Drogurile, pe vremea mea şi pe vremea noastră

Ştiaţi, nu ştiaţi, 26 iunie este Ziua internaţională împotriva consumului şi traficului de droguri. Nu am de gând să fac statistici, să vă spun cât de periculoase sunt sau altele din aceeaşi categorie. Am să vă spun în schimb o poveste. Veche de aproape 20 de ani şi totuşi atât de actuală.
Abia intrasem la liceu când la balul bobocilor m-a acostat un individ care îmi oferea luna de pe cer într-o ţigară. Am crezut că face mişto de mine şi am dat să trec mai departe. Dar omul a insistat. Şi a insistat. Era convins că o să mă convingă. Am avut noroc. Părinţii îmi inoculaseră nişte lucruri atât de bine încât l-am ameninţat cu bătaia pe individ dacă nu mă lasă în pace. A plecat! Doar nu era să piardă alţi clienţi pentru un copil „nebun”.
Apoi, pe tot parcursul liceului, vedeam cum se palmau pliculeţele. Nu erau mulţi consumatori, dar erau, şi erau destul de vizibili. Dealer-ul era tot un coleg, căci liceul la care învăţam era considerat de top şi nu intra nici musca fără aprobare. Eu i-am evitat cu graţie pe toţi cei despre care ştiam că preferă asemenea „distracţii”.
A urmat facultatea şi viaţa de noapte a capitalei. Le-am văzut pe toate. Prizatul în toaletele cluburilor părea mai firesc decât rujatul. Fumatul de marijuana şi haşiş e considerat la fel de normal ca fumatul de ţigări clasice, mai ales că cei care preferau aşa-numitele droguri uşoare aveau un discurs puternic, care promova nedependenţa, distracţia teribilă şi chiar introspecţia. Am învăţat singură un lucru. Să nu îmi las băutura nesupravegheată. Plecam la baie? Ori o luam cu mine, ori îmi comandam alta. Preferam, ce-i drept, sfânta sticlă cu apă, cu dopul bine strâns. Nu o dată am auzit cazuri în care cunoştinţe de-ale mele sau de-ale unor prieteni povesteau cum au ajuns acasă după o noapte în club şi nu îşi mai aduceau aminte nimic, în afara faptului că băuseră alcool puţin sau deloc.
Asta era pe vremea mea. Acum sunt şi mai multe droguri iar accesul la ele şi mai uşor. De etnobotanice nu vă mai povestesc, că numai eu am editat atâtea ştiri despre copii morţi sau răniţi din cauza lor încât… Nu, nu vreau să spun ce aş face. Stau în schimb şi mă gândesc că îmi doresc să îi transmit copilului meu puterea de a nu fi atras de nenorocirile astea. Nu ştiu exact cum o să fac asta. Nu ştiu dacă o să conteze când cineva o va întreba dacă nu vrea o ţigară. Nu pot decât să îi explic cum şi de ce să se ferească de droguri. Şi să sper că va fi atât de deşteaptă încât să caute distracţia în lucrurile simple şi sănătoase ale vieţii. Ceea ce vă doresc şi vouă şi copiilor voştri!