Faza 1. Aroganţa:

– De parcă nu ştiam deja asta.

Faza 2. Câştigul:

– Asta înseamnă că merit şi eu o recompensă, nu?

Sigur, noi două glumim mult pe teme extrem de sensibile, în general, pentru populaţie: şi despre inteligenţă şi despre frumuseţe şi despre felul în care abordăm diferite situaţii. Oscilăm între aroganţă şi autoironie cruntă, de nici cei mai aprigi duşmani n-ar putea să ne găsească „minusuri” mai bine decât noi. Avem amândouă sensibilităţi destule şi atunci încercăm să le tratăm tocmai, prin ironie şi autoironie, cele mai bune vaccinuri la acest capitol.

Îmi place să cred că îmi cunosc copilul bine spre foarte bine. Ştiu ce îi place şi ce nu-i place, ce-l ajută şi ce-l încurcă, ce-l umple de mândrie şi ce-l face să sufere groaznic. Ştiu şi că fie-mea e frumoasă de pică, şi că n-are rival când vine vorba de logoree şi negocieri verbale, că dacă îşi pune ceva în cap n-o opreşte nimic de la a duce acel ceva la bun sfârşit, că preferă oricând sportul şi activităţile în aer liber celor intelectuale. Ştiu şi că nu o fascinează materiile reale, nici limbile străine şi nici nu îi place să înveţe lucruri pe de rost. Are propria metodă de a acumula informaţii şi nu se dă niciodată în lături de la a găsi metoda mai rapidă şi mai simplă decât să piardă vremea cu una clasică, asta neînsemnând că metoda ei e neapărat mai bună sau că o duce la rezultatul dorit.

E un copil cu plusuri şi cu minusuri, ca oricare altul. La un moment dat însă, pentru că tot îmi spuneau oamenii cât de deşteaptă e Didi, am picat într-o extremă foarte proastă. Nedorind să mă îmbăt cu apă rece, cum e vorba la români, am început – în capul meu – să-i minimizez reuşitele şi calităţile. E flatant să-ţi fie lăudat copilul, iar ca să nu pic în capcana aroganţei am picat în opusul ei.

Ce înseamnă copil cu abilități înalte

Am încercat să-i ofer mereu Dianei acces la cât mai multe lucruri, ca să afle ce îi place şi să-i fie mai uşor când îşi aşterne drumul. Am încercat să-i lămuresc orice curiozitate tocmai ca să o încurajez să continue să întrebe şi să vrea să înveţe lucruri, din orice arie de interes avea ea în acel moment. Eram conştientă de ce poate şi ce nu poate sau poate mai greu, dar mi-am dat seama că nu mi-ar strica niciun ochi din exterior, care să analizeze lucrurile la rece şi specific, nu intuitiv, cum fac eu.

Aşa că am programat-o la o evaluare la Romanian Gifted School, o şcoală şi grădiniţă dedicată copiilor cu abilități înalte, unde curriculumul este adaptat nevoilor acestora şi etapelor lor de dezvoltare. Şi, da, la această şcoală nu mergi cu copilul de mână, plăteşti şi-l înscrii. Aici sunt acceptaţi doar copiii cu abilităţi înalte, iar programa este realizată astfel încât să-i ajute pe aceştia să le dezvolte, fără să ignore însă materiile şi informaţiile esenţiale. Există ore de scriere creativă, dezbateri, public speaking, etică, diplomaţie, implicare civică, antreprenoriat şi multe alte lucruri pe care, din păcate, nu le regăsim într-o şcoală de stat.

Ce presupun însă aceste abilități înalte?

Înainte de orice, trebuie să precizez că nu are legătură cu genialitatea. Copilul tău nu trebuie să fie genial ca să poată studia aici.

Iată doar câteva dintre semnele care ne dau de înţeles că avem de-a face cu un copil cu abilități înalte:

• citește și reține multe detalii;
  • își exprimă bine ideile;
  • are abilități analitice și de conceptualizare destul de devreme;
  • explorează o situație din mai multe puncte de vedere;
  • exprimă puncte de vedere ieșite din comun.
  • demonstrează abilități peste medie în artele vizuale;
  • prezintă talent în teatru, muzică, dramă, dans;
  • are capacitatea de a improviza.

Cel mai utilizat test pentru descoperirea abilităţilor cognitive ale copiilor, mai ales în descoperirea copiilor cu abilități înalte, este testul internaţional WISC IV – Wechsler Intelligence Scale for Children.

Este testul pe care l-a dat şi Diana şi cred că e o soluţie bună ca să înţelegi care sunt plusurile şi minusurile copilului tău. Departe de aceste abilități înalte – nu avem toţi parte de ele şi nu e nimic rău în asta, dar dacă le avem, nu strică să ştim ce să facem cu ele astfel încât să nu le lăsăm să se irosească – testul scoate la iveală aspecte multiple legate de dezvoltarea cognitivă a copilului, astfel încât să îl poţi ajuta aşa cum are el nevoie.

Se poate face copiilor între 6 ani şi 16 ani și 11 luni şi reflectă performanțele copiilor în domenii specifice funcționării cognitive, identificând scoruri ale coeficientului de inteligență total (CIT) între 40 și 190.

Un IQ sau un CIT egal sau mai mare de 130 este un indicator de supradotare.
Testul se face doar individual, în prezenţa unui psiholog autorizat şi durează între una şi 2 ore. Eu am profitat de pauză ca să beau o cafea lungă şi liniştită, la o cafenea drăguţă din apropierea şcolii.

Testul măsoară:

– înţelegerea verbală;
– raţionamentul perceptiv;
– memoria de lucru;
– viteza de procesare.

Media acestora dă valoarea CIT-ului, dar mult mai interesante sunt scorurile obţinute la categoriile menţionate mai sus, şi ele defalcate pe mai multe paliere. Acestea îţi arată, foarte clar, la ce excelează copilul tău sau unde are de lucrat ca să fie mai bun. Tot ele îţi indică zonele în care se simte confortabil, lucrează cu uşurinţă şi, în acest fel, afli cum să îl ghidezi ca să profite la maximum de acele calităţi.

Nu, nu e nicio problemă dacă nu ai un copil supradotat. Cei mai mulţi nu sunt. Dar cred că e super fain să ştii cum să îl îndrumi sau la ce să îl expui ca să îl ajuţi să crească în zonele în care e el mai bun.

Un astfel de test îţi poate scoate la iveală însă şi anumite probleme pe care poate nu le-ai detectat încă – precum dislexia sau discalculia – şi atunci iar e important pentru că poţi lua măsuri din timp.

Şi cred că mai e ceva extrem de important: să nu pleci către testare cu aşteptări prea mari. Dacă tu speri, de fapt, să dovedeşti că ai un copil supradotat şi se dovedeşte că este un copil firesc, s-ar putea să te trezeşti cu o dezamăgire pe care să n-o poţi masca în faţa lui. Iar copilul nu are nicio vină că nu-ţi împlineşte ţie aşteptările. Copilul tău este la fel de mişto indiferent de rezultat.

