când te-ai simţit văzută, auzită și importantă?

Când ai simţit că poţi fi tu fără să fii criticată, ignorată sau invalidată?

Dacă nimeni nu te-ar judeca, ai mai alege viaţa pe care o trăiești acum?

Dacă fiica ta ar trăi exact relaţia ta, ai fi liniștită pentru ea?

Și poate cea mai grea întrebare dintre toate:

Ce parte din tine ai abandonat ca să poţi rămâne aici?

Nu toate relaţiile trebuie încheiate. Unele pot fi reparate, unele pot fi reconstruite dacă există disponibilitate reală, asumare, vulnerabilitate și muncă emoţională din partea ambilor parteneri. Dar aproape niciodată nu se schimbă ceva cât timp unul dintre ei continuă să se abandoneze pe sine pentru a păstra aparenţele.

Vindecarea nu începe neapărat cu o despărţire, ci cu adevărul. Cu momentul în care îndrăznești să recunoști: „Nu mai sunt bine.”, „Nu mă mai regăsesc.”, „Nu mai pot continua așa.” Important e să te reîntorci la tine, să înţelegi cine ești dincolo de roluri, dincolo de relaţie, dincolo de ce au ceilalţi nevoie să fii, să înveţi din nou să simţi, să înţelegi ce ai nevoie, ce limite ai, ce îţi dorești.

Dacă ai nevoie de o analiză sinceră, într-un spaţiu sigur, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș

The post Când funcţionezi, dar nu mai trăiești. Cine eşti tu în propria viaţă appeared first on Bianca Moruș.

Am tot observat un trend care parcă ia amploare în ultima perioadă sau poate că e doar mai vizibil, graţie reţelelor sociale: oameni de toate vârstele, cu situaţii sau probleme care mai de care mai diverse, cer unor necunoscuţi să le spună ce să facă.

Am avut şi eu în cabinet, nu cu mult timp în urmă, o tânără deşteaptă, cu carieră, care era într-un impas profesional şi voia neapărat să-i dau eu, cu liniuţă, ce are de făcut ca să-i fie bine. Degeaba i-am explicat eu cum funcţionează consilierea, degeaba i-am spus că eu o pot ajuta să exploreze ideile, soluţiile şi credinţele sale, când a înţeles că eu nu îi voi da răspunsul clar pe care îl voia, s-a ridicat pur şi simplu şi a plecat.

Studiile arată că aproximativ 20% dintre adulţi sunt procrastinatori cu „diplomă.” Nu amână doar sarcini şi decizii, ci inclusiv conversaţii care au potenţial de a deranja. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, teoria paradoxului alegerii susţine că prea multe opţiuni cresc anxietatea şi reduc satisfacţia. Prin urmare, ajungem să căutăm omul care să simplifice lucrurile şi să ne spună simplu: „Faci aşa!”

Trăim într-o cultură a soluţiilor rapide, iar tentaţia să căutăm tehnica-minune sau expertul care să ne dea paşii exacţi pe care îi avem de făcut e mare. Vrem o hartă exactă a viitorului, fără să ne întrebăm măcar dacă suntem pregătiţi să o urmăm. Însă schimbarea reală nu vine niciodată dintr-un sfat extern, oricât de bun ar fi el, ci dintr-o decizie asumată. Şi aici începe disconfortul.

Capcana soluţiilor „de-a gata”

Când cerem altcuiva să ne spună ce decizie să luăm într-o situaţie sau alta nu facem altceva decât să tansferăm responsabilitatea. Dacă funcţionează, perfect, ne-am atins scopul. Dacă nu, măcar nu e vina noastră. N-a fost bun sfatul, terapeutul, contextul, tehnica aplicată.

Asumarea responsabilităţii, libertatea de a alege vin la pachet cu multă greutate, aşa că predarea lor unei alte persoane ajută la reducerea anxietăţii pe termen scurt. Eviţi, astfel, să te confrunţi cu teama de eşec, iar pentru unele persoane, oricât de ciuudat ar părea, este şi o formă de a evita teama de putere. În momentul în care tu eşti cel care alegi, îţi aparţin deopotrivă eşecul şi reuşita, lecţia şi creşterea.

Cercetările din psihologia personalităţii arată că persoanele cu locus de control intern (oamenii care consideră că propriile decizii şi acţiuni sunt cele care influenţează semnificativ direcţia vieţii lor) au niveluri de anxietate mai scăzute, motivaţie mai mare, capacitate mai bună de adaptare la stres, precum şi o satisfacţie de viaţă mai ridicată. La polul opus, cei cu locus de control extern, care atribuie ceea ce li se întâmplă mai degrabă norocului sau ghinionului, după caz, sorţii, contextului sau oamenilor din jur, au grad mult mai ridicat de anxietate şi mai supuşi efectelor negative ale stresului.