Citește și: Dragă Minister al Educaţiei, dacă până acum şcoala i-a pregătit pentru note de 5-6, ce urmează pentru copiii noştri? – Bianca Moruș (biancamorus.ro)

The post Ce înseamnă un copil cu abilități înalte și cum îl poți ajuta să profite de ele appeared first on Bianca Moruș.

– nu ai toalete şi duş;

– nu ai siguranţă – şi aici bag în aceeaşi oală toate sălbăticiunile, animale şi unii oameni, chiar dacă te vizitează cu interese diferite;

– rişti să tremuri non stop de frig;

– îmi place ploaia, dar când am unde să mă usuc şi să mă încălzesc;

– trebuie să mă ocup de gătit şi, cu riscul de a părea snoabă, mi-a trecut vremea când îmi petreceam concediile la cratiţă;

– mi-e teamă şi scârbă de vietăţile care îţi intră în cort mai lejer decât apeşi tu pe tubul de Autan;

– la prima şi ultima vacanţă cu cortul am făcut enterocolită de la apa de izvor, dar până m-am dumirit ce a fost, eram convinsă că o să mor otrăvită din cauza tocăniţei cu ciuperci culese din pădure.

Bine, puteam să mai lungesc lista, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu prostiile astea.

O nouă tentativă eşuată de mers la cort

Ei, în ciuda celor de mai sus, de câţiva ani mă tot zgândăre ideea că n-ar fi rău să încerc totuşi viaţa la cort şi să-i arăt şi copilului frumuseţea vieţii în mijlocul naturii. Am avut chiar şi o tentativă naivă şi am plecat acum 2 ani cu cortul, la Vadu. Un cort împrumutat, despre ale cărui „calităţi” nu ştiam nimic. După ceva vreme şi un noian de înjurături, cortul a fost ridicat. Am băgat în el chiar şi saltelele – moment în care am realizat că am uitat pompa acasă – apoi păturile, pernele, hainele. Şi când în sfârşit îi arătam fiică-mii apusul şi începeam să-i explic ce şmecherie am făcut noi că am decis să facem asta… a început ploaia. Scurtă, de vară, torenţială. Atunci am aflat care erau „calităţile” cortului: în 5 minute tot, dar tot ce era în el era fleaşcă. Nu umed, nu ud, fleaşcă. Şi uite-mă cum, atacată fără milă de tăuni – ştiţi că adoră pielea umedă, da? – alergam ca nebuna să arunc în maşină toate lucrurile îmbibate de apă şi îmbălsămate în nisip şi să plec înspre o cazare care să aibă uşă, geamuri şi acoperiş.

Eram convinsă că ăsta a fost sfârşitul ideilor mele despre vacanţe în braţe la mama natură, mai ales că n-am prin preajmă prieteni mai pricepuţi şi cu experienţă în domeniu, care să mă îndrume astfel încât să ajung să dorm şi eu o noapte, la cort.

Auzisem, între timp, şi de conceptul de glamping, mi se părea wow, dar nici în el nu credeam până la capăt. Sigur, nu mă mai chinuiam eu cu cortul, sacii de dormit, saltelele, dar problema cu duşurile şi toaleta rămânea. Am oroare de astfel de locuri, pe care sunt nevoită să le împart cu alţi oameni.

Am cunoscut-o pe Alina, cea care a adus glampingul în România, am tras-o de limbă, m-a cucerit când mi-a povestit cum s-a dus ea pe munte cu Răzvan, cel ce avea să-i devină soţ şi partener de business, şi avea cu ea în rucsac demachiant, cremă şi alte prostioare de femei. Brusc, nu mai eram singura nebună, eram cel puţin 2.

De altfel, „nebunia” asta i-a şi adus ideea afacerii şi aşa a apărut Ursa Mică Glamping Resort, în urmă cu 5 ani. Povestea întreagă o găsiţi aici, povestea mea continuă. Alina m-a invitat în repetate rânduri să-i vizitez, eu am zis Da, dar n-am ajuns niciodată la ei. Nu eram convinsă că glamping-ul ăsta e şi pentru mine.

Experienţa Ursa Mică Glamping Resort

Până când într-o zi, cum stăteam eu la plajă, în concediu şi scroll-am fără interes pe Facebook, văd o postare de la ei, cu concert aniversar în vârf de munte. Am întrebat-o într-o doară pe Alina dacă mai au locuri libere – nu mai erau, deh – dar mi-a spus că poate monta un cort special pentru noi. Nu era pe platformă, fără sobă, dar echipat, în rest, la fel ca celelalte. Am zis repede Da, ca să nu apuc să mă răzgândesc şi 3 zile mai târziu lăsam marea pentru o privelişte spectaculoasă asupra Pietrei Craiului.

Copilul, care este la fel de „preţios” ca maică-sa, poate chiar mai preţios în unele cazuri, nici n-a apucat să respire prea bine aerul de acolo şi m-a întrebat de ce nu stăm o săptămână.

Nu-mi luasem laptopul cu mine, deci era exclus să prelungim sejurul, dar recunosc că şi mie mi s-a strâns inima de oftică.

Ni s-a făcut turul, ni s-au explicat regulile, ni s-a indicat masa la care vom cina şi am fost lăsaţi să ne bucurăm. Şi ce ne-am mai bucurat! Eu mi-am aşezat strategic un puf, mi-am aşezat nestrategic un Aperol pe care l-am vărsat în aproximativ 15 secunde – devine o tradiţie ca primul cocktail de pe unde ajung să-l vărs, că aşa am făcut şi la mare, cu câteva zile mai devreme – mi-am luat cartea în braţe şi am mai ridicat o vreme ochii din ea doar cât să mai privesc fascinată la peisaj şi să trag adânc aer în piept, că rar găseşti aer ca cel de acolo.

Copilul a dispărut, iar eu nici că m-am stresat pe tema asta. Avea câini de iubit, flori de cules, loc de joacă de explorat, copii de cunoscut.

Ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să vă stresaţi cu gătitul, dar nici nu puteţi comanda à la carte. Meniurile sunt stabilite de ei, se găteşte în fiecare zi, iar cele mai multe ingrediente sunt luate de la localnici. Puteţi anunţa dacă sunteţi vegetarieni şi se va adapta meniul pentru voi, dar restul mâncării e aceeaşi pentru toţi. Acum, eu n-am suferit deloc din cauza asta – doar cântarul a avut ceva de obiectat când am ajuns acasă. Aveau oamenii ăştia o slană… îmi lasă gura apă şi acum, brânză d-aia adevărată, roşii cu gust. Iar papanaşii… uf, când mă mai plâng că nu slăbesc să-mi amintiţi de asta… am mâncat şi porţia copilului.

După ce ne-am ghiftuit, a început şi concertul. Au făcut oamenii ăia de la Zaibăr un show de zile mari, dar şi publicul a fost pe măsură. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs. Demult n-am mai găsit oameni atât de faini şi cu chef de viaţă la un loc.

Un stres, chiar 2 însă tot mai aveam. Primul – toaleta şi duşul. Incredibil de curate – am întrebat-o mai târziu pe Alina care e secretul şi mi-a spus că are nişte oameni fantastici care o ajută şi la acest capitol. Sunt ca nişte furnicuţe care merg constant să se asigure că totul este impecabil acolo. În timp ce eu mă scotoceam după şerveţele – căci îmi uitasem dischetele demachiante acasă – am descoperit că aveau şi aşa ceva pentru ameţite ca mine.

Mult după miezul nopţii, când am mers la culcare, am realizat că nu uitasem doar dischetele demachiante, ci şi colanţii şi bluza pentru somn. Şi ia uite-mă pe mine într-o dilemă: mă bag în pat cu hainele de pe mine şi risc să nu dorm toată noaptea, că nu suport să stau aşa sau mă bag sub pătură – mă scuzaţi – doar în chiloţi şi un tricou şi nu dorm din cauza a cât de frig mă gândeam că urmează să-mi fie. Am ales varianta 2, hotărâtă ca dacă nu-mi mai stăpânesc tremuratul să pun pantalonii la loc şi să îmbrac şi hanoracul. N-a fost cazul! Pilotele alea sunt ceva de vis: le pui pe tine şi e ca şi cum te-ai băga în sobă. Ba chiar mi-am scos şi tălpile la aerisit, ca să dorm liniştită, ca la mine acasă. Bine, am dormit mai bine de atât. A fost prima noapte din nu-mi aduc aminte câţi ani în care am pus capul jos şi n-am mai mişcat până când mi-a bătut soarele în tavan şi m-a chemat la joacă. Când i-am povestit Alinei de asta a început să râdă – mi-a zis că somnul adânc e un simptom pe care îl prezintă mulţi dintre cei care ajung aici. Eu sunt convinsă că la chestia asta contribuie nu doar confortul din cort, ci şi confortul psihic.

Lola şi Tarzan, cei 2 ciobăneşti mioritici luaţi încă de când le-a venit Alinei şi lui Răzvan ideea de glamping şi Gogu, un pitbull mascat în câine de casă – în fapt, un West Highland White Terrier – sunt foarte docili cu oamenii, dar nu lasă picior de sălbăticiune să se apropie de corturi. Aşa că nici măcar alerta de urs venită cu stil cu câteva ore înainte – imaginaţi-vă multe telefoane puse la încărcat, în preajma unui microfon deschis pentru probe care urlă aproape în acelaşi timp – nu m-a îngrijorat deloc.

Când am plecat de acolo îmi venea să plâng – de ciudă că nu am stat mai mult şi de nervi că puţine sunt locurile în care totul să fie atât de bine pus la punct, de nu găseşti şi tu ceva să cârcoteşti. Mi-a trecut repede starea asta pentru că eram prea încântată de tot: de loc, de oameni, de peisaje, ca să mă mai gândesc la lucruri care nu merg. Plus că mai ştiam ceva: când mă voi întoarce voi avea parte de aceleaşi lucruri frumoase, iar ăsta e un sentiment care îţi aşterne un zâmbet mare pe faţă şi te face să treci mai uşor peste lucrurile neplăcute de care te loveşti în viaţa de zi cu zi.

The post Cum am ajuns să stau la cort şi să-mi placă appeared first on Bianca Moruș.

Mi s-a părut dubios faptul că era atât de împăcată cu schimbările totale din viețile noastre, mai ales că eu aveam momente când simțeam că îmi iau câmpii. Apoi mi-am dat seama că este, de fapt, speriată. Că a înțeles că ea nu este în pericol – am avut grijă să accentuez acest lucru – dar o vedeam cum venea lângă noi când dădeam drumul la televizor, să vedem știrile, cum analiza informațiile și analiza cifrele îmbolnăvirilor și al morților. Atunci am decis să închid cât mai mult fluxul de informații.

Cel mai important este să fim sinceri. Nu știm ce se va întâmpla, cât va dura acest lucru sau cum va fi viața atunci când totul se va termina. Îi explicăm copilului că, deși nu le putem da o dată exactă, verificăm periodic știrile și îi vom anunța imediat ce aflăm. Oferim informații clare, oneste, adecvate vârstei, luând în considerare temperamentul și nivelul de dezvoltare a copilului. Nu trebuie să dăm toate detaliile triste copiilor mici, dar o explicație generală potrivit căreia unii oamenii sunt bolnavi și medicii încearcă foarte mult să îi salveze este util. De asemenea, este util să reamintim copiilor că, deși nu avem toate răspunsurile în acest moment, oamenii de știință și oficialii guvernamentali lucrează foarte mult și fac tot posibilul pentru a descoperi soluții. Le spunem că există lucruri, acum și în viață totdată, care sunt incerte și le împărtășim pașii activi pe care familia, orașul sau țara îi face pentru a rămâne în siguranță. Scopul întregii conversații este de a-i asigura pe copii că sunt în siguranță și cel mai ușor putem face asta prin informare, îmbrățișări și cuvinte liniștitoare. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiza tranzacţională

Vorbind cu diverși oameni, am observat că și copiii lor manifestau aceleași simptome: refuzau să mai iasă din casă și încercau să afle cât mai multe informații despre virus și modul în care ne poate afecta.

Diana, mama lui Damian, 4 ani şi jumătate: Eu nu cred în treaba asta cu “copilul nu mai poate sta în casă”. Ei sunt chiar fericiți că sunt în casă, că ne au lângă ei, toată ziua (cel puțin ăștia mai mici, la adolescenți cred că vorbim de alte priorități). Bine, îi enervează că mai și muncim, dar totuși… Drept dovadă dialogul de mai jos:
-Damian, vrei să ieși puţin afară?
-Mami, ce ai?! Tu ai uitat că afară e coronavirus?! Crezi că putem ieşi afară aşaaa, toată ziua, bună-ziua?!
#dialogdepandemie
#StamAcasa orice ar fi. Asta după ce acum câteva zile ne-a zis că el nu poate ieși că nu are bilet.

Georgiana, mama a 2 copii de 4 ani: La început plângeau că vor în parc. Acum au înţeles că ne ferim de ceva ce ne poate îmbolnăvi.

La polul opus, copiii mai mici sau mai timizi au fost foarte fericiţi că grădiniţa s-a mutat acasă. Ce-i drept, la toţi am observat acelaşi numitor comun: explicaţiile din partea părinţilor, adaptate vârstei şi puterii lor de înţelegere.

Alexa: Al meu nu prea resimte pentru că e la grădiniţă, stăm la curte şi nu prea ieşeam cu el. Pe alocuri mai povesteşti de la grădi, semn că îi e dor.