Mai mult, cercetări despre regret arătă că într-adevăr, pe termen scurt, regretăm mai des acţiunile greşite. Pe termen lung însă, cele mi mari regrete sunt legate exact de inacţiune, de deciziile pe care nu le-am luat.

De la „Ce să fac” la „Cine vreau să fiu”

Vestea bună este că locusul de control poate fi schimbat. Putem renunţa la scuze confortabile şi începe să ne asumăm propria putere în unica viaţă pe care o cunoaştem.

Primul pas – conştientizarea. Asumarea deciziei nu înseamnă lipsa greşelii, nici a efortului dus până la extrem sau performanţa absolută. Este despre a analiza, despre a alege conştient, strâns legat de credinţele, valorile şi limitele personale. Nu are nimeni – în ciuda a ceea ce afirmă unii şi alţii – reţete garantate şi certitudine. Viaţa însăşi nu vine la pachet cu garanţii, dar îţi oferă un dar cu adevărat preţios: posibilitatea de a nu fi simplu spectator, ci de a participa activ.

Căutarea soluţiilor în exterior este, aşa cum am spus, şi o fugă de propria putere. Oricât de tentant este să ceri o reţetă magică, adevărata schimbare vine din încrederea că ai deja în tine resursele necesare pentru a merge mai departe. Şi le ai! Autodescoperirea nu vine însă din a trăi după instrucţiunile altora, ci despre a învăţa despre tine şi capacităţile tale.

Iar schimbarea începe întotdeauna cu acţiunea. Fiecare mică decizie pe care o iei este o dovadă a curajului de a-ţi conduce destinul. Nu aștepta contextul perfect sau dispariţia fricii. Decizia nu presupune lipsa temerilor, ci să-ţi asumi riscul de a greși și să pornești la drum. Valoarea ta nu stă în rezultatul final sau în câte activităţi bifezi, ci în faptul că ai ales să fii autorul propriei povești.

The post De ce ne e mai ușor să cerem soluţii decât să luăm propriile decizii appeared first on Bianca Moruș.

Atunci nu-mi puneam prea multe întrebări, astfel încât luam multe dintre cele transmise sau auzite ca adevăruri clare. Iar asta se împletea perfect cu felul în care funcţionează superstiţiile, care nu au nevoie de dovezi, ci doar de imaginaţie, mai mult sau mai puţin bogată. Nu sunt fapte, nu sunt evidenţe, sunt doar poveşti pe care ni le spunem atunci când nu avem control sau explicații pentru haosul din jur. Şi ştim cu toţii că viaţa e un mare producător de haos, aşa că terenul e fertil.

De unde apar și ce sunt, de fapt, superstițiile

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut dintotdeauna nevoie să dea un sens lucrurilor grele cu care se confruntau, fie că vorbim de fulgere, boli, recolte slabe sau iubiri pierdute. Şi nu doar că aveau nevoie să le dea un sens, dar au căutat şi modalităţi să îmblânzească imprevizibilul. Aşa că putem identifica inclusiv mai multe tipuri de superstiţii.

• Superstițiile de evitare – sunt cele care ne spun ce să nu facem pentru a nu atrage ghinionul (să nu trecem pe sub scară, să nu spargem oglinzi, să ne ferim de pisica neagră).

• Superstițiile de protecție – sunt acele gesturi care ne dau iluzia că putem anula un rău printr-un ritual activ, precum bătutul în lemn, vărsatul sării peste umăr, purtarea unui talisman.

• Superstițiile predictive – sunt cele care pun greutate şi valoare pe anumite semne sau numere care ne „spun” viitorul. Vineri 13 este exemplul clasic, o combinație puternică între 2 simboluri considerate nefaste: numărul 13, considerat dezechilibrat față de numărul „perfect” 12, al împlinirii universale și ziua de vineri, cu semnificații religioase profunde în tradiția creștină.

Realitatea? Nu există nicio dovadă care să sprijine că astfel de zile se întâmplă mai multe accidente sau vin mai multe aşa-numite ghinioane. Avem însă de-a face cu un reflex cultural, transmis de la o generaţie la alta,

Mecanismul din spatele fricii – De ce rămânem ancoraţi în superstiţii, în lipsa dovezilor

Mintea noastră este programată să caute tipare, chiar și acolo unde ele nu există. Nu-i place neprevăzutul, prin urmare încearcă să identifice conexiuni, se ancorează în lucruri pe care le cunoaşte sau crede că le cunoaşte, indiferent că sunt sursă de bine sau dimpotrivă, alimentează lucruri deloc plăcute. Dacă într-o zi de vineri 13 ai avut un accident minor – te-ai împiedicat pe stradă şi ţi-ai rupt tocul, iar peste un an, tot într-o vineri 13, ai primit o veste care te-a supărat, mintea ta va lega punctele. Nu pentru că există o relație reală, ci pentru că suntem construiți să căutăm cauzalitate.