Alex: Al meu face 3 ani în curând. I-am spus că nenea ministru nu ne lasă să ieşim din casă, că riscăm să răcim, să facem aerosoli, să stăm zi şi noapte la doamna doctor. A înţeles. A cooperat aproape mereu. Când nu coopera îi dădeam o idee de joacă în casă.

Este important să ne asigurăm că această discuție face parte dintr-o conversație continuă despre această criză globală. De fiecare dată când deschidem discuția, este bine să o facem prin a-i întreba ce au înțeles până acum sau ce au mai aflat din alte părți despre situația coronavirusului și apoi să împărtășim fapte și să corectăm dezinformarea.

Copiii știu că se întâmplă ceva și dacă părinții nu sunt dispuși să vorbească despre asta, se vor îngrijora. Ce este atât de oribil încât adulții nu vor să discute despre asta? Ei ar putea presupune că lucrurile sunt chiar mai înfricoșătoare decât sunt real și ar putea să-și suprime gândurile și sentimentele, din frica de a nu-i supăra pe părinți. Dacă aratăm că suntem dispuși să vorbim despre subiecte dificile cum ar fi pandemia (dar și în general) acest lucru va favoriza relația de încredere și va fi un preambul prin care copiii să se simtă confortabil să vină la noi atunci când vor avea întrebări despre intimidare, stres, probleme de prietenie, sexualitate sau iubire. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

La noi trecea timpul, îmi dădeam seama că Didi e tot mai afectată de această izolare, dar ea, care vorbește non-stop despre orice subiect, despre asta nu spunea nimic. Nici că e îngrijorată, nici că-i lipsesc prietenii, colegii sau profesorii. Nimic. Asta până când a făcut prima criză, ivită aparent din nimic. I-a reproșat taică-su că a murdărit parchetul cu acuarele, moment în care ea a explodat de nu înțelegea omul ce l-a lovit. A vorbit despre asta și la tv, cât să leșine omul de grijă că o să-l creadă lumea un dragon ce mănâncă copii la micul dejun. :))

https://observatornews.ro/social/copii-afectati-izolare-361714.html

Era răbufnirea pe care o așteptam de mai bine de o lună. Și a avut efectul scontat. După aceea a început să ne povestească cât de dor îi este de școală, de învățătoare, de colegii de la after (”pentru că nu e același lucru dacă îi vede pe zoom”, de prietenele ei, de mersul nostru la filme sau de cățăratul pe tot felul de obstacole, în parc, de faptul că, deși suntem acasă, nu suntem disponibili atât de mult timp pe cât visa ea.

Un alt mod de a pune bazele acestei comunicări deschise este să le spunem copiilor că înțelegem ce simt și că atunci când vorbim despre asta cu cei dragi ne ajută foarte mult. Le transmitem copiilor că înțelegem ce simt și că orice emoție este validă și îndreptățită. Îi încurajăm să-și împărtășească emoțiile, întrebându-i ce cred despre situația în acest moment și cum se simt. Le spunem că vedem că le este greu și că suntem alături de ei. Uneori suntem și noi supărați, speriați, furioși și asta face parte din normalitatea vieții. Cel mai important este să le împărtășim modalitățile prin care noi gestionăm eficient aceste emoții.

Îi încurajăm pe copii să ia fiecare zi așa cum vine și ne concentrăm pe prezent, în loc să ne facem griji pentru viitor. Le vorbim copiilor despre momentele de distracție și timp de calitate petrecut acum în familie, acasă, pentru a arăta și beneficiile perioadei și bucurându-ne de fiecare experiență împreună.

Pentru copiii care se îngrijorează foarte mult, ajută să găsim modalități de a se descurca, cum ar fi să facă sport sau să scrie și să deseneze temerile. De asemenea, ne putem sprijini copiii să se concentreze pe simțuri: să încetinească respirația, învățându-i să respire lent, ca și cum am umfla un balon, să mergem la o plimbare în parc și să ascultăm păsările sau să mirosim flori de primăvară.” – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

I-am explicat că și noi simțim toate lucrurile astea pe care le simte ea, că e greu pentru toată lumea, dar că este un efort pe care trebuie să-l facem și peste care o să trecem cu bine. Asta deși uneori mie îmi venea greu să cred ceea ce spuneam.

Desigur, este o perioadă grea pentru noi toți și plină de provocări. Încurajez mai mult decât oricând introducerea unor obiceiuri sănătoase, care practicate zilnic cresc starea noastră de bine. Vorbim despre activități în doze mici care să facă parte dintr-o rutina zilnică: exerciții fizice, alimentație sănătoasă, momente de învățare, creativitate, relaxare, discuții de grup și timp personal. Aceste lucruri ajută a stabili o disciplină personală interioară și totodată la gestionarea anxietății și a depresiei făcând prezentul să se simtă satisfăcător și îndepărtând nevoia de a se fixa asupra viitorului sau trecutului.

De asemenea, fiecare membru al familiei să ia un moment la cină pentru a împărtăși un lucru bun care s-a întâmplat în acea zi și un lucru pentru care sunt recunoscători. Practicarea recunoștinței ne aduce în prezent și ne face să ne concentrăm mai mult pe valorile autentice și intrinseci ale familiei. – – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

Lucrurile nu s-au rezolvat odată cu ieșirea din izolare. Virusul rămâne și ne amenință în continuare, iar copiii tot acasă vor sta până în septembrie. În plus, trebuie să înţelegem că responsabilitatea ne aparţine în mare măsură şi nouă, nu doar autorităţilor.Aşa că este important să ne găsim resursele pentru a rămâne cât de cât pe linia de plutire şi să nu adunăm frustrări mai multe decât putem duce.

The post Copiii pandemiei. Cum au resimţit cei mici perioada de izolare şi ce avem de făcut pe mai departe, în cazul în care coronavirusul continuă să facă probleme appeared first on Bianca Moruș.

Nu la mult timp de la acel moment am ajuns la o altă zi caritabilă, a lui Robert Diaconeasa, aka Daddy Cool. Acela a fost declicul, momentul în care și-a dat seama că poate face și ea același lucru și că își dorește foarte mult asta. Cum am ieșit pe poarta terasei mi-a spus că ea vrea să-și doneze ziua copiilor fără părinți. Am crezut că e o toană, am crezut că o să uite sau că o să se răzgândească, i-am explicat că dacă face asta nu va mai primi cadouri de ziua ei, cadouri pe care știu cu câtă nerăbdare le aștepta an de an. Nimic nu a dat-o înapoi. Și nu vă pot explica cât de mândră sunt de ea și de faptul că prețuiește mai mult ajutorul dat altora decât niște lucruri materiale.

Am convins-o doar să nu organizăm o petrecere precum cele la care fusesem pentru că am considerat că este prea mică pentru a fi gazda unui asemenea eveniment. Oricât de darnică și empatică ar fi ea, cred că e important ca de ziua ei să facă exact ce-și dorește și cu cine dorește. Așa că i-am propus să-și aleagă organizația către care să se îndrepte donațiile și banii să fie adunați în cel mai transparent mod posibil și online, pentru ca oricine dorește să-i fie aproape în acest demers și, în același timp, să-i dea un exemplu, să poată ajuta.

Zis și făcut! A ales organizația Concordia, o organizație non-profit care de 29 de ani ajută copii și tineri aflați în dificultate să ajungă pe picioarele lor. Sunt copii abandonați de care oamenii de aici au avut grijă, i-au educat, le-au transmis valorile esențiale, copii ajunși acum adulți conștienți, puternici și independenți. Sunt copii care fără un ajutor susținut nu au nicio șansă și sunt 600 doar în casele Concordia. În total sunt 2000 de copii ce primesc ajutor anual prin intermediul celor din Asociație. Gândiți-vă cât vă costă pe voi să creșteți 1, 2 sau 3 copii și imaginați-vă de câți bani este nevoie pentru acești 2000 de pui.

Și acum vine rândul vostru, al celor ce vreți să faceți alături de Diana un gest frumos și să-i lăsați ei o amintire memorabilă despre omenie și unitate. Mai jos găsiți link-ul unde se pot face donațiile. Același link îl vor primi și invitații la petrecerea ei care au fost anunțați deja că nu sunt primiți cu cadouri, ci sunt rugați să redirecționeze banii pe care i-ar fi folosit în acest scop către Concordia. Și, evident, prima donație îmi aparține pentru că n-aș putea să le cer altora să facă un astfel de gest fără să fac și eu același lucru.

Aici găsiți link-ul de donații: https://concordia.galantom.ro/fundraising-pages/view?id=11401.

Voi reveni pe 11 martie, la o zi după aniversarea ei, cu update legat de suma care se va duce către acești copii și îmi doresc foarte tare să depășim target-ul propus.

Doar împreună și cu multă iubire putem trimite bine în lume.

The post 7 ani și-un gest mare cât inima ei appeared first on Bianca Moruș.

Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.

Acum, nu zic, nu-i nicio plăcere să suferi nici măcar de-un guturai, dar lucrurile au luat-o razna în ultimii ani. A strănutat copilul – tragedie. A tuşit – vine sfârşitul lumii. Nu mai spun dacă pune mâna pe jos sau iese din casă fără căciulă.

În realitate, imunitatea asta pe care o căutăm noi peste tot are 2 componente. Prima este imunitatea înnăscută, formată din celule şi părţi ale organismului care luptă cu factorii externi: pielea, mucoasele – digestivă şi genito-urinară, secreţiile, lacrimile şi sucurile digestive – lizozimul din cavitatea bucală ne apără împotriva infecţiilor, sucul gastric ne apără împotriva infecţiilor, neutrofilele – împotriva bacteriilor, eozinele – împotriva paraziţilor, limfocitele şi monocitele – împotriva virusurilor.

Există apoi imunitatea dobândită, cea natural, primită de copil în timpul sarcinii şi alăptării. Cu cât cel mic primeşte mai mulţi anticorpi de la mamă, cu atât poate lupta mai uşor împotriva infecţiilor.

Vorbim şi de imunitatea formată prin anticorpi, realizată ori de câte ori corpul întâlneşte un microorganism necunoscut. Corpul luptă, apoi produce anticorpi care îl protejează pe viitor în faţa acestuia.

Sistemul imunitar al celor mici trebuie să învețe să se lupte cu agenții patogeni cu care vine în contact, ca să-și dezvolte proprii anticorpi. Este acest cerc vicios, de care părinții se tem cumplit: ca să-și dezvolte și să-și întărească sistemul imunitar copilul trebuie să se îmbolnăvească, trebuie să vină în contact cu agentul patogen, să își formeze proprii anticorpi. Prin urmare, trebuie lăsat să exploreze mediul înconjurător, să își formeze proprii anticorpi ca să devină mult mai puternic. Nu îi punem 10 căciuli, dar nici nu ne uităm pasiv cum mănâncă noroi de pe marginea drumului.

Atât de discutata şi disputata vitamină D are şi ea un rol esenţial în imunitatea oricărui organism. Un nivel scăzut al acesteia este asociat cu creşterea riscului de boli autoimune şi a susceptabilităţii la infecţii.

Şi, de parcă nu era de ajuns, imunitatea merge mână în mână cu stresul. Doar că în acest caz, pentru organism, stresul reprezintă o rană, o infecţie, poate o operaţie. Oricare dintre acestea poate duce la scăderea numărului de celule protectoare şi creşterea celor supresoare.

Persoanele sedentare sau cele care au fost sedentare, dar nu mai sunt pot suferi în primele săptămâni o dereglare a sistemului imun și se pot îmbolnăvi mai des de infecții acute de căi respiratorii superioare, față de cei cu activitate fizică moderată. Asta se întâmplă din cauza unui răspuns inițial crescut la stres și poate duce la aderență scăzută sau chiar la renunțarea la sport. Activitatea moderată spromovează în organism un mediu antiinflamator, un mecanism important în bolile ce presupun inflamație cronică (diabet zaharat, obezitate și boli cardiovasculare).

Insomnia, calitatea slabă a somnului sau orele insuficiente de somn cresc riscul de infecţii şi boli inflamatorii, depresie şi mortalitate. Conform unui studiu realizat în acest sens, privarea parțială de somn (pierderea a 4 ore pe noapte de somn) duce la creșterea a doi markeri inflamatori: proteina C reactivă și interleuchina 6. Un alt studiu referitor la administrarea unei endotoxine (o componentă dintr-o bacterie) atât la bărbați cât și la femei a arătat că prezența unei tulburări de somn persistente a dus la creșterea exagerată a unei atitudini depresive ca răspuns la provocarea dată de inflamație în comparație cu cei care nu aveau aceste tulburări de somn.

Un copil de 3-12 ani trebuie să doarmă în jur de 10-12 ore pe zi. Dar nu trebuie să uităm că sunt extrem de importante şi lipsa stresului, liniștea în cămin, înțelegerea copilului și înțelegerea dintre părinți. Toți acești factori ajută la construirea unui sistem imunitar matur la copil. De asemenea, pentru un copil cu imunitate bună nu trebuie să uităm nici de imunitatea părinților. Un părinte care răcește și se îmbolnăvește mai des poate aduce acasă agenți patogeni care să deprime imunitatea copilui și să îl facă și pe acesta să se îmbolnăvească.

Şi pentru că toţi ne dorim un copil cât mai sănătos, primul şi unul dintre cei mai importanţi paşi în acest sens este hrana. Prima idee şi cea mai simplă despre alimentația sănătoasă este că trebuie să mâncăm de toate și într-un mod echilibrat. Nu putem favoriza anumite elemente și să le defavorizăm pe altele pentru că vom ajunge tot la dezechilibru. Iar deficitele alimentare, mai ales pe termen lung, duc la dezechilibre grave în sistemul imunitar.

Carbohidraţii trebuie să existe pe masa copiilor. Au nevoie de aceste glucide lente în cantități moderate şi în mare varietate. La copiii cei mai mici putem testa pâinea și pastele integrale. Nu trebuie să trecem direct la carbohidrații rafinați pentru că se va dezvolta un gust și un apetit pentru aceste produse. Există pe piață însă și alte cereale integrale în afară de grâu, respectiv quinoa, mei, hrișcă. Trebuie variate des în alimentația celor mici.

Grăsimile sunt importante pentru asimilarea de  vitamine și minerale. Uleiurile presate la rece, avocado și alte surse de grăsimi sunt importante în alimentația copilului, chiar dacă acesta are exces de greutate. Nu ne supunem copiii la diete drastice, fără grăsime. La vârste mai mari putem să le oferim nuci, semințe pe care să le aibă la îndemână. Putem folosi variantele hidratate, mai ușor de digerat.

Din proteine, mai exact din structurile proteice – amioacizi, se formează anticorpii. Proteinele sunt importante pentru regenerarea celulelor din sistemul imunitar, dar și pentru construcția de celule efectuare. Raportul dintre proteinele vegetale și animale ar trebui să fie, la copii, 50-50. Așadar, variem. Odată pe zi poate fi o masă cu carne, masa de seară – cu leguminoase, nu trebuie neglijată niciuna dintre surse.

Vitamina A are un rol important în menținerea mucoaselor sănătoase. O găsim în morcovi, spanac, ardei roșii, caise, ouă, lactate grase. Nu oferim copilului varianta de lapte 0% pentru că vrem ca vitamina A să se absoarbă împreună cu grăsimea. Astfel de produse sunt nocive pentru toată lumea pentru că prin eliminarea brutală a grăsimii produsul devine foarte procesat și își crește indicele glicemic – este un produs obezogen. 

Vitamina C nu trebuie nici ea să lipsească din alimentația copilului, însă pentru o cantitate bună din vitamină produsele trebuie să fie proaspete. Este important să cunoaștem sursa de proveniență pentru ardei grași, citrice, legume cu frunze verzi, kiwi. Dacă mergem la piață sau magazin, pentru un produs proaspăt trebuie să îl mirosim bine înainte. Dacă nu există niciun miros trebuie să știm că nu mai există de mult prospețime și informația nutrițională a scăzut foarte mult. Broccoli este un produs bun pentru vitamina C; el se păstrează mult timp, în frigider chiar 1-2 săptămâni. Îl putem prepara ușor la aburi. În schimb, sucul de fructe nu crește imunitatea, ci grăsimea hepatică. Fructele se mănâncă întregi, se ronțăie și sucurile se consumă la petrecere și la sărbători. Nu învățați copiii cu sucuri de fructe pentru că nu aveți niciun beneficiu alimentar.

Vitamina E vine doar împreună cu grăsimea. Este nevoie de uleiuri, nuci, semințe, avocado pentru a asigura această vitamină extraordinar de importantă în imunitate. Aceasta lucrează cu vitamina C și cu coenzima Q10. Nicio vitamină nu lucrează singură, ci se formează complexe, lucrează împreună. 

Și mineralele sunt foarte importante pentru sistemul imun. Zincul este greu de obținut într-o dietă vegetariană, așadar atenție la produsele animale care trebuie să fie prezente cu regularitate în dieta copiilor noștri pentru că altfel este ușor să ajungem la deficit. Seleniul, un antioxidant redutabil (luptă cu excesul de radicali liberi), se regăsește preponderent în sursele animale, în pește și carne, dar și în nucile de Brazilia. Excesul de carne în dieta copiilor poate să ducă la acumulări crescute de fier. Acesta, fiind un agent oxidant, poate conduce la o stare inflamatorie cronică. Putem afla acest lucru prin analizele anuale sau recomandate de pediatru. Și cuprul este important pentru imunitate, dar şi el este greu de obținut prin dietele vegetariene. 

O altă categorie de substanțe care ar trebui să ne preocupe pentru buna imunitate este reprezentată de antioxidanți. Îi luăm din toate legumele și fructele proaspete, cât mai variat, într-o cantitate și calitate nutrițională cât mai bună. Alb, galben, verde, portocaliu sau mov sunt culorile sub care se găsesc. Culoarea mov lipsește cel mai des – se poate oferi prin afine, prune, vinete, struguri, cartof dulce. Există studii care spun că populațiile longevive aveau jumătate din hrană provenită din cartof dulce, mov. Ajutau și la longevitate, dar și la imunitate bună. Antioxidanţii îi putem asigura şi din plantele aromatice, mirodenii.

Probioticele și prebioticele sunt importante pentru un bun echilibru în flora intestinală. De la flora intestinală, de la cele 2-3 kg de bacterii, pleacă multe, inclusiv starea sistemului imunitar. Dacă flora este în echilibru există un sistem imunitar bun. Cum facem să avem o floră în echilibru? Hrănim bacteriile bune. Speciile de bacterii bune proliferează dacă le oferim fibre – cereale integrale, legume și fructe nu prea multe. Cum putem distruge flora sau să creștem speciile intestinale mai puțin bune? Prin excesul de proteine animale. Dacă avem o dietă a copilului bazată doar pe carne, iaurt, ou, pierzând din vedere alte tipuri de nutrienți avem toate șansele să dezechilibrăm microbiomul și de aici se pot produce modificări ce țin de imunitate.

Zahărul este cel ce defrișează flora sănătoasă intestinală. Nu e vorba doar de dulciuri, ci și de iaurturile cu zahăr, pâinea, intruși care au adaos de zahăr și contează. Trebuie urmărit ce se întâmplă zi de zi, la fiecare masă pe termen lung. Și îndulcitorii artificiali strică flora intestinală. Dacă vreți să înlocuiți zahărul cu altceva, gândiți-vă că tot ce este dulce pune o problemă. Fie că este îndulcitor natural – siropuri de agave sau de arțar, fructe confiate – fac parte din aceeași categorie și au un impact negativ. Dulcele se consumă cu mare zgârcenie.

Toate aceste informaţii le-am aflat la primul seminar din 2019, din cadrul Şcolii Părinţilor Responsabili, organizat de Qbebe, de la dr. Cristina Popescu – medic pediatru, dr. Oana Sinişteanu – medic de familie-copii şi dr. Ruxandra Pleşea, medic specialist diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice.

Marţi, 16 aprilie, are loc un nou seminar – unde 3 specialiști în psihologie și parenting vin cu informaţii preţioase despre creşterea şi educaţia copiilor. Printre ei mă bucur că se numără şi Bogdana Păcurari, cea cu care am realizat de-a lungul timpului mai multe articole extrem de interesante legate de psihologia celor mici, dar şi a adulţilor.

Înscrierile la Ora de Parenting se fac aici:
https://www.qbebe.ro/scoalaparintilorresponsabili/oradeparenting.php

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Despre imunitate, fără stres sau mituri fără fond appeared first on Bianca Moruș.

–         Şi când mai mergem la Zurli?

Dacă ar putea, Diana mea ar merge cu ei în turnee, prin toată ţara. Le-a şi cerut asta, în mod repetat. Şi, că tot a venit vorba, mă bucur tare mult să anunţ cel mai nou spectacol Zurli, Puterea Cornetelor. Din 4 octombrie încep joaca şi zâmbetele.

Iar spectacolul este astfel construit încât să ne reamintească un lucru pe cât de simplu, pe atât de uşor de uitat, mai ales de către adulţi: un zâmbet are puterea să transforme o zi mohorâtă într-una magică. Vom asculta cântece noi, vom învăţa jocuri şi vom cunoaşte cel mai nou personaj Gaşca Zurli – Zâmbetul.

11 oraşe sunt pe harta Zâmbetului Zurli, în turneul national Puterea Cornetelor: Timişoara (pe 4 şi 5 octombrie), Cluj-Napoca, Braşov, Bucureşti, Botoşani, Piatra Neamţ, Bacău, Buzău, Galaţi, Craiova şi Călăraşi. Găsiţi toate detaliile despre turneu aici.

Aşa că dacă nu aţi apucat să cumpăraţi bilete, mai aveţi câteva zile. Buna-dispoziţie este garantată!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Pregătiţi pentru turneul de zâmbete? appeared first on Bianca Moruș.

C-o fi nostalgie, c-o fi vârsta, tare bine mă simt când îmi aduc aminte de verile nesfârșite, când alergam pe afară cât era ziua de lungă sau mă retrăgeam cu o carte pe o creangă de copac, de nu mai dădeai de mine nici dacă îmi urlai cu megafonul în ureche.

Iar dacă nu alergam, visam cu ochii țintiți spre stele sau mă pierdeam în poveștile lui Mark Twain, Karl May sau Jules Verne, mă mutam cu imaginația în minunatele filme ale vremii, pe care le revăd acum cu același drag, împreună cu cea mai dragă dintre drage, adică alături de fiică-mea. Vă las mai jos câteva secvențe din filmele noastre preferate.

Și acum vine vestea cu adevărat bună. Niște oameni cu suflet și inspirație au decis să umple golul imens din peisajul cinematografic autohton și au produs independent primul film românesc pentru copii din ultimii ani. O poveste plină de peripeții, îndrăgosteli, panică și prietenie.

”Am avut mulți ani în minte ideea unui film pentru copii și pentru că n-am obținut finanțare pentru el, am hotărât să îl facem pe propriile puteri. Actuala generație de copii merită un film românesc care să le aducă aminte de faptul că joaca nu înseamnă doar tablete și telefoane, iar copilăria se trăiește cel mai bine în natură. Sperăm să fie doar primul film dintr-o serie întreagă dedicată străjerilor”. – Liviu Marghidan, producătorul filmului Străjerii

”Cel mai greu mi-a fost când s-a pierdut Radu (n.n. personajul principal din film). Deși mama îmi tot spunea că e doar în scenariu, eu eram mereu stresată să nu fie adevărat”. – Adela Marghidan, actriță Străjerii

”Îmi plăcea când filmam, dar cel mai mult îmi plăcea când ne dădea pauze și fugeam să joc fotbal cu băieții. Deși terenul nu era prea bun, că erau multe hopuri și buruieni.” – Andi Nicola, actor Străjerii

Strajerii Teaser on Vimeo

Lansarea oficială a filmului Străjerii va avea loc pe 25 iunie, la Grand Cinema&More Băneasa iar din 29 iunie filmul intră în cinematografele din toată țara. Și sper din toată inima să mergeți să-l vedeți. Oamenii ăștia au făcut totul din propriile resurse și nu vor câștiga nimic. Dar dacă noi mergem și cumpărăm bilete, vor putea face continuarea pe care o au deja schițată. Și, de ce nu, poate vom avea o serie ca celebra Cireșarii.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Străjerii, cel mai nou film românesc pentru copii appeared first on Bianca Moruș.

Am avut și eu perioada, undeva în jurul vârstei de 2 ani ai Dianei, când o lăsam la desene sau pe Youtube, doar ca să am și eu câteva momente de liniște în care să fac treabă fără să aud ”Mama!” de 573 de ori pe minut. N-a ținut mult. Mi-am dat seama cât de mult greșesc și am lucrat eu cu mine să înțeleg ce e mai important în viață. Și am ales. Am ales să fac ce pot, când pot, am ales să dorm puțin, am ales să am timp pentru mine puțin spre deloc, dar să încerc să îi creez fiică-mii obiceiuri cât mai sănătoase.

De data asta n-am să vorbesc despre implicațiile psihologice și emoționale ale lăsatului copiilor necontrolat în fața ecranelor, prea mult. De data asta am ales să vă povestesc despre efectele asupra vederii. Și decât să vorbesc eu, am luat-o mai bine la întrebări pe dr. Roxana Cozubaș, medic specialist oftalmolog, de altfel o minunăție de om la care niciun copil nu comentează când ajunge la control.

Roxana, auzim mereu că nu e bine să stea copiii cu ochii în tot felul de ecrane. Vedem însă că foarte mulți copii chiar asta fac. Mă gândesc că poate adulții nu conștientizează cu adevărat pericolele. Așa că, te rog, explică-mi care sunt problemele, ce provoacă acest uitat în neștire la tv, tabletă etc.

În primul rând, trebuie să înțelegem de unde vin problemele legate de expunerea la ecrane. Din punct de vedere oftalmologic, porțiunea dăunătoare este dată de așa numita lumina albastră, prima parte din lumina vizibilă. Aceasta este răspunzatoare de apariția, în timp, a cataractei sau a degenerescenței maculare legate de vârstă. Acest efect este cumulativ în timp, astfel că, dacă expunerea a început foarte devreme în viață, vom asista la instalarea acestor boli prematur – cataracta la 40 de ani, de exemplu. Când alegeți proprietățile lentilelor ochelarilor de vedere, întrebați opticianul despre filtrul care blochează lumina albastră.

În al doilea rând, atunci când ochii privesc la distanță, acest lucru se face cu minimul de efort din partea structurilor oculare răspunzătoare. Lucrurile devin stresante din punct de vedere ocular atunci când obiectele sau ecranele se apropie de ochi – cu cât mai mic și mai aproape este un obiect, cu atât mai mare este efortul depus de ochi pentru a-l focaliza. Suprasolicitarea acestui sistem de focalizare la aproape (acomodație) poate duce în timp la apariția și dezvoltarea miopiei. Cum lecțiile nu le putem elimina din contextul vieții de zi cu zi a celor mici, măcar telefoanele și tabletele să le limităm din activitatea lor zilnică.

Cât e indicat să ne uităm la tv, pe categorii de vârstă? Îți recunosc că am auzit o grămadă de femei care vorbesc despre bebelușii lor care se uită la tv și ele sunt mândre de asta. Iar eu simt că văd negru în fața ochilor. Sunt eu exagerată?

Ca să răspund pe scurt: în niciun caz nu ești tu exagerată! Până de curând, Academia Americană de Pediatrie interzicea complet expunerea la ecrane digitale a copiilor sub 2 ani. Recent, acest ghid s-a schimbat, însă regulile nu s-au relaxat foarte mult!

Atunci când părinții mă întreabă care este timpul “normal” de petrecut în fața ecranelor, răspunsul meu este “cât mai puțin”. Sigur, o mămică ce stă mereu cu cel mic, mai are de făcut și treburi în casă sau poate își dorește câteva momente de relaxare, își va dori să apeleze la aceste dispozitive pentru câteva momente în zi.

Problema copiilor foarte mici – de 18 -24 de luni – este că, deși par că se uită cu atenție la imaginile proiectate de ecrane, creierul lor nu poate procesa imaginea percepută. Abia după vârsta de un an și jumătate, creierul face analogii între imaginea virtuală și cea din viața reală. Cel mai bine, copiii învață din interacțiunea cu persoanele din jurul lor. În acest sens, Academia Americană a relaxat recomandările și permite copiilor sub 18 luni să privească monitoarele pentru o conversație de tip “video-call” cu un bunic sau o altă rudă. În continuare, ideea de nu fi expuși la ecrane, sub această vârstă, este cea mai sănătoasă.

Când vine vorba de învățat, copiii percep cel mai bine realitatea atingând obiectele, pipăindu-le, aruncându-le și interacționând cu fețe cunoscute. De aceea, după 18 luni, până în 2 ani, Academia recomandă utilizarea ecranelor ca pe o carte, impunând condiția ca părintele să fie alături de copil și ca acesta să-i explice sau să-i repete ceea ce este expus pe ecran.

Din păcate, chiar și utilizarea televizorului ca fundal (“nimeni nu se uită la el, doar ascultăm muzică”) a fost dovedită că duce la întârziere în dezvoltarea limbajului. În momentul în care cel mic va ajunge la școală, deficitul de atenție își va spune cuvântul.

Timpul la ecran al copilului mai mare (între 18 luni și 5 ani), sănătos oftalmologic, nu trebuie să depășească o oră pe zi. Acest timp scade dacă există afecțiuni care pot fi agravate de aceste obiceiuri (miopie sau strabism, de exemplu). De asemenea, Academia interzice introducerea ecranelor în timpul meselor sau cu o oră înainte de culcare.

Copilul are deja miopie. Ce e de făcut? Mergem pe principiul „asta e, răul a fost deja făcut” și ignorăm avertismentele?

Recomandările generale pentru copiii miopi sunt:

• reducerea timpului petrecut în vederea de aproape la maximum o oră pe zi, mai ales la dispozitive electronice
• controlarea poziției la scris/citit, respectând minim 30-40 cm între ochi și obiectul privit
• petrecerea a cel puțin o oră pe zi afară, în aer liber, evident, fără a sta pe telefon, în acest timp
• controale ulterioare se vor efectua la fiecare 6 luni, deoarece inclusiv nepurtarea unei dioptrii corespunzătoare duce la creșterea miopiei.

Acestea fiind spuse, eu m-am alăturat fără să stau pe gânduri campaniei inițiată de OPTIblu, care ne încurajează să ieșim la joacă cu ai noștri copii, să petrecem cât mai mult timp în natură.

Și să nu uităm, oricând e soare, să purtăm ochelari cu lentile polarizate. Aceștia blochează razele soarelui care se reflectă din apă, zăpadă sau vreo suprafață vitrată și, mai important, blochează razele UV în proporție de 100%.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Tu ce amintiri îi lași copilului tău? appeared first on Bianca Moruș.

Citisem acum ceva vreme că se deschide în oraş cel mai mare loc de joacă din sud-estul Europei aşa că nu puteam rata ocazia să vedem dacă e doar gura de ei sau chiar merită drumul până acolo.

Acum, ca să fiu foarte precisă, fiică-mea a început să ţipe de încântare încă din parcare. Ursul imens cu schiuri, maşinile retro, Spiderman şi alte personaje de teapa lui pare-se că îşi ating scopul deşi eu, cu mintea mea de adult, n-am rezonat decât cu maşinile.

Cert este că odată intrat acolo o să îţi vezi copilul ţopăind non-stop de fericirea care a dat peste el. Fiică-mea a fost fascinată de maşina de curse tip carusel, de maşinile electrice, de aşa-numitele Funky Cars(observaţi tiparul, da?), de principiu de tot ce a însemnat carusel sau chestii care se mişcă.

Acum, trebuie să recunosc că nici eu n-am fost un adult morocănos până la capăt şi m-am jucat cu a mea cu o poftă pe care o credeam pierdută.

Şi am avut chiar şi aproape 10 minute întregi în care am stat doar eu cu taică-su la o cafea, ca 2 porumbei, înainte să iasă din Insula Piraţilor, un spaţiu de joacă imens(am căutat, că eram foarte intrigată de mărimea lui – are 1400 de metri pătraţi), cu tobogane, piscine cu bile, perete de căţărat, trambuline. I-a plăcut mult(nici n-avea ce să nu-i placă) dar ar fi preferat să stăm şi noi după ea, nu să ne răsfăţăm de unii singuri. În astfel de momente mă gândesc că nu mai e atât de mult până la preadolescenţă, când o să se încuie în camera ei şi n-o s-o mai intereseze de noi.

Depăşind momentul, ce-am mai văzut prin periplul nostru prin Superland au fost câteva zone speciale pentru pici de sub 4 ani, camere tematice dedicate petrecerilor aniversare, jocuri video(înţeleg că nu au jocuri violente în meniu), un studio de VR foarte interesant şi un cinematograf 8D.

DAR ce mi-a plăcut mie la nebunie dar şi piticaniei este pârtia de schi. Că eşti copil sau adult, locul este perfect, mai ales pentru neiniţiaţi sau începători. Iar puştiul care este acolo pe post de instructor este foarte priceput. Fiică-mea l-a comparat cu primul ei instructor de schi şi nu e deloc puţin lucru, pentru că este fascinată de el.

Şi pentru părinţii cu copii ceva mai mari şi mai independenţi, am alte 2 veşti bune: au mai multe restaurante şi cafenele din care pot alege, ca să profite de momentele de libertate, ba şi magazine pentru o tură-două de cumpărături.

Mai mult, pot merge acolo şi fără copii, având în vedere că nu există bilet de intrare ci doar plăteşti pe unde vrea copilul să se joace. Bine, nu vă imaginaţi că în acest fel o să faceţi economii! Copilul va vrea peste tot.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum a fost la Superland, cel mai mare loc de joacă indoor din România appeared first on Bianca Moruș.