Acest lucru este susținut de două mecanisme puternice. Primul este bias-ul de confirmare, care ne susţine să reţinem doar momentele în care „s-a întâmplat ceva” într-o vineri 13 și ignorăm complet toate zilele normale de vineri 13 care contrazic superstiția.

Al doilea este ceea ce se numeşte iluzia controlului. Când batem în lemn, aruncăm sarea peste umăr etc. simțim că facem ceva, că avem o influență asupra hazardului. Ritualul ne oferă o senzație de siguranță care, de multe ori, este suficientă pentru a ne calma anxietatea. Nu schimbă faptele, dar ne face pe noi mult mai liniştiţi şi mai puţin predispuşi unor accidente cauzate, de exemplu, de agitaţia necontroloată dată de frica că se va întâmpla ceva.

Am putea spune că, până la urmă, dacă nu sunt reale, nici nu ne fac rău, deci n-ar trebui să ne mai batem capul cu ele, să nu ne mai pese dacă le credem sau nu. Dar… superstițiile nu sunt mereu inofensive. Ele pot produce stres anticipativ și autosabotaj. Dacă pornești la drum convins că vei avea ghinion, devii tensionat și hipervigilent. Interpretezi orice incident minor ca pe o dovadă a „blestemului” și, din cauza stresului, chiar poți produce erori reale. Profeția autoîmplinită nu este magie, ci psihologie pură.

Cum ne eliberăm de puterea superstiţiilor

Mulţi oameni nici nu-şi pun problema să anihileze puterea pe care o au superstiţiile în viaţa lor. Nu-i încurcă, nu-i deranjează şi e ok aşa cum e.

Dacă însă faci parte din categoria persoanelor care, conştient, înţeleg că superstiţiile nu au niciun fundament real, dar tot te trezeşti că fac 3 paşi înapoi când îţi trece pisica neagră prin faţă, atunci e important să ştii că nu e vorba de altceva decât de un ataşamnt emoţional. Superstiţiile sunt poveşti vechi din familie, tradiţii, ritualuri care ne conectează cu copilăria şi atât de puternica senzaţie de „mai bine să previn.” Oameni extrem de raţionali pot spune „Nu cred în ele, dar mai bine să mă feresc.” Acel „dar” lasă superstiţia să revină iar şi iar.

Nu e niciun câştig dacă încercăm să ne impunem negarea lor. Cheia este, ca în multe altele, conştientizarea. Iar conştientizarea nu presupune doar să citeşti un articol / un studiu şi să-ţi spui: „Gata, de acum înainte am terminat-o cu astea!” E un proces un pic mai lung, dar deloc complicat.

În primul rând, caută să vezi ce dovezi reale ai pentru ghinionul de care legi o anumită superstiţie. Apoi încearcă, într-un mediu sigur, să încalci o superstiție și notează ce se întâmplă. Vei vedea că lumea nu se prăbușește. Viața este imprevizibilă nu pentru că ai spart o oglindă, ci pentru că așa este natura ei. Incertitudinea şi problemele sunt parte din ceea ce trăim, nu din ceea ce „provocăm” nerespectând superstiţiile. Separă tradiţia de credinţă şi păstrează, dacă simţi nevoia, bătutul în lemn ca pe un gest cultural amuzant, fără să-i dai însă putere asupra viitorului tău.

Astăzi, dacă sparg o oglindă, mă gândesc la aspirator, nicidecum la destin. Am învățat că adevărata superstiție periculoasă este credința că nu avem control asupra felului în care interpretăm lumea sau a felului în care acţionăm.

Vineri 13 nu este o zi cu ghinion, ci o zi care ne reamintește cât de mult ne influențează mintea realitatea pe care o trăim. Iar mintea, spre deosebire de o oglindă spartă, poate fi direcţionată spre mai bine și mai multă încredere.

Citeşte şi: Ce contează pentru tine: cum te vezi tu sau ce spun alţii? – Bianca Moruș

The post Vineri 13. Despre cioburi, pisici negre și curajul de a ne conduce destinul appeared first on Bianca Moruș.

Mulţi dintre copiii de atunci, adulţii de acum sunt în continuare prinşi în jocul „mai mult, mai bun.” Trăim într-o cultură care a transformat ideea de „a da totul” într-un standard. Trezitul la 5 dimineața pentru un antrenament sportiv, munca fără pauze, ignorarea oboselii și a limitelor personale sunt privite ca dovezi ale succesului. Ești o persoană puternică, ambițioasă, capabilă să depășească orice, nu? Dar, de multe ori, în spatele acestui efort continuu se ascunde o povară pe care doar noi știm cum o purtăm.

Ascultam zilele trecute pe cineva vorbind despre evaluarea performanţelor după un sistem pe cât de necinstit, pe atât de nesănătos. Mai exact, o persoană care a muncit pe brânci, mult peste standardele de până atunci, a fost evaluată iniţial ca „excepţională”, apoi nu a mai trecut niciodată de „bine.” De ce? Pentru că standardele au fost ridicate la nivelul adus chiar de ea, fără să se ţină cont de normalitate sau de medie.

Apoi, dăm un ochi prin social media şi vedem atâtea vieţi perfecte că ne întrebăm cum de mai suntem admişi să trăim pe acest pământ. Profesionişti fără cusur, soţi/soţii iubitori(oare) şi mereu cu chef de distracţie, părinţi perfecţi, prieteni mereu disponibili, imagini ireproşabile, vacanţe de lux, timp şi disponibilitate pentru o mulţime de lucruri care pentru unii dintre noi par SF.

Oameni care glorifică munca timp de 16-17 ore pe zi. Oameni care se laudă cu capacitatea lor de a dormi 4-5 ore pe noapte. Oameni care te învaţă cum să nu mănânci cu săptămânile ca să ajungi la silueta „ideală.” Tot felul de indivizi care se vând ca idoli şi transmit idei cât se poate de nocive, dar care ajung să fie luate ca normă de viaţă de mulţi alţii.

Aşa ajung o mulţime de persoane în situaţia în care trag şi mai mult, pun şi mai multă presiune, se învinovăţesc şi mai tare. Dar până când?

Când „a da totul” devine prea mult

Problema nu este motivația sau dorința de a reuși. Problema apare atunci când transformăm „totul” într-o regulă nescrisă. Când devine un scop în sine să demonstrăm că suntem invincibili, fără să ne întrebăm: Cu ce cost?

Lipsa de somn – pentru că în mintea ta trebuie să alegi între a te odihni și a fi productiv.

Oboseala cronică – pentru că pauza pare un lux pe care nu ți-l poți permite.

Burnout-ul – care apare atunci când îți forțezi limitele până la epuizare.

Relaţiile cu cei dragi – pentru că eşti mereu epuizat şi nu mai ai răbdare să fii acolo, prezent pentru ei.

Relaţia cu tine – pentru că în goana asta nebună nu doar că nu-ţi mai recunoşti limitele, dar nici nu mai ştii ce îţi doreşti cu adevărat şi cine eşti.

Corpul și mintea noastră sunt finite. Resursele lor nu sunt inepuizabile, oricât de mult ne-am dori să fie.

Unde greșim

De multe ori, în spatele acestui „a da totul” se află o teamă profundă: teama de a fi judecați, de a părea slabi, de a nu fi suficienți. Vrem să arătăm că putem să facem față tuturor provocărilor. Dar când faci asta zi de zi, uitând să-ți asculți propriile nevoi, devine un model toxic de viață.

Nu mai trăim pentru noi, ci pentru a bifa o listă nesfârșită de „trebuie”. Trebuie să fii productiv, trebuie să fii în formă, trebuie să fii mereu perfect. Dar cine stabilește, de fapt, aceste reguli?

Ce poți face

Redefinește ce înseamnă „a da totul.” Uneori, să dai totul înseamnă să te odihnești. Alteori, înseamnă să spui „nu” sau să îți acorzi timp să respiri.

Îmbrățișează imperfecțiunea. Nu trebuie să demonstrezi nimănui că ești invincibil. Ești om, iar oamenii au nevoie de pauze.

Respectă-ți limitele. Limitele nu sunt semne de slăbiciune, ci mecanismele prin care corpul și mintea îți spun ce au nevoie.

Să dai totul… pentru tine

Cel mai mare pericol al acestui „a da totul” este că, la final, te pierzi pe tine. Devii un roboțel care face, dar nu mai simte, care aleargă, dar nu mai vede drumul.

A da totul nu înseamnă să te distrugi, ci să îți oferi ceea ce ai nevoie pentru a trăi frumos. Uneori, să dai totul înseamnă să te oprești. Să privești cerul, să tragi aer în piept, să lași ziua să curgă fără să fie perfectă.

Nu trebuie să fii erou. Trebuie să fii tu. Și asta e suficient.

The post Viaţa între premiul I cu coroniţă şi acceptarea limitelor appeared first on Bianca Moruș.

În faţa judecăţilor constante, ajungi inevitabil la întrebarea: cât timp și energie voi mai investi în încercarea de a-i mulţumi pe toţi? Și, poate mai important, de ce fac asta? Întrebările nu sunt cele mai uşoare, dar adesea răspunsurile sunt revelatoare – nu ne dorim, de fapt, să fim autentici și să ne trăim viața conform propriilor valori, ci să evităm dezamăgirile, respingerile sau presiunea de a fi „altfel”. Doar că, să trăiești conform așteptărilor altora nu înseamnă că trăiești, ci că te pierzi.

Judecățile altora sunt mai mult despre ei decât despre tine

De cele mai multe ori, criticile pe care le auzi reflectă nesiguranțele sau convingerile celor care le emit. Un om care spune că o mamă dedicată carierei nu își iubește suficient copilul poate, în realitate, să își proiecteze propriile neliniști legate de echilibrul între muncă și familie. Cineva care te critică pentru că ești singur sau că nu ai copii – poate în sinea lui se teme de singurătate sau se simte presat de așteptările unei familii numeroase.

În momentul în care realizezi că părerile lor sunt mai degrabă oglinda fricilor și a valorilor lor decât o reflecţie a ta, e mult mai simplu să începi să iei distanţă. Să te dezlegi de presiunea constantă de a fi pe plac celorlalţi înseamnă să te eliberezi și de limitele impuse de mintea lor.

E timpul să îți construiești un sistem propriu de valori

Societatea îţi oferă tipare, dar tu ești unicul care decide ce ţi se potrivește. Îţi place să fii dedicat carierei și să crești profesional? Alege asta fără remușcări. Vrei să construiești o familie și să te dedici copiilor? Asumă-ţi această alegere fără teama de a fi judecat.

Întrebările-cheie sunt: Ce mă face pe mine să mă simt împlinit? Ce valori vreau să-mi ghideze viața? Răspunsurile nu sunt mereu simple, dar cu cât ești mai clar în raport cu ele, cu atât vei suporta mai ușor criticile care vin din exterior. Te vei ancora într-o viaţă care este a ta, nu una croită după gusturile altora.

Cum să rămâi echilibrat în fața criticilor. Nu poţi mulțumi pe toată lumea

Dincolo de teorie, realitatea e că în viaţa de zi cu zi aceste presiuni sociale pot deveni copleșitoare. Poate ajuta să învățăm să fim mai puțin reactivi. Dacă o critică te rănește, oprește-te și întreabă-te: De ce mă deranjează acest lucru? E ceva ce reflectă o nesiguranță a mea sau e doar un tipar de care nu vreau să aparțin? Cu cât observi mai bine ce îţi stârnește disconfortul, cu atât devine mai ușor să identifici ce te reprezintă și ce nu.

Fii autentic, chiar dacă asta înseamnă să ieși din rând

Un lucru este clar ca lumina zilei: orice ai face nu poţi fi pe placul tuturor. Şi nici nu ar trebui să îţi dorești asta. Autenticitatea ta atrage oamenii care te acceptă și te apreciază pentru cine ești cu adevărat, nu pentru cine încearcă alţii să te facă să fii. Este firesc să fii vulnerabil în faţa așteptărilor sociale, dar, în același timp, să îţi protejezi esența și valorile este modul tău de a arăta lumii cine ești.

Ești suficient de bun

Nu trebuie să îndeplinești un set infinit de standarde externe pentru a te simţi valoros. Dacă ești suficient de bun în ochii tăi, poţi să rămâi liniștit atunci când criticile apar. Această schimbare de perspectivă te ajută să găsești un echilibru între a te dezvolta și a te accepta așa cum ești.

La final, amintirea cea mai preţioasă pe care o putem lăsa nu este că am fost perfecţi pentru ceilalţi, ci că ne-am trăit viaţa în acord cu noi înșine. Când te eliberezi de povara de a mulţumi pe toată lumea, câștigi libertatea de a fi omul care te mulţumeşte pe tine şi, implicit, pe cei care te apreciază pentru cine şi ce eşti tu.

The post Nu poţi mulţumi pe toată lumea. Cum să te protejezi de așteptările celorlalţi și să îţi urmezi propriul drum appeared first on Bianca Moruș.

Sunt Bianca şi de aproape 10 ani am ales nisipurile mişcătoare în faţa asfaltului solid, lipsit de satisfacţii. Am renunţat la un job sigur, unde avansasem rapid şi lucram cu o echipă bine sudată ca să mă arunc cu capul înainte în lumea plină de necunoscute şi riscuri ale muncii pe cont propriu.

Nu căutam succesul, ci liniştea şi bucuria de a face lucrurile bine, dar în stilul meu. Nu căutam bogăţia, ci libertatea de a munci de oriunde voiam eu, cu oamenii cu care rezonam şi cărora ştiam că le pot fi de ajutor în mod real. Nu căutam să mă trezesc la prânz, să lucrez 2-3 ore pe zi şi apoi să zac pe marginea mării, cu o cafea rece lângă, deşi recunosc că sună tentant şi varianta asta câteodată.

Căutam, în schimb, ca mamă cu copil mic acasă, să petrec weekend-urile şi sărbătorile cu el, să pot să-i fiu alături la evenimentele importante, să-l pot duce la activităţi care să-l ajute să se dezvolte şi să se cunoască fără să mă gândesc că nu pot să plec de la birou, că trebuie să aleg între a lucra de Crăciun sau de Revelion sau 1 weekend o dată la 2 săptămâni.

Tot ce aveam nevoie, în noua postură, era un laptop cu baterie bună şi un colţ unde să mă pot aşeza ca să lucrez nestingherită. Iar în timpul ăsta copilul meu a avut ocazia să testeze o mulţime de lucruri, să afle ce îi place şi ce nu, la ce e bun şi la ce nu e bun, să se îndrăgostească iremediabil de sport, să devină campion naţional la unul dintre sporturile testate de-a lungul anilor, să înveţe limbi străine, să cunoască oraşul în care trăieşte, ţara şi alte câteva bucăţi din lumea asta mare. Şi-a stimulat curiozitatea nativă, ştie să spună fără să clipească ce vrea, ce nu vrea şi, mai ales, de ce şi, mai presus de orice, i-au cresct aripi cu care învaţă să zboare cu încredere şi siguranţă spre viitor.

A fost uşor? Nu este nici acum. Dar nici înainte nu era uşor. Mereu sunt lucruri care ne încurcă, care ne supără, care ne fac să fim nemulţumiţi, de noi sau de cei din jur. Important e, ca la finalul zilei, când tragem linia rezultatul să dea pe plus.

La mine plusul e adus de bucuria de a da o tură de parc, de a râde în hohote cu copilul în timp ce ne pregătim cina, de a vedea lumina zilei la ore în care în alte timpuri nici nu mă gândeam că aş putea să îmi iau 2 ore libere ca să merg la un control medical.

Spuneam la început că la un moment dat mi-am dat seama că vreau să încerc tot felul de lucruri, să testez ce pot face astfel încât să cresc, atât din punct de vedere profesional, dar mai ales din punct de vedere personal.

De când mi-am dat demisia fac comunicare pentru clienţi din domenii în care am considerat că vreau să las o amprentă, iar unul dintre lucrurile care m-au ghidat în tot acest timp a fost să nu vând „gogoşi” doar ca să îmi cresc veniturile. Nu am băgat nimănui cu forţa pe gât servicii despre care credeam că nu îi sunt de ajutor şi nici nu am promis lucruri despre care nu credeam că sunt realizabile. Mi-am ales mereu clienţi din domenii care cred eu că fac diferenţa pe termen lung, educaţia, sănătatea şi ONG-urile fiind majoritare în lista mea de favoriţi. De ce? Pentru că mi-am dorit să fiu de folos, nu doar să o duc eu bine. Am refuzat să lucrez cu clienţi cu bugete impresionante pentru că afacerile lor nu rezonau cu principiile mele.

În paralel am încercat să deschid diverse business-uri, unele pierind încă din faza de gând, altele, după ce am investit în ele şi banii pe care nu îi aveam. Au fost mulţi ani în care am căutat, am testat, am pierdut – bani, timp, energie şi chiar oameni. Singurul regret pe care l-aş fi putut avea însă ar fi fost dacă nu învăţam ce era de învăţat din fiecare lucru în parte.

Am continuat întrebările şi căutările şi aşa am intrat într-un proces de terapie care mi-a adus nu doar răspunsuri, ci şi aşezare în propriul suflet. Am început să citesc tot mai mult, iar când am realizat că biblioteca mea geme de cărţi de psihologie şi dezvoltare personală şi eu tot vreau să aflu mai multe şi mai multe mi-am luat inima-n dinţi şi am dat examen la Facultatea de Psihologie. A fost una dintre cele mai bune decizii din ultimii ani, chiar dacă a fost stropită din plin cu teama de eşec, cu multă neîncredere în capacitatea mea de a mai putea învăţa la un nivel ridicat şi cu disperarea că şi aşa nu îmi ajunge timpul pentru cele de zi cu zi. Şi iată-mă acum, la finalul celui de-al doilea an, cu note mai mari decât atunci când aveam 18 ani şi mult mai mult timp la dispoziţie şi cu schiţa lucrării de licenţă deja făcută (a zis cineva ceva de freak control? ).

Îmi aduc aminte că la primul curs profesorul nostru ne-a invitat pe toţi cei prezenţi să ne prezentăm, să spunem de ce am ales să urmăm această facultate şi ce vrem să facem mai departe. Eu am spus aşa: „Am făcut psihoterapie şi mi-a fost de mare ajutor. Vreau să fac facultatea, masterul şi formarea şi când simt că sunt suficient de pregătită, să practic ca psihoterapeut, ca să dau, la rândul meu, mai departe din binele pe care l-am primit şi l-am simţit.”

Până la a deveni psihoterapeut mai am de muncă, însă bine tot pot să fac şi să aduc prin fiecare lucru şi fiecare acţiune pe care o întreprind. Fac fundraising pentru cauzele dragi mie, îmi fac treaba cu seriozitate şi pasiune şi, de ceva vreme, ajut oamenii să îşi identifice propriile soluţii pentru diverse probleme care îi macină, de la procrastinare la mâncat compulsiv, de la renunţat la fumat la lipsă de planificare, de la lipsa de viziune la stabilirea de obiective şi atingerea lor. Mi-am luat acreditarea în consiliere pentru dezvoltare personală şi lucrez one-to-one cu oameni care îşi doresc să depăşească anumite blocaje.

Dacă ai şi tu o provocare la care nu găseşti soluţia şi dacă eşti pregătit să lucrezi cu tine ca să o rezolvi, dă-mi de veste şi voi fi alături de tine pe acest drum. Putem lucra online, astfel încât să nu simţi încă o presiune în plus în traficul superaglomerat al Bucureştiului sau a distanţei, în cazul în care locuieşti în ţară sau în străinătate.

The post Despre puterea de a schimba direcţia şi a-ţi căuta drumul appeared first on Bianca Moruș.

Au venit revoluţia şi adolescenţa, a venit viaţa cu toate ale ei, unele mai bune, unele mai puţin bune şi iată-mă ajunsă la aproape 43 de ani, cu suflet de 20, studentă deja în anul 2 la o facultate pe care mi-am dorit mult să o urmez, dar a cărei admitere am amânat-o câţiva ani din motive de: „când o să ai vreme de aşa ceva”, „nu mai ai tu putere să înveţi la vârsta asta”, „eşti prea trecută pentru o nouă carieră.” Toate astea mi le spuneam singură în timp ce jonglam cu o mulţime de to-do-uri în fiecare zi, cu nişte evenimente personale extrem de greu de dus, cu frica de a pierde contracte din motive independente de mine (viaţa de freelancer) şi cu disperarea de a-i oferi copilului cât mai multe lucruri, în special timpul şi atenţia mea.

Acum, trecută deja de jumătatea acestei noi facultăţi, îmi dau seama, din nou, că multe dintre fricile pe care le trăim sunt produsul propriei minţi şi că atâta vreme cât există dorinţă şi determinare, există şi soluţii. Şi mai ajută ceva: sprijinul celor din jur, indiferent că e o vorbă bună, o mâncare caldă, o idee proaspătă sau un râs bun la o cafea sau un pahar cu vin.

Am învăţat cu greu să accept să primesc ceva din partea altcuiva, inclusiv aprecieri, complimente sau un simplu „Mulţumesc!” Mi-a fost mult mai uşor să ofer eu celor din jur. Acum pot să spun că am ajuns la un echilibru între cele 2 şi asta nu face decât ca orice gest pe care îl fac în sprijinul altcuiva, că vorbim de voluntariat sau că ascult pe cineva care are nevoie să fie văzut şi auzit, să mă umple şi mai mult de bine şi energie.

Şi pentru că de obicei îmi ofer ajutorul oamenilor pe care îi cunosc în mod direct am decis ca anul acesta să fac puţin mai mult. Ultimele săptămâni au scos la suprafaţă o mulţime de mărturisiri impresionante despre abuzurile suferite de femei de-a lungul vieţii. Asta m-a făcut să mă gândesc mai mult decât de obicei nu doar la acestea, ci la toate eforturile colosale pe care le fac femeile pentru a putea performa într-o societate care cere enorm şi oferă destul de puţin. Şcoala, munca, copiii, casa sunt doar câteva dintre lucrurile de care trebuie să ne ocupăm şi preocupăm în fiecare zi, iar de multe ori suntem mult prea epuizate, prea pline de frici şi de griji ca să mai vedem soluţii care, în alte condiţii, ne-ar fi la îndemână. Pentru că soluţiile potrivite sunt mereu în noi, trebuie doar să curăţăm un pic drumul către ele.

Aşa că la început de Luna Femeii, luna în care onorăm lupta împotriva discriminării şi violenţei, în care ne reamintim de eforturile făcute în ultimul secol pentru a avea drept la educaţie, la vot, la proprietate sau la contracepţie, luna în care sărbătorim eforturile femeilor din întreaga lume, din toate domeniile vieţii, îmi doresc să fiu, la rândul meu, sprijin pentru 5 femei care simt că au nevoie de un pic de ghidaj într-un domeniu din propriile vieţi.

Ofer câte o oră de consiliere pentru dezvoltare personală pentru 5 femei care vor să se cunoască mai bine, să-şi modifice anumite comportamente, să-şi găsească cele mai potrivite şi sănătoase metode pentru a-şi atinge scopurile. Cele 5 nume vor fi alese cu ajutorul platformei tragerilasorti.ro, iar pentru a intra în tragerea la sorţi este nevoie să laşi un comentariu la postarea de pe platforma pe care ai găsit acest articol (Facebook, Instagram sau LinkedIn) sau chiar aici, pe blog. Poţi doar să spui că vrei să te înscrii pentru şedinţa gratuită de consiliere, dar mi-ar plăcea şi mai tare să îmi povesteşti ori ce ai vrea să lucrezi în această şedinţă sau, şi mai bine, un moment din viaţa ta în care ai primit un ajutor/sprijin care ţi-a mers la suflet. În felul acesta ne încărcăm cu toţii cu mai multe momente de bine şi frumos.

Înscrierile se fac până pe 7 martie, ora 23.59, iar extragerea şi anunţul celor 5 nume alese le voi face pe 8 martie, printr-un update la acest articol, precum şi pe paginile de Social Media unde se desfăşoară campania.

Mai multe despre mine şi despre ce presupune o şedinţă de consiliere personală găseşti aici. Dacă crezi că ţi-ar fi de folos o astfel de şedinţă, te aştept să te înscrii în campanie.

Update: în urma înscrierilor 3 doamne vor beneficia de câte o şedinţă de consiliere – Mădălina Dincă, Elena Mocanu şi Crina Nanu. Vă mulţumesc pentru încredere!

The post 5 ore din viaţa mea pentru 5 femei appeared first on Bianca Moruș.

• că n-am voie să ies vara din casă fără manichiură şi pedichiură făcute;
• nici bocancii nu sunt acceptabili pe vremea asta că leşină lumea când se uită la pozele tale;
• că trebuie să am, obligatoriu, beach body ca să mă pot prezenta la plajă;
• că dacă am, totuşi, beach body, nu e bine să-l expun în SM, că sunt femei care n-au şi suferă;
• şi dacă n-am beach body tot nu trebuie să mă expun, că-s dizgraţioasă şi dau un exemplu prost;
• nici dacă-s nevopsită nu e bine, că firele alea albe sunt nasol de expus în public – bărbaţii grizonanţi sunt sexy, femeile grizonante sunt neîngrijite;
• dacă pleci în vacanţă, iar nu e bine că le faci în ciudă ălora de nu sunt plecaţi;
• dacă nu pleci, de ce nu pleci, o să te îmbolnăveşti de la atâta muncă;
• dacă dai check-in la vreun club de fiţe eşti, clar, cu gloata plină de bani şi ifose;
• dacă pui poze de la Vadu e clar că n-ai bani şi te-ai dus la mare pe buget de avarie.

Sunt doar câteva exemple, că deşteptăciuni din astea sunt cu duiumul.

Ce voiam să zic! Pe mine m-au primit la plajă şi nevopsită, şi fără unghii date cu ojă, fără beach body şi fără machiaj, cu petele şi ridurile la vedere.

Toate criticile şi vorbele astea aruncate în neant nu sunt despre cei luaţi în vizor de gura lumii, ci despre cei care le varsă.

Am fost slabă spre schiloadă şi mă vedeam grasă. Trei sferturi din viaţă nici prin cap nu mi-a trecut că aş avea ochi frumoşi. Am avut o culoare de păr de vis pe care am ascuns-o sub zeci şi zeci de vopseluri şi culori. Îmi doream să fiu pe placul altora fără să înţeleg că trebuie să-mi fiu mie pe plac.

Asta sunt eu azi, la 40 şi-un strop de ani. Mai plinuţă decât mi-aş dori să fiu, cu celulită din plin, riduri – multe dintre ele venite din încrâncenarea cu care am trăit ani şi ani de zile, câteva fire de păr alb, cearcăne adânci, pete multe pe faţă şi-o carte cutremurătoare în faţă.

Nu-s nici divă, nici n-am şanse la premii notabile sau vreo realizare de pus la panou. Sunt eu, cu o viaţă banală, dar mai mulţumită de ea şi de mine decât am fost vreodată. Pentru că fericirea nu stă în ceea ce spun alţii despre mine, ci în ceea ce ştiu eu despre mine.

Citeşte şi: Educaţia copilului, între sfaturile străinilor şi presiunea de a le arăta altora că eşti stăpân pe situaţie – Bianca Moruș (biancamorus.ro)

The post Ce contează pentru tine: cum te vezi tu sau ce spun alţii? appeared first on Bianca Moruș